Departe chiar şi de sinele lor

Ceva care se impune să facem

Ne vom referi şi astăzi la cel care se depărtează de ceilalți oameni.

Îndeosebi în epoca noastră, când viața – felul de viaţă, societatea, mentalitatea, duhul care există –  și civilizația sunt de aşa manieră încât îl scot pe om din sine însuşi şi-l fac să se reverse în afară, îl împrăştie, îl fărâmiţează, este nevoie, mai mult decât oricând, ca oamenii să se depărteze din când şi când de ceilalii, să rămână cu ei înşisi şi să dialogheze cu sinele lor.

Este adevărat că sunt mulți care fac aceasta. Nu numai oamenii care cred în Hristos şi se luptă să fie buni creştini, se străduiesc să se retragă în fața lui Dumnezeu şi să aibă un dialog cu ei înşişi, dar şi alții, mişcaţi de o dispoziție fllozofică, fac acest lucru pentru refacerea sinelul lor, pentru a se ajuta pe ei înşişi să ajungă la o deplinătate interioară. Şi asta nu e rău. Poate că se impune într-adevăr acest lucru, mai ales în vremea noastră.

Înstrăinaţi de ceilalţi

Cu toate acestea, există oameni care trăiesc permanent departe de ceilalți, chiar dacă trăiesc într-o familie care are şi alți membri, chiar dacă lucrează într-un loc de muncă – fabrică sau piaţă – şi au parteneri, funcţionari, colegi. Sunt între oameni, conlocuiesc cu ei, dar trăiesc departe de ei, înstrăinaţi de ei. Niciodată, probabil, n-au săpat adânc în lăuntrul propriu, ca să poarte un dialog adevărat cu sinele lor. Deşi sunt singuri, îi evită continuu pe ceilalți, sunt separați de ceilalți, nu se adâncesc în sinele lor şi nu poartă acest dialog.

Despărţiţi de ceilalți nu sunt doar cei care, în mod bolnăvicios, iubesc această îndepărtare, această înstrăinare. Despărţiţi de ceilalţi sunt şi cei despre care am vorbit. Adică cei care se ataşează de ceilalti, dar nu au comuniune adevărată cu ei, nu se află într-o relație adevărată cu ei, nu au iubire adevărată pentru ei; precum şi cei care adoptă o atitudine duşmănoasă se ceartă, se tulbură, intră în conflicte. Aceştia nu sunt înstrăinaţi, dar sunt separaţi de  ceilalți.

Tipul de oameni care stau departe de semenii lor, care se mişcă departe chiar şi de sinele lor, nu cunoaşte cine este sinele său. Deşi este continuu cu sinele propriu, deşi este închis în sine, baricadat în sine, deşi îşi ia toate măsurile de siguranță, pentru ca nu cumva ceilalți să-l atingă sufleteşte, ca nu cumva să intre în vreun contact psihic cu ceilalti, cu toate acestea nu ştie cine este, ce crede, ce speră, de ce se teme! Este înstrăinat de ceilalţi, dar este înstrăinat şi de sinele propriu.

Nevoia de suficienţă

Aşadar, acest tip construieşte în jurul lui un zid circular şi, până la un punct, îi lasă pe ceilalţi să se apropie. De aici încolo va face tot posibilul ca nimeni să nu poată pătrunde, câtuşi de puţin, în fiinţa lui. Evită orice comunicare.

Cea dintâi nevoie pe care o simte acest om, acest ins bolnăvicios, este să aibă oarecare suficienţă. De vreme ce este izolat, de vreme ce nu conlucrează, nu comunică cu ceilalţi, nu are relații reciproce cu ceilalţi, e firesc să facă totul pentru a se putea descurca singur. Prin urmare, face totul pentru a-şi fi suflcient sieşi.

Un asemenea individ uimeşte, uneori, prin inventivitatea lui. Oamenii obişnuiţi, cei care par a nu fi bolnavi, nu pot gândi, nu pot concepe lucruri pe care le gândeşte, le concepe, le descoperă cel care are nevoie de suficienţă. Ce înseamnă această suflcienţă? Înseamnă că omul acesta trebuie să poată trăi singur.

Toţi ceilalţi, mai mult sau mai puţin, au nevoie şi de semenii lor. Unui om normal nu-i este greu să ceară ajutorul celorlalţi. Unui om normal nu-i este greu să depindă puțin şi de ceilalți. Unui om normal nu-i este greu să ajute şi să fie ajutat, să îndatoreze şi să se îndatoreze.

Omul anormal, îndată ce vede că are nevoie de vreo persoană, că se îndatorează faţă de altă persoană, că este obligat să depindă de altă persoană, se adună în carapacea lui şi rămâne acolo singur.

Închis şi în faţa lui Dumnezeu

Acest tip de om are mereu nevoie de singurătate. Are atât de multă nevoie de singurătate, încât chiar în faţa lui Dumnezeu – rog să dăm o deosebită atenţie – îi este teamă să se deschidă. Adică, şi în faţa lui Dumnezeu vrea să rămână singur. Îl înspăimântă adevărul că Dumnezeu, de pildă, le vede pe toate, le ştie pe toate, că ochiului lui Dumnezeu, nimic nu scapă. Această realitate, acest adevăr îl sperie. Nu concepe că în ascunzătoarea lui, în singurătatea lui, în carapacea lui este posibil să privească ochiul lui Dumnezeu, este posibil ca Dumnezeu să le cunoască pe toate.

Vreţi să merg puţin mai departe? Nu numai că-l sperie că ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, că mintea lui Dumnezeu le ştie pe toate, dar, de vreme ce fiinţa lui este închisă, nici măcar nu vrea ca în această ascunzătoare, peste acest zid, să treacă altcineva în afară de sine.

Acest lucru este înfricoşător, este groaznic, dacă se adevereşte; şi se adevereşte. Se poate întâmpla aceasta multor oameni, oamenilor care sunt creştini, oamenilor care au legătură cu Dumnezeu, care au legătură cu Biserica, au legătură cu semenii lor, cu ceilalţi creştini, dar toate acestea până la un punct. Nu cumva vreun creştin sau vreun preot sau chiar Dumnezeu să înainteze mai mult.

Aşadar, tipul acesta de om nu se poate deschide către Dumnezeu. Este tipul de om care nu se poate încredinţa lui Dumnezeu. Este în definitiv creştinul care, toate bune şi frumoase, dar în adâncul său – simte, vede atunci când este atent – nu are încă comuniune cu Dumnezeu, nu are încă contact cu Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu nu a întrat în întunericul tainic care există în el, în carapacea bine încuiată. Este conştient de această realitate, dar se prea poate, chiar să nu fie.

Ne întrebăm: ,,De ce se întâmplă aşa?” De vreme ce se nevoieşte să fie creştin, de vreme ce crede până la un punct, de vreme ce împlineşte multe îndatoriri creştine şi vrea să aibă comuniune cu Dumnezeu, de ce în cele din urmă nu are? Si ne mirăm de ce este aşa. Sau, ne mirăm de ce nu-i iubeşte pe ceilalți creştini de ce nu-i iubeşte pe ceilalți oameni. Se poate ca relația acestuia să pară că este bună, că este continuă dar, în realitate, să nu aibă comuniune cu ceilalți oameni. Adică, nu-şi simte deschis sufletul în care va veni iubirea celorlalti creştini şi mai ales iubirea lui Dumnezeu.

O stare care cu greu pleacă

Starea aceasta este o stare bolnăvicioasă ştiti, este greu să plece. Putem spune despre asta, putem repeta, ne putem strădui să plece de la noi, dar ea nu pleacă. Dacă granitul s-ar topi la foc obişnuit, şi această stare ar putea pleca după strădaniii obişnuite. Granitul pentru a se topi, are nevoie de o temperatură înaltă. Această stare pentru a pleca, pentru ca zidul să se spargă, pentru ca sufletul să se deschidă, are nevoie, neapărat, de un grad înalt de credinţă.

Trebuie mai întâi, cred, ca cineva să înteleagă în felul acesta lucrurile, să le accepte şi să se hotărască să arunce în focul lui Dumnezeu acest granit, piatra care s-a aşezat în el şi care-l îndepărtează şi de Dumnezeu şi de oameni.

Tocmai aceasta nu vrea să facă acest tip de om. Dacă, îndată ce-şi dă seama cineva, spune: „Vreau nu vreau, trebuie să se întâmple”, dacă începe să se mişte, să vrea, mai devreme sau mai tărziu, focul lui Dumnezeu va topi această piatră, Dumnezeu va intra în sufletul lui, cerul se va deschide şi acel om va deveni creştin şi va încerca o viata nouă. Va cunoaşte dinlăuntrul său ce înseamnă creştinul şi cum trăieşte creştinul.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a III-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Anunțuri

Gândul de Duminică

E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă.

photo_2017-02-12_12-41-13bAceasta ne dă curaj şi nădejde! deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului.

Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e osebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui. Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Iisus stă la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi – Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia.

Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă – aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.

Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om. Căci ne spune cu dreptate eseista Svetlana Paleologu: „supra-umanul nu este decât măsura justă, în esenţă, a adevăratului uman”. Hristos aceasta chiar face: dezvăluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecinţele căderii strămoşeşti şi de toate păcatele, sluţeniile şi josniciile proprii. N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom. Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă. El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor.

Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe. Parabola fiului risipitor nu-i decât punerea în formă de povestire – cum ar spune Paul Ricoeur şi alţi critici contemporani – a minunii ce se numeşte restabilirea omului în fericita lui condiţie adamică, în haina lui dintâi. Mai fericită de data aceasta, adaugă Dostoievski, dat fiind că risipitorul îşi va aduce aminte de greşeala sa, din hăul din care a ieşit şi va cunoaşte o beatitudine superioară celei a raiului iniţial.

fragm. din  „Dăruind vei dobândi – Mărinimia Domnului”,  părintele Nicolae Steinhardt

Maria Ploae: „Dacă ar înțelege toata lumea ce forță are rugăciunea!”

Un capat de Bucuresti, la marginea parcului Herastrau. O straduta de case cu garduri inalte, peste care se vad bratele desfrunzite ale unor pomi si cativa carcei de vie arsi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vietii la tara. Aici sta familia Maria Ploae si Nicolae Margineanu. O actrita si un regizor carora cinematografia romaneasca le datoreaza multe momente bune. Casa le seamana: de bun gust si ridicata cu un soi de smerenie – adica nici uriasa, nici meschina. Sun la poarta si imi deschide Maria Ploae. Imbracata in negru si cu acelasi zambet fermecator, care ii adanceste gropita din obrazul drept. Ma invita in salon, o camera luminata de ferestre lungi care dau spre gradina, cu un perete acoperit de tablouri si un altul de icoane pe sticla, vechi. Colectia de icoane a apartinut psihologului Nicolae Margineanu, tatal regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puscariile comuniste. O pisica alba cu coada neagra doarme incovrigata pe un fotoliu. Din doua vaze de sticla albastra rasucita spre cer isi itesc capetele vesele mai multe crizanteme.

„Duminicile lui Dumnezeu”

– Putina lume stie ca v-ati nascut intr-un sat de pe Valea Berheciului, in judetul Bacau. La 12 ani ati fost infiata de sora tatalui dvs. si ati venit in Bucuresti. Faptul ca sunteti credincioasa se datoreaza si copilariei din Moldova?

– Categoric, pentru ca mama mea este foarte credincioasa si ne-a invatat si pe noi asa. Ea nu se culca niciodata fara sa se roage, oricat ar fi fost de obosita. O vedeam si ne asezam si noi in genunchi, la icoana. Parintii ne-au fost modele, i-am considerat perfecti. Daca ei se inchinau, ne inchinam si noi. Parintii mei au avut cinci copii si pe toti ne-au crescut in dragoste de Dumnezeu. Au avut o viata foarte amarata sub comunisti, cotele agricole erau foarte mari si munceau mai mult pentru stat. De aceea m-au si dat matusii din Bucuresti. Venirea in Capitala a fost sansa vietii mele, pentru ca mi-am putut urma vocatia, dar privesc cu foarte mult drag si recunostinta spre primii ani ai copilariei, tocmai pentru ca am crescut in credinta. Sunt profund marcata de amintirile de atunci. Nu s-au stins niciodata… Tin minte, de pilda, cum ne pregateam pentru zilele de duminica. Sambata seara, mama ne spala pe toti si avea grija ca hainele noastre bune sa fie curate si calcate. Era o intalnire mare, ne duceam sa-L intalnim pe Iisus Hristos. Eu aveam o singura rochita de iesit in lume si eram fericita de cate ori o imbracam. Mama culegea cele mai frumoase flori din gradina si le ducea la biserica.
Cat eram foarte mici, mama ne purta in brate pe la icoane, ne inchina si ne punea sa le sarutam, apoi ne ducea la altar si ne indemna sa dam o lumanare si un pomelnic parintelui Toma Popescu, care era paroh la Dealul Perjului. Parintele ne binecuvanta si noi ii sarutam mana. Parintele Toma a fost nasul de cununie al parintilor mei si ne-a si botezat pe noi, toti copiii, deci ne era mai mult decat preot, un parinte spiritual. Cand ne intorceam de la biserica, mancam, si apoi parintii se odihneau sau stateau de vorba cu vecinii, iar noi, copiii, ne jucam. Era, intr-adevar, o zi de tihna si de cinstire a lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu era tot timpul in viata noastra. Nu poti trai fara rugaciune si fara ocrotirea lui Dumnezeu. Imi amintesc ca eu mergeam cu oile, si de multe ori ma prindeau ploi mari, cu fulgere si trasnete. Niciodata nu am fost lovita, pentru ca ma rugam lui Dumnezeu. Odata a cazut un fulger la doi pasi de mine, dar n-am patit nimic. Parintii mei nu se asezau la masa fara sa rosteasca un „Tatal nostru” si sa-si faca semnul crucii. Cand incepeau orice treaba, intai se inchinau. Cand mama facea o mancare, o binecuvanta. Tot anul era impartit dupa calendarul bisericesc: cand e voie sa muncesti si cand e zi de biserica, de rugaciune si odihna.

Poteca pierduta

– V-ati mutat in Bucuresti, intr-un oras mare, cu un alt ritm al vietii, cu alte obiceiuri si alte norme. Era in plin comunism, cand religia era considerata o dovada de obscurantism, iar manifestarea ei publica, o lezare a politicii de stat. Cum v-ati pastrat credinta?

– Am pastrat-o in suflet, dar nu si in practica. Ani multi n-am prea mers la biserica si ma inchinam rar, pentru ca ma gandeam putin la Hristos si mai mult la ale vietii. Sincer, mi-e rusine de perioada asta, desi a fost si foarte frumoasa si importanta, cand au venit copiii, cand am facut cele mai multe filme. Fara sa te rogi, sa mergi la biserica, sa te marturisesti, sa iei sfanta impartasanie, nu poti sa te numesti crestin. Totusi, a ramas in mine o flacara, care a crescut, imediat ce m-a tras cineva de maneca.
Acela a fost actorul, pe atunci, Dragos Paslaru, azi monahul Valerian de la Schitul Patrunsa din muntii Buila. Era dupa 1989, si el ne-a chemat sa mergem la o slujba la biserica Sf. Vasile, vizavi de Casa Enescu. L-am cunoscut acolo pe parintele Paul Maracine, parohul bisericii si duhovnicul lui Dragos Paslaru. Fata de acest parinte am simtit o atractie extraordinara, as spune magica. In ziua aceea, am ramas mai in spatele bisericii si am fost atat de impresionata si am inteles atat de bine cat suntem de pacatosi, ca am plans continuu. Iar bunatatea pe care o respira parintele Paul Maracine mi-a fost ca un bandaj sufletesc. Am revenit la acea biserica si, dupa un timp, l-am rugat pe parintele Paul sa ma spovedeasca. Nu credeam ca am pacate, si de aceea poate ca am avut curaj sa-i cer sa ma marturisesc sfintiei sale. Nepracticarea credintei te impiedica sa constientizezi pacatele pe care le savarsesti. Cand am realizat cat de grave sunt pacatele si cat de inconstienti suntem ca nu le stim, m-am cutremurat. De cand ne-a devenit parintele Paul duhovnic, si mie, si sotului meu, nu ne-am mai dezlipit de biserica. Cand a trecut la Domnul parintele Paul Maracine, am suferit mult si ne-am gasit greu o alta biserica si un alt duhovnic. Acum mergem la biserica Sfantul Stelian, unde mi-am botezat copiii si pe care am redescoperit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vamile raului

– Nu va e greu sa traiti atat de profund credinta, in lumea teatrului si a filmului, mai dedicata jocului – in cel mai larg inteles al cuvantului – decat unei vieti al carei rost este mantuirea sufletului?

– Sa stiti ca actorii sunt in marea lor majoritate credinciosi. Ei sunt in general discreti, dar cred in Dumnezeu, si cei mai multi nu intra pe scena fara sa se inchine. Pentru ca stiu ca talentul le vine de la Dumnezeu si ca au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. In timpul comunismului, un coleg m-a sfatuit sa-mi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii, daca ma tem sau ma jenez de ceilalti, dar sa nu intru niciodata pe scena fara sa ma inchin. Eu stiu multi actori care se roaga. Rugaciunea iti mai alunga emotiile, caci stii ca esti vegheat de Sus.

– Totusi, cum impacati meseria cu credinta, avand in vedere ca nu jucati doar personaje pozitive?

– In ultimul timp, nu prea am mai jucat, tocmai pentru ca am primit doar roluri rele, de personaje urate. N-am o problema cu personajele negative, daca actul artistic are ca finalitate trezirea constiintei. Am avut rolul unei prostituate in filmul „Faimosul paparazzo” (1999), unde am jucat alaturi de Marcel Iures, dar nu m-a deranjat, pentru ca mesajul filmului era pozitiv. In ultima vreme, insa, am primit oferte de personaje de-a dreptul sataniste, care si-au facut o religie din a fura, a ucide… Amestecul asta de rau, de urat, de diavolesc cu rugaciunea imi face rau. Am primit o piesa de la un regizor care m-a ingrozit: trei surori o tineau de la un capat la altul numai in injuraturi si atacuri la Sfanta Scriptura. Sa repet zi de zi si sa joc seara de seara acel personaj…. Nu ma joaca si el pe mine? Nu devin si eu ca el? Mai ales ca eu caut sa ma identific cu personajul, ca sa fiu credibila. Cum sa ma mai duc sa ma rog dupa aceea? Or, acum, cel mai important lucru pentru mine este sa ma rog, ca sa ma duc cat mai curata la Dumnezeu, sa primesc mantuirea. Si Niculae, sotul meu, mi-a zis: „Ai grija, e si asta o incercare”. Imi doresc foarte mult sa joc, dar nu roluri din astea. Am spus nu. Si cand tot spui nu, nu, nu, risti sa nu mai ai oferte… Dar mai bine asa, decat sa-mi primejduiesc mantuirea.
– De unde credeti ca vine apetenta aceasta pentru sordid, pentru malefic si pentru grotesc, in teatrul si cinematografia noastra de dupa decembrie 1989?

– Dupa revolutie, a existat un soi de radicalism moral, am simtit nevoia sa aratam si ce e rau si urat in noi, ca prea fuseseram obligati pana atunci sa zugravim totul in roz. Dar experienta asta ar trebui sa fie deja consumata. Se intarzie prea mult in ea. Ar fi momentul sa se faca, de pilda, teatru spiritual, si nu prea se face. Este o degradare a omenirii, in general, careia noi nu avem cum sa-i scapam, si nici arta noastra. E o alunecare spre rau.

– In credinta noastra crestina se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit?

– M-am gandit si eu ca meseria asta te expune slavei desarte. E normal sa vrei sa ai succes, dar e periculos sa ti se urce la cap. Totusi, noi aducem multa bucurie oamenilor, care vin la teatru si pleaca foarte fericiti, mai ales daca spectacolul este unul pozitiv, care te lumineaza. Daca iti alegi si nu joci orice, faci teatru de buna calitate, spre zidirea omului.

In marea trecere

– Care e lucrul cel mai important pe care l-ati invatat prin credinta?
– Ca nu trebuie sa amani pregatirea ta pentru mantuire. E foarte important cum astepti momentul mortii. Daca te-ai spovedit, impartasit si esti intarit de rugaciune, vei astepta marea trecere, desprinderea din trup, cu zambetul pe buze. Moartea nu tine numai de batranete. Ea poate veni oricand. Imi doresc tare mult sa pot astepta momentul asta impacata, pregatita si fara teama.

– Ce simtiti cand va rugati?

– Uneori, cand ma adancesc mai mult in rugaciune, cand reusesc sa ma rog mai profund – mai ales in post – simt o mare pace, si ca n-as mai vrea sa ma ridic din genunchi si sa incetez rugaciunea. E o stare de bine, de parca ma desprind de pamant, de grija lumeasca, nu mult, poate un centimetru, doi, dar e minunat. Si reiau rugaciunile sau ma afund in Rugaciunea Inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatoasa”. Si o spun mult, mult.
Maria Ploae –

– A fost ceva in viata dvs. care v-a ajutat sa va desavarsiti credinta?

– Da, pregatirea pentru rolul Nicoletei Valry Grossu (scriitoare si jurnalista romanca, anticomunista si crestina) din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare!” (2002), regizat de sotul meu, Nicolae Margineanu. Daca in general sunt nerabdatoare sa inceapa filmarile, in acest caz rasuflam usurata de cate ori se amanau, din diferite motive. Si s-au tot amanat. Aveam de jucat ceva ce nu cunosteam. Nicoleta Grossu ajunge in inchisoare si se trezeste deodata distrusa, singura, speriata, innebunita. Luata din viata ei senina si dusa in iad. Acolo are o experienta mistica, de o profunzime extraordinara. Il cunoaste pe Dumnezeu si reuseste sa traiasca dupa poruncile Sale. O face cu o sinceritate si o daruire coplesitoare, invatandu-le si pe celelalte detinute. Or, aceasta traire in Dumnezeu eu nu o cunosteam, sau in orice caz, nu o cunosteam la intensitatea aceea. Si asta ma speria, pentru ca nu stiam ce am de jucat. M-a ajutat mult cartea ei – „Bnie sois-tu, prison!” („Binecuvantata fii, inchisoare!”) – pentru ca descrie acolo foarte bine cum L-a descoperit pe Iisus: „L-am cunoscut, si din acel moment nu m-a mai parasit” – spune Nicoleta. Asa incat, dupa patru ani de detentie, sustine ca niciodata nu a fost mai fericita ca in inchisoare, pentru ca niciodata nu L-a simtit mai aproape pe Dumnezeu. Aici era cheia pentru mine: cum sa joc eu aceasta stare? M-am pregatit, rugandu-ma mult si citind carti de memorialistica ale celor care au suferit in temnitele comuniste. Tare, tare m-am imbogatit din cartile acestea. Si le recomand tuturor romanilor. De exemplu: „Strigat-am catre tine, Doamne!”, de Aspazia Otel Petrescu, o marturie absolut tulburatoare, „Inchisoarea noastra cea de toate zilele”, a lui Ion Ioanid, „Jurnalul fericirii”, de N. Steinhardt, sau „Amfiteatre si inchisori”, de Nicolae Margineanu, socrul meu.

– Socrul dvs. nu v-a impartasit si direct din experienta sa?

– Ba da, dar numai lucrurile bune. Dincolo de suferinta, inchisoarea a fost si o mare fericire: trairea credintei. Si el prefera sa ne-o impartaseasca pe aceasta. Multi din cei care au trecut prin inchisorile comuniste spun ca daca ar fi sa ia viata de la capat, nu ar renunta la perioada de detentie. Pentru ca acolo s-au dezvoltat in spiritul lui Hristos, caruia i-au facut loc in sufletul lor.

– Cum ati reusit pana la urma sa jucati rolul Nicoletei?

– S-au tot amanat filmarile, pana cand si eu am reusit sa ma pregatesc mai serios. Cand am mers la Jilava sa filmam, am inceput printr-o slujba de sfintire a celulelor. Eu am facut coliva si am impartit-o colegilor. Eram in zidurile intre care s-a suferit enorm, scrijelite cu numele celor care au murit acolo. In Fortul 13 era sinistru: umed, rece si urat mirositor, cu paturile din vremea stalinista, acoperite de saltele pe care au bolit si si-au dat duhul nenumarati crestini. Eram inca indoita si cautam un semn ca fac bine ce fac. Si am primit semnul, care mi-a dat curaj si certitudinea ca fac bine. In a doua zi de filmare, am vazut pe jos, legata de piciorul unui pat, o cruciulita impletita din sfoara – atat de frumoasa si de bine lucrata, ca si cum ar fi fost facuta de un calugar. Purta patina timpului. Probabil ca a fost a unui detinut care fie a fost mutat de acolo si n-a apucat sa-si ia cruciulita, fie a murit. Le era interzis sa aiba asupra lor cruci si carti de rugaciuni. Toate actritele am jucat ca si cum am trai, nu se vede jocul. A fost o atmosfera de mare evlavie.

– Dincolo de scena si de platoul de filmare, in viata dvs. de toate zilele, v-ati confruntat cu vreo suferinta care sa va fi indepartat de Dumnezeu?

– Am avut o viata foarte frumoasa si foarte linistita, asa cum mi-am dorit-o. De 34 de ani, eu si Nicolae ne ducem casnicia cu sfintenie, avem trei copii pe care ii iubim si care ne iubesc… Am avut si momente de deznadeje, mai ales cand s-a imbolnavit sotul meu si ma simteam sleita de puteri, ingrijorata, speriata. Dar le-am depasit cu bine, prin rugaciune. Daca ar intelege toata lumea ce forta are rugaciunea… Daca am sti, in incercarile grele ce ne sunt date, sa ne adresam lui Dumnezeu si sa ne rugam cu toata fiinta, ne-am ridica dupa aceea mai puternici. Conteaza nu cat de lunga e rugaciunea, ci cat de prezent esti in ea si cat de puternica se face legatura cu Dumnezeu. Ca asta e rugaciunea, comunicare cu Dumnezeu. Dupa aceea, te ridici de unde erai un om prabusit, si devii un om cu nadejde. Am avut amandoi probleme de sanatate si, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut cu bine. Important este sa nu te lasi coplesit de disperare. Asaza-te in genunchi si roaga-te, iar Dumnezeu te va ajuta.

– V-ati indoit vreodata de Dumnezeu?

– Nu. Dar am avut intrebari, ezitari. Este firesc, pentru ca noi ne credem destepti si ca-L putem cuprinde pe Dumnezeu. Credinta este sa crezi fara sa vezi, sa stii ca exista o lume nevazuta la care nu ai acces, decat daca ti se arata. Sa avem incredere in cei care vad, cum sunt Sfintii nostri si parintii imbunatatiti duhovniceste.

– Exista vreun sfant la care va rugati mai cu drag si mai des?
– Am veneratie pentru toti, nu mi-am ales un sfant in mod special. Dar cand ma rog, o fac mai ales catre Maica Domnului, pentru ca o simt mai aproape, are si cea mai mare trecere la Dumnezeu si ii port si numele. Simt imediat efectul rugaciunilor catre ea. In ultima vreme, si eu, si sotul meu ne-am indragostit de parintele Arsenie Boca. N-am stiut despre el in timpul comunismului si ne-am rusinat ca am fost contemporani cu un sfant si nu l-am cunoscut. Ardelenii il considera sfantul lor si pe buna dreptate. Asta vara, am trecut pe la mormantul sau de la manastirea Prislop si am fost atat de impresionata…

– Ati simtit ceva special la mormantul sau?

– Nu o minune sau ceva de genul asta, ci o mare pace si o nevoie de a reveni acolo, ca sa ma rog tihnit. Am simtit ca sunt in fata unui prieten vechi, care e gata sa-mi dea o mangaiere si un ajutor. Chiar daca parintele Arsenie nu e canonizat inca, eu cred ca e sfant si evlavia populara confirma sfintenia sa. Am fotografia lui in camera mea si ma rog parintelui Arsenie. Daca i-am lua drept model pe sfinti, n-am mai avea atatea suparari, nu ne-am mai certa pe nimicurile vietii, am ierta mai usor si ne-am da seama ca nu avem nevoie de mari averi pentru a fi fericiti.

Asteptand Noaptea Sfanta

– Suntem in postul Craciunului. In „zgomotul si furia” care ne inconjoara, in instrainarea de Dumnezeu, mai simtiti spiritul sarbatorii, bucuria nasterii Domnului?
– Da, il simt ca si atunci cand eram copil. Pentru ca tin postul, pentru ca rugaciunea mea e mai buna decat in restul timpului, pentru ca ma duc la biserica in fiecare duminica si ma straduiesc ca de cel putin doua ori sa ma spovedesc si sa ma impartasesc. Si daca ai tinut post, toata traditia bucatariei romanesti capata o alta insemnatate, atunci cand vine sarbatoarea. (rade) Normal ca ti-e dor sa mananci o sarmaluta sau o felie de cozonac. Dar in afara de asta, ce ma face sa ma bucur enorm, sa-L simt pe Iisus in inima, sa-L cinstesc si sa-mi dea lacrimile de fericire este primirea colindatorilor. Facem bradul, punem cadouri sub el si asteptam. Sunt doua, trei grupuri de colindatori, studenti sau absolventi de la Teologie, care ne cunosc, vin aici si canta multe colinde adevarate. Ii primim in salon, cu toata familia adunata. E momentul de varf. Colindatorii ma fac sa traiesc o emotie extraordinara. Si dupa aceea mai canta si fetita mea. Anul acesta mi-am propus sa spun si eu un colind, al unui scriitor dintre cele doua razboaie mondiale, Dimitrie Cirezu. Un colind care se termina asa: „Leru-i leru-i Doamnele,/ Cum si-aduna toamnele/ De pe umeri poamele,/ Sa se-adune si la voi/ Cardurile mari de oi/ Si cirezile de boi,/ Ca Iisus, in noaptea asta,/ Creste-n suflete la noi.”

(Formula As nr. 897, 11-18 Dec. 2009)

sursa: http://claudiutarziu.ro/maria-ploae-daca-ar-intelege-toata-lumea-ce-forta-are-rugaciunea/

Vineri (Săptămâna Patimilor)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

 Răstignirea Domnului şi soborul arhanghelului Gavriil! O nouă împreunare mângâietoare! Gavriil prevesteşte naşterea înaintemergătorului; Gavriil binevesteşte Fecioarei; pesemne tot el a vestit bucuria naşterii Mântuitorului; nimeni altul a vestit şi femeilor învierea lui Hristos Domnul. Aşadar, Gavriil este prevestitorul şi aducătorul a toată bucuria: iar răstignirea lui Hristos e bucuria şi mângâierea tuturor păcătoşilor.

Păcătosul venit în simţirea păcătoşeniei sale şi a atotdreptei dreptăţi a lui Dumnezeu nu are unde să se ascundă decât sub umbra crucii. Aici primeşte el încredinţarea că nu are iertare până ce nu va sta singur înaintea lui Dumnezeu cu păcatele sale şi chiar cu lacrimi pentru ele. Singura mântuire pentru el se află în moartea Domnului pe cruce.

Pe cruce a fost rupt zapisul tuturor păcatelor, şi oricine primeşte acest fapt cu credinţă deplină se face părtaş al acestei taine a miluirii. Pe măsură ce se pârguieşte această credinţă, se pârguieşte şi încredinţarea în milostivirea lui Dumnezeu şi totodată bucuria ce vine din simţirea omului că a intrat în starea de miluit pentru toţi vecii. Crucea este izvorul bucuriei, întrucât păcătosul se adapă din ea, prin credinţă, cu bucuria miluirii, în această privinţă, el este un fel de arhanghel care binevesteşte bucurie.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Marţi (Săptămâna Patimilor)

  Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Mt. 24,36; 26,2]. Acum, poporul, preoţii şi mai-marii iudeilor ascultă pentru cea din urmă oară cuvântul Domnului în templu, si acest cuvânt a fost atotcuprinzător: a cuprins toate cele trecute, cele de faţă si cele viitoare. Prin întrebarea privitoare la Ioan, Domnul a dat să se înţeleagă că El este Mesia Cel adevărat; prin pilda celor doi fii, a arătat că iudeii vor fi lepădaţi, iar în locul lor vor fi chemaţi păgânii; prin pilda lucrătorilor viei le-a spus că pe cei lepădaţi îi aşteaptă pierzarea; prin pilda nunţii fiului de împărat a învăţat că şi dintre cei ce vor veni la Dânsul nu toţi vor fi vrednici, ci se vor arăta unii pe care pe bună dreptate îi va arunca în întunericul cel mai din afară; răspunzând la întrebările privitoare la dajdia către cezarul şi la cea dintâi poruncă, precum şi prin cuvântarea de osândă arată trăsăturile proprii vieţii mântuitoare; în fine, luând deoparte pe ucenici, le-a prevestit nenorocirile viitoare ale Ierusalimului şi le descoperă taina venirii Sale celei de-a doua. Ar fi fost de ajuns pentru cineva să asculte toate acestea cu luare-aminte, pentru a se încredinţa că El este adevăratul Mântuitor al lumii – Hristosul şi să se supună poruncilor şi învăţăturii Lui.

Până în ziua de azi, citirea capitolelor din Evanghelie privitoare la tot ce s-a întâmplat în ziua aceea este cel mai puternic mijloc de a învia credinţa în Domnul şi, deşteptând în creştin conştiinţa a ceea ce trebuie să fie şi trebuie să aştepte el, de a-i înfierbânta râvna, arătându-l mărturisitor al Domnului nu doar cu gura, ci şi cu fapta.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Sâmbătă (a 5-a săptămână a Postului)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 9, 24-28; Mc. 8, 27-31]. Domnul i-a întrebat pe Apostoli ce cred despre Dânsul. Prin Sfântul Apostol Petru, ei au răspuns: „Tu eşti Hristos”.

Nu deodată s-a copt mărturisirea aceasta, ci, pârguindu-se, s-a sălăşluit în adâncul inimii şi a început să o cârmuiască. Ea a fost întunecată, dar nu clătinată, de moartea Domnului şi a înviat cu mai mare putere prin învierea Lui, făcându-i pe apostoli să propovăduiască toată viaţa întregii lumi.

Este o clipă în viaţa fiecărui credincios când el strigă din toate puterile sale: „Tu eşti Hristosul, Domnul şi Mântuitorul meu. Tu eşti mântuirea mea, lumina mea, puterea mea, mângâierea mea, nădejdea mea şi viaţa veşnică”. Atunci se săvârşeşte un lucru ce-l face să strige dimpreună cu apostolul: „Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?” – şi asemenea lui va începe să alerge după tot ce este plăcut lui Hristos Domnul, până ce va ajunge la măsura vârstei Lui.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Vineri (a 4-a săptămână a Postului)

  Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Zis-a Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12, 1).

Aceasta este o pildă limpede a acelei schimbări a inimii care se săvârşeşte în adevăraţii credincioşi atunci când ei îşi iau crucea fără făţărnicie si urmează lui Hristos. Îşi părăsesc tatăl – şinele, răstignindu-l prin lepădarea de sine; îşi părăsesc neamul – înclinările, patimile şi obiceiurile păcătoase, răstignindu-le prin hotărârea de a urma întru toate, neabătut, poruncile ucigătoare de patimi ale Domnului; îşi părăsesc pământul – întregul tărâm al păcatului – lumea cu toate cerinţele ei, răstignind-o prin hotărârea de a fi străin faţă de ea, chiar dacă pentru asta ar trebui să sufere nu numai pierderi în avut şi situaţie socială, ci chiar şi moartea.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

A treia Duminică a Postului Mare (A Sfintei Cruci)

 Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 4, 14-16 – 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce?

Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin, înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai. Rabdă puţin. Acum acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

Duminica a doua a Postului (a Sfântului Grigorie Palama)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

[Evr. 1, 10-14; 2, 1-3; Mc. 2, 1-12]. „Eu sunt uşa: acela care va intra prin Mine se va mântui” (In. 10, 9).

Acelaşi lucru îl spune Domnul şi în altă parte: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Şi mai limpede a spus-o atunci când a grăit: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).

Aşadar, creştin e cel ce e cu totul în Hristos şi orice ar avea în sine preţios are de la Hristos. Dreptatea lui este dreptatea lui Hristos, şi trupul lui tot al lui Hristos este. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte tocmai pentru că e îmbrăcat în Hristos. Numai astfel se poate apropia de Tatăl. Noi am căzut de la Dumnezeu şi, ca atare, suntem fii ai mâniei. Numai atunci când ne apropiem de Tatăl în Hristos si în numele lui Hristos dreptatea dumnezeiască se dă în lături şi El îşi tinde mila către noi, primindu-ne. Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău.

Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului Mântuitorului, fără a cruţa nimic; nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El însuşi.

din „Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” 

PUTEREA CU CARE VREAU SĂ-MI ÎMBRAC PRUNCII

sursa: Familia Ortodoxa

S-a mai scurs un an din viața mea. Un an în care am căzut până pe funduri de genune, de unde credeam că nu voi mai găsi drumul spre acasă, pentru ca apoi să mă ridic atât de sus, încât cu greu să mai pot privi de unde am venit și unde doruri tainice mă trăgeau spre mai înalt. Un an în care m-am întristat plângând pentru copiii altora, am jelit moartea unei generații întregi, am măsurat cu groază ura alteia, pentru ca apoi să regăsesc puterea de a zâmbi, de a râde și de a gusta din nou fericirea pentru chestiuni mărunte, inexistente pentru unii, dar esențiale pentru mine, chestiuni cu ochi căprui și obraji de măr tomnatic. Și, de fiecare dată, reușeam să găsesc urmele pașilor mei rătăciți printre atât de multe noduri cu care lumea din afară mă chema și mă rătăcea, pentru că cineva nu uita să lase picuri de dragoste călăuzitoare spre acasă…

„De ce nu m-am rătăcit niciodată?”

Oricât de departe am fost plecată, oricât de ireversibil încâlcită în tumultul în primul rând asurzitor al lumii în care trăim, am reușit mereu să mă întorc, pentru că am avut mereu un acasă foarte puternic. Am avut mereu un miez statornic, o vreme păzit cu neclintire de piatră de către măicuța mea, care niciodată nu m-a lăsat să cred că ușa casei părintești s-ar putea închide vreodată ireversibil pentru mine sau pentru sora mea (cea de multe ori departe rătăcitoare), indiferent cât de mult ne vom afunda în hățișuri contemporane sau cât de adânc vom cădea în genunile dibaci ascunse pe cărările destinate tinerilor. Știam că undeva, în lumea asta mare, în care orbecăiam amețită de preamulta strălucire a tentațiilor, ca un fluture atras de flacăra ucigătoare, se află un loc tainic în care, oricât de rănită m-aș fi întors, aș fi aflat întotdeauna o inimă care mă recunoștea, indiferent de schimonoseala chipului meu, un piept care ar fi purtat povara tâmplelor mele, indiferent cât de grele de gânduri de rătăcire, și două mâini proaspăt desprinse din rugăciunea de mamă, a cărei șoaptă nestinsă mă aducea mereu pe drumul cel bun.

Și această știință mi-a dat siguranță. Pentru că știam că, indiferent cât de repede mă abandonau prietenii nestatornici ai tinereții din pricină că nu le împărtășeam dorurile și nu le îngroșam rândurile tropăitoare de tumultul tinereții lor ce căuta cu febrilitate experiențe noi, acolo mă aștepta prietena statornică a vieții mele, care mă primea așa cum eram. Pentru că îmi confirma sensul și dreptatea existenței mele, care se trudea să rămână în pace și limpezime de gând atunci când ceilalți tovarăși de drum încercau să mă convingă că sunt o ciudată, o ființă din afara unei lumi noi care impunea să ne „updatăm măcar noi, aștia tineri”. În fine, pentru că îmi amintea mereu că aparțin unui cuiva iubitor și puternic, din care mă hrăneam cu demnitate și rezistență.

Și mai știam că tot acolo, nu departe de casa părintească, era locul în care se afla un tămăduitor de suflete, bătrân și priceput, răbdător și blând – atât de blând încât, indiferent de boala care ar fi cuprins sufletul meu, nu m-aș fi temut, nici nu m-aș fi rușinat să-i destăinuiesc pricina ce mă chinuia. Iar el, plângând către Bunul lui Stăpân (a câta oară pentru un suflet tânăr, înfrigurat de povara acută a unui gol pe care numai El știa să-l umple), primea mereu balsamul vindecător cu care să-mi aline frământarea și cu care să-mi redea pacea, în așezarea căreia se cobora El, la mine, nevrednica, și mă cerceta, și mă întărea, și mă reda lumii Lui, deplin tămăduită.

Și această știință mi-a dat putere. M-a făcut să mă feresc de căderile prea adânci, de teamă că nu aș mai fi găsit puterea să mă ridic și să mai străbat drumul înapoi, până la poarta casei Sale. Mi-a dat sentimentul că nu sunt singură, mai ales atunci când alegerile mele mă aruncau în afara majorității, în afara curentului strașnic de tare, care-i ducea de-a valma pe toți, în aceeași parte de genune. M-a ajutat să spun NU atunci când toți ceilalți aprobau mecanic, cu creierele fie prea spălate, fie prea obosite, fie mahmure. Mi-a ținut de foame și de sete în deșertul pe care, străbătându-l, îl descopeream presărat cu poame necurate și pierzătoare.

Reperele unei suflet tânăr

Familia și duhovnicul – iată cele două lumini călăuzitoare pe care, pentru a le zări licărind în direcția spre acasă, era destul să mă ridic ușor pe vârfuri și să privesc peste marea de capete tinere, docil plecate sub povara propriei frământări.

Și tot acestea au rămas, peste vreme, reperele vieții mele. Și astăzi tot ele mă adună, din împrăștiere, acasă. Din fericire, același duhovnic, doar că un pic mai grav și cu tăceri pilduitoare mai lungi, în care îmi lasă prilejul să cresc, fără a uita să dea glas înțelegerilor pe care tăcerea lui mi le descoperă.

Doar acasă s-a primenit. E tot locul în care reușesc să mă recompun din risipirea lumească, numai că mâinilor bătrâne le-a luat locul o armată de mânuțe ghidușe, în prelungirea cărora bat inimi curate, cu glasuri de rugăciuni mici și totuși atât de mari, al căror sunet reușește să mă trezească mereu la viața cea fericită, luminată de ochișori cercetători și atenți, luminoși de atâta iubire. Astăzi nu-mi mai plec fruntea pe pieptul obișnuit cu povara, ci în căușul piepturilor fragede, doar ca să le ascult glasul, ca să știu cum să le recunosc atunci când mă vor striga dintr-o vâltoare în care va trebui să mă arunc, cu toată ființa mea, pentru a-i trage la Lumină.

Da, mă pregătesc să fiu și eu, alături de soțul meu, un acasă trainic și nobil. Pentru că aceasta este puterea cu care vreau să-mi îmbrac pruncii. Acasă cel din tinda casei părintești pe care o voi ridica (de fapt, pe care deja o ridic) pe pragul Bisericii, astfel încât ideea de acasă a fiilor și fiicelor mele să fie indisolubil legată de ideea de Acasă cel ceresc.

Vreau să știe, așa cum și eu, la rându-mi, am știut tot timpul, că familia lor le este loc de odihnă și așezare, în care să poată să-și asculte în liniște plânsul sau râsul inimii lor. Căci altfel cum vor reuși să înțeleagă ce le strigă sufletul, dacă vacarmul și goana din jur nu le dau răgaz de cercetare? Tinerii au nevoie de răgazul de a-și cerceta inimile mai mult decât de orice altceva. Numai că lumea în care trăiesc le fură subtil orice secundă în care ar putea rămâne singuri, numai cu sufletul lor, astfel reușind să audă glasul conștiinței, care altfel urlă zadarnic. Ei, când merg pe stradă, vorbesc la telefon sau ascultă muzică în căști; când se odihnesc, se uită la televizor; când mănâncă, „răsfoiesc” Internetul; când sunt îndrăgostiți, merg la concerte sau fac dragoste. Nu mai tac. Nu mai ascultă. Nu mai visează. Pentru că tăcerea lor e plină de zgomote. Și, când în sfârșit, se lasă o tăcere deplină, atunci se sperie atât de tare, încât îi pun capăt de multe ori tragic.

Mai vreau să știe că noi, părinții lor, suntem tot ceea ce le-am cerut lor să fie, astfel încât exemplul modelului personal și iubitor să le dea convingerea că sunt din trunchiul nostru cel trainic, că aparțin unui neam frumos și puternic, care stă drept, oricâte vânturi turbate s-ar abate asupra lui. Și, văzându-ne pe noi că răzbim, să aibă nădejde că și ei, la rându-le, vor birui. Pentru că tinerii mai au nevoie și desentimentul apartenenței la un grup stabil, în obiceiurile căruia să regăsească esența a tot ce-au învățat, a tot ceea ce sunt, a tot ceea ce gândesc, a tot ceea ce speră. Acest sentiment le dă tărie și siguranță. Un tânăr care știe că în spatele lui sunt cei dintr-o rudenie cu el, la fel dăltuiți și împodobiți, nu va șovăi atunci când va trebui să meargă pe alt drum decât cel urmat de masa amorfă din care s-a desprins. El nu se simte niciodată singur. Mai ales atunci când acest grup se prelungește până în cerurile sfinte ale Tatălui ceresc. Atunci când știe că esența lui este esența celor care poartă și în ceruri demnitatea vieții și morții lor în Hristos. Or, cel care nu este singur este puternic. Și, prin urmare, nu caută să se topească în amalgamul unei majorități lipsite de perspectiva identității personale. Iar felul lui altfel de-a fi nu va căuta niciodată să epateze, să uimească, să zbiere idei manifeste. Pentru că el nu va fi niciodată „altfel”, așa cum îi învață pe copiii noștri hiturile cu orientare homosexuală din desenele animate. El va fi altfel decât cei din jur, dar la fel cu neamul lui cel ceresc, curat și frumos, cu priviri limpezi, cu doruri înalte, cu gânduri curate și suflete trainice.

Iar împrejurul casei mele, crescută din talpa Bisericii, am avut grijă să primesc pentru pruncii mei căsuțele altor prunci, croiți din același aluat ceresc. Copii din categoria celor pe cale de dispariție, cu priviri care te odihnesc, cu glasuri care mai păstrează cadența domoală a rugăciunii, cu frunți care miros a tămâie și mir. Pentru că și de asta au nevoie tinerii. De alți tineri frumoși, croiți cu aceeași măsură a dragostei cerești, grăitori ai aceluiași grai tihnit, duhovnicesc.

Și, peste toate, așez cu smerenie un înțelept drămuitor al celor de folos, duhovnicul copiilor mei, pe care îl știu mereu în rugăciune pentru ei, cunoscător al celor de jos prin prisma celor de sus, bun și iertător și milostiv sufletelor tinere care trăiesc, cu voie sau fără de voie, în vâltoarea vremurilor acestora.

Așadar…

…întăriți-vă familiile! Redescoperiți gustul gutuilor coapte sau al ceștilor cu ceai în jurul cărora povestea unei zile nu poate nicidecum să fie aglomerată sau epuizantă. Regăsiți mirosul de scorțișoară din aluatul de fursecuri pe care îl pregătiți cu copiii voștri pentru sărbători. Scoateți de prin unghere aproape uitate ale inimii colindele vechi și curate cu care ați trăit iernile copilăriei voastre și le dăruiți copiilor voștri, ca pe una dintre cele mai de preț moșteniri ale trecutului nostru. Și, la lumina smerită a unei lumânări de ceară, și sub tainica acoperire a unui abur înmiresmat și sfințitor, povestiți-le, cântând, minunea Nașterii Mântuitorului, drumul magilor, bucuria păstorilor, trezind la viață amintirile cuvioase ale strămoșilor lor.

Construiți un acasă puternic și echilibrat, din care să plece niște copii demni, verticali și frumoși, un acasă la care să se întoarcă oricând, cu încrederea că acolo își vor găsi reconfirmarea valorilor pe care lumea aceasta „deschisă la nou” va ști cel mai bine să i le distorsioneze.

Și peste toate, dăruiți-le un duhovnic! Este cel mai frumos dar dintre toate.

Cu nădejde, pentru familii întărite,

Alina Mirică