Închis într-un mod constrângător

Subiectul nostru este tipul de om care caută independenţa, izolarea, singurătatea.

Personal, cred că omul este ceea ce este din naştere, dar mai este şi ceea ce devine cât trăieşte. Pe de altă parte, nu este numai ceea ce devine, ci este şi ceea ce este din naştere.

Fiecare dintre noi are o predispozițe sau alta, are o slăbiciune sau alta, are o personalitate sau alta, are părinţii lui, dascălii lui, vecinătatea lui, mediul, evenimentele vieții lui, împrejurările vieții lui. Toate acestea ne fac să aparţinem unui anume tip.

Unii aparţin tipului de om care se ataşează de ceilalţi, care depinde de ceilalţi şi nu poate trăi decât în această dependenţă. Dacă pierd dependenţa, pierd totul.

Alții aparţin acelui tip de om care pe toţi îi consideră duşmani. Nu poate distinge la nici un om dispoziţia de bunătate, iubire, conlucrare. Toţi sunt duşmanii lui, toţi sunt periculoşi și faţă de toţi trebuie să ia poziţie de apărare.

Alţii aparţin celui de al treilea tip, care caută independenţa, care caută izolarea, singurătatea. Se poate, desigur, să greşesc clasificându-i aşa, dar mi se pare că este adevărat.

Marea problemă

Tipul acesta poate să fie om religios, să citească Evanghelia, să meargă la biserică, să participe la Tainele Bisericii, poate părea evlavios, uneori considerat chiar sfânt dar, de adâncul ființei lui să nu se fi apropiat, încă, harul lui Dumnezeu, în adâncul fiinţei lui să nu se fi ivit, încă, o rază a luminii lui Dumnezeu, fiindcă este foarte închis, este foarte îngrădit, pentru el este o catastrofă să se deschidă. Acesta, am putea spune, ştie un singur cuvânt: închis. Deschiderea îl sperie, chiar şi deschiderea în faţa lui Dumnezeu.

De aceea spunem, adeseori, în predici că problema este ca omul să se deschidă harului lui Dumnezeu, ca omul să se deschidă luminii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ca omul să se predea, înseamnă să primească un vizitator, să înceteze să fie îngrădit, să se deschidă.

Însă, tipul bolnăvicios nu poate face aceasta. Tipul bolnăvicios caută singurătatea, se refugiază în singurătate într-un mod constrângător. Aici este marea problemă. De aceea, poate fi cineva foarte religios, foarte evlavios, om al Evangheliei, om al Bisericii, însă, dacă face parte din acest tip bolnăvicios, vrând-nevrând, fie că-şi dă seama, fie că nu, într-un mod constrângător rămâne închis. Se creează în afara zidului care-l apără o sensibilitate excesivă, ca un mecanism de apărare, care se pune în funcţiune, de îndată ce apare ceva care să influenţeze acest suflet în adâncul lui, ceva care să-l îndatoreze, ceva care să-l preseze.

Câteva caracteristici ale omului care se izolează

Oamenii aceştia, după cum spun specialiştii, tocmai pentru că au într-un grad mare, această libertate interioară, pentru a nu o pierde, pentru a nu-şi pierde independenţa, pentru a nu-şi pierde singurătatea, ajung să fie deranjaţi chiar şi de lucruri cu totul exterioare. Adică cravata, cureaua, pantofii dacă-i strâng, se deranjează. Dacă se află într-un loc care este închis în faţa lor şi nu pot vedea, îi deranjează. Dacă se află într-un spaţiu închis, într-un tunel, într-o galerie, pe un drum subteran, nu pot suporta. Îi deranjează când trebuie să preia o îndatorire pe termen îndelungat, de pildă, când trebuie să facă un contract, când trebuie să se căsătorească, etc.

Mulţi oameni rămân necăsătoriți, nu ştim în ce măsură nu se căsătoresc pentru că Dumnezeu îi cheamă la un alt gen de viaţă. Rămân necăsătoriți întrucât le e teamă de căsnicie. Cred că pierd această libertate bolnăvicioasă. Le este teamă că vor pierde independenţa bolnăvicioasă. Le este teamă, tocmai, de faptul că altcineva poate pătrunde în adâncul fiinţei lor şi nu vor deloc acest lucru. Desigur, există alte nevoi, care, în cele din urmă, îl fac să se căsătorească. O femeie care caută ocrotire, care caută mângâiere, în cele din urmă se va căsători, însă având această slăbiciune. Cum este cu putința ca, după aceea, să existe comuniune între sufletele şi persoanele acestui cuplu? Se poate întâmpla, întocmai, şi cu bărbații.

Aceste tipuri bolnăvicioase, pot face unele lucruri, care par la prima vedere mici şi neînsemnate, în realitate sunt măsurile pe care le iau pentru a-și salva libertatea.

Dacă, de pildă, este cineva obligat să meargă la lucrul lui la ora opt, crede că este păgubit în interiorul lui dacă merge la opt. Se va duce la opt şi un minut, şi două minute, şi cinci minute. Adică, trebuie să simtă că-şi păstrează libertatea.

Este acel tip de om care poate oferi celorlalți, îi poate servi pe ceilalți, îi poate ajuta, dar în clipa în care ceilalţi îi vor cere concret ceva, n-o va face. Se simte dependent, se simte legat. Poate face un dar semenului său, unei cunoştinţe, dacă celălalt nu aşteaptă darul său. Dacă aşteaptă, însă, n-o să i-l facă niciodată.

Este acel tip de om care vrea să fie o exceptie. Nu trăieşte cum trăiesc ceilalţi. Vrea să facă ceva special, ceva deosebit. Simte ca piere îndată ce intră în viaţa obişnuită a celorlalţi oameni. Crede, aşadar, că îşi va pierde tocmai această libertate a lui, această independenţă a lui.

Este acel tip de om care caută îndeosebi supremaţia. Şi primul tip, cel care se conformează, care se ataşează, caută supremaţia, şi cel care este împotriva celorlalţi o caută, dar încă şi mai mult o caută acest din urmă tip. Este tipul care, mai mult decât toţi ceilalți, se delectează cu simţământul supremaţiei, pentru că este mereu singur, este mereu independent, este mereu închis în sine însuşi. Cum ar putea sta pe picioarele lui, cum s-ar putea sprijini, cum s-ar putea, oarecum, simți bine, dacă nu ar avea părerea că este un geniu, că are o valoare deosebită, că este cineva mare? Aceasta îl hrănește, îl satisface, îl odihnește, îl mulțumeşte. Însă, se amăgeşte amarnic, şi aceasta se vede atunci când evenimentele şi împrejurările vieții îl dezmint.

Știți, foarte bine, părerea pe care o avem fiecare despre noi înşine, ce credem despre noi că suntem. Vrând-nevrând, viaţa este o realitate şi ne obligă să venim cu picioarele pe pământ. În lucruri concrete, tipul de om de mai sus, vede limpede că nu este deloe vreun geniu, că nu are deloc vreo valoare, că nu se poate sprijini pe sine. În asemenea împrejurări, devenind de nerecunoscut, ca şi când n-ar mai fi cel care părea că este, aleargă la ceilalţi şi cere ocrotire, cere mangăiere, cere iubire. Își ia, desigur, măsurile de siguranţă ca nimeni să nu pătrundă în adâncul ființei sale, ca să rămână iarăşi singur. Aceasta este marea primejdie pentru el, nu cumva cineva să pătrundă în turnul lui de fildeș.

Deşi caută supremaţia, nu se luptă împreună cu ceilalți oameni şi nu se străduieşte împreună cu ei. Crede, însă, că întreaga lui ființa, în adânc, este o mare comoară şi aşteaptă ca ceilalţi să vadă această comoară, să recunoască această comoară, asteapta ca ceilalți sa-l descopere.

Este tipul acela de om, precum spune Karen Horney, care se închipuie pe sine un copac singuratic aflat în vârful dealului, iar ceilalți niste copaci aflaţi la poalele dealului, care nu se deosebesc unul de altul. Sunt toţi la fel, numai el, singurul copac care iese în evidență, care se afla sus, în vârful dealului.

Să ne lăsăm cu încredere în mainile lui Dumnezeu

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibll ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viață întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul ființei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!

Dacă omul începe, încet-încet, să conştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.

Abia atunci, îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevărați şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a IV-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Anunțuri

Asta inseamna sa iubesti!

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

„Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

 Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

– „Care incercare?” intreba nelinistit barbatul.

– „Inca nu ai aflat?. sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat.” Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…”

Asta inseamna sa iubesti!!. Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!. nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?. din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre? Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?. nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?. sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu „cat de greu” este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…”

Arhim. Siluan Visan

Calugarul si mireanul cununat

Citeva comparatii dupa izvoare monastice timpurii.

de P.S. Kallistos WARE

Episcopul ortodox Kallistos Ware s-a nascut in 1934, din parinti anglicani practicanti. A studiat la Oxford limbile clasice si teologia, iar in anul 1958 s-a convertit la ortodoxie. Asa cum insusi marturiseste, la frumusetea Ortodoxiei a ajuns nu prin lecturi sau prin studiu, ci prin Liturgia ortodoxa, care a avut un impact deosebit asupra sensibilitatii sale duhovnicesti. In prezent P.S. Kallistos este episcop de Diokleia si profesor la Universitatea Oxford, fiind cunoscut in mediile teologice ca un marturisitor, prin credinta si viata, al invataturilor credintei ortodoxe.

Din activitatea teologica a P.S. Kallistos amintim in primul rind traducerea (colectiva) in engleza a Filocaliei, ajunsa deja la al patrulea volum, precum si monumentala traducere a Triodului, o carte esentiala din cultul ortodox; de asemenea, Episcopul Kallistos Ware este autorul a numeroase studii de spiritualitate ortodoxa, precum si autor al mai multor volume de prezentare generala a Ortodoxiei (The Power of the Name, The Orthodox Church, The Orthodox Way etc.).

Studiul pe care il traducem in continuare, The Monk and The Married Christian: Some Comparisons in Early Monastic Sources, pune in discutie, din perspectiva literaturii ascetice vechi, raportul dintre slujirea calugareasca si cea in familie, respectiv ca monah sau mirean cununat, in vederea mintuirii.

Detasindu-se de unele opinii exagerate care circula in unele medii monastice mai noi, potrivit carora se pot mintui si pot ajunge pe inalte trepte duhovnicesti doar monahii si dintre acestia doar o elita (vezi, de exemplu, Teoclit Dionisiatul, in Dialoguri in Athos, vol.I, Deisis, 1994, pp. 91, 192-194), P.S. Kallistos subliniaza, valorificind in special izvoare duhovnicesti precum Patericul, Limonariul s.a., posibilitatea mintuirii in egala masura atit a pustnicului retras din lume, cit si a mireanului care si-a intemeiat o familie si care traieste in lume. Viziunea episcopului de Diokleia este aceea a unui echilibru, absolut necesar Bisericii, intre vocatia monahala si cea familiala, care nu presupune mai putina jertfelnicie:

“Casatoria si viata monastica se completeaza si se echilibreaza cam in felul in care se completeaza si se echilibreaza in teologie calea catafatica si calea apofatica (…) Ambele sint taine ale iubirii… Amindoua caile sint expresii reale ale preotiei imparatesti, universale, a celui care a primit botezul (…) Ambii (monahul si mireanul in familie) renega pacatul si afirma lumea. Diferenta dintre ei ramine numai in conditiile exterioare ale luptei lor ascetice”. (K. Ware, Imparatia launtrica, Christiana, 1996).

Porunca desavirsirii in iubire este aceeasi pentru toti, insa modurile plinirii ei pot fi diferite, potrivit vocatiei si lucrarii fiecaruia. (Dragos BAHRIM)

Patru exemple

“Sa nu te gindesti vreodata sa fericesti pe mirean mai mult decit pe monah, ca pe unul care are femeie si copii si e bucuros ca face bine altora, ca da din belsug milostenie… Si chiar daca, fiind calugar, esti foarte pacatos, necazul si reaua patimire a sufletului tau sunt mai de cinste la Dumnezeu decit virtutea covirsitoare a mireanului”, spunea Sf. Ioan Carpatiul (sec.VII)1. Consideratiile lui privind virtutile calugarului si ale crestinului casatorit sunt proprii intregii literaturi monastice, rasariteana sau apuseana, veche sau mai noua. “Modul de viata calugaresc” – dupa cum marturiseste, simplu Patericul – “este superior celui al omului din lume”2.

O asemenea revendicare provoaca neliniste in mintile multor cititori contemporani. Cit de mult inseamna aceasta superioritate a vietii monastice? Oare Patericul si alte izvoare monastice timpurii impun in mod tacit un “dublu standard” prin care comunitatea crestina este impartita in doua clase distincte, “desavirsitii” si “dreptii”? Iar aceasta deosebire stricta, pe trepte, intre o elita ascetica si ceilalti botezati poate fi impacata cu invatatura lui Hristos?

Problema poate fi ilustrata prin patru relatari despre felul in care barbatul sau femeia alege viata monahala. Vom incepe cu chemarea Sfintului Antonie cel Mare, descrisa de Sfintul Atanasie. Intr-o dimineata de duminica, la Sfinta Liturghie in biserica din satul sau, Antonie este miscat profund de cuvintele Evangheliei din acea zi: “Daca voiesti sa fii desavirsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor… dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). Acest text il indeamna imediat sa aleaga calea ascetica3. Daca voiesti sa fii desavirsit… Atunci, desavirsirea este oare imposibila pentru cei care continua sa traiasca in lume, pastrindu-si averea, casatorindu-se si aducind pe lume copii?

Convertirea la monahism a Sfintului Arsenie, inregistrata in Pateric, ridica aceeasi intrebare. Cind Avva Arsenie era inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicind: “Doamne, indrepteaza-ma, ca sa stiu cum ma voi mintui”. Si i-a venit lui un glas zicindu-i: “Arsenie, fugi de oameni si te vei mintui”4. Dar se putea ca Arsenie sa nu se mintuiasca daca raminea in palatele imparatesti, ca educator al copilului bazileului? In ce sens fuga de lume este indispensabila pentru mintuire?

Al treilea exemplu provine din Viata greceasca a Sfintului Pahomie. Cind mama lui Teodor merge la manastire si cere sa-si vada fiul, el refuza sa o intilneasca; atunci ea hotaraste sa nu se mai intoarca acasa, ci sa ramina in comunitatea de maici de pe linga minastire. “Nu numai ca-l voi vedea printre frati”, si-a zis ea, “ci imi voi mintui si sufletul”5. Ne intrebam: nu isi putea mintui sufletul fara sa ramina in comunitatea monahala? Este monahismul singurul drum sigur catre mintuire?

Dificultatea apare mai pregnant in tulburatoarea experienta a lui Theonas, relatata de Sf. Ioan Casian6. Influentat de o predica pe care o auzise, Theonas isi obliga sotia sa consimta despartirea lor, pentru ca ei sa poata intra in monahism, alegind ceea ce el numeste melior vita, o “viata mai buna”. Ea refuza, insa el insista. “Sa slujim lui Dumnezeu”, ii spune el, “si sa scapam impreuna de primejdia iadului”. (Oare nu puteau continua sa “slujeasca lui Dumnezeu” in cununie, ca sot si sotie crestini, “scapind impreuna de pedeapsa iadului”?). In pofida impotrivirilor ei, Theonas o paraseste si se calugareste fara consimtamintul sotiei. Iata cuvintele lui de despartire: “Daca nu te pot izbavi de moarte, nici nu te pot lasa sa ma desparti de Hristos, este mai mintuitor pentru mine sa ma despart de o fiinta omeneasca decit de Dumnezeu”. Casian nu este foarte incintat de aceasta intimplare, adaugind imediat: “Sa nu-si inchipuiasca cineva ca am povestit acestea pentru a incuraja despartirile intre cei casatoriti. Dimpotriva, nu numai ca ne abtinem sa condamnam casatoria in vreun fel, ci spunem, dupa cuvintele Apostolului: «Cinstita sa fie nunta intru toate si patul neintinat» (Evrei, 13, 4)”. Casian arata mai departe ca ceilalti Parinti din manastire sunt departe de a-l dezaproba pe Theonas pentru fapta lui, ba mai mult, l-au desemnat impartitor al milosteniei si l-au hirotonit diacon ca semn al aprobarii dumnezeiesti.

Cine sa aiba dreptate

Ce putem intelege din aceste patru cazuri? Ar fi arbitrar si nedrept sa scoatem citeva afirmatii din context si sa le interpretam ca pe o condamnare generala a casatoriei. Este adevarat ca unii dintre primii monahi priveau starea de casatorie ca fiind pacatoasa si, ipso facto, un obstacol in calea mintuirii7. Dar Casian respinge intentionat o asemenea opinie si credem ca Sfinti ca Antonie si Atanasie, Arsenie si Pahomie l-ar fi aprobat cu siguranta. Ei ar fi fost gata sa afirme dupa cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz: “Pentru ca fecioria este mai slavita nu inseamna ca viata in casatorie este rusinoasa”8.

Cu toate acestea, dificultatile persista. Lasind deoparte extremele care condamna casatoria, sa ne punem problema intr-o maniera competenta. Ce inseamna ca fecioria este “mai slavita”? Poate fi desavirsirea in sensul ei deplin – rugaciune neincetata, contemplatie, vederea lui Dumnezeu – accesibila in aceasta viata si crestinului casatorit, care aduce pe lume copii si urmarese o cariera lumeasca obisnuita? Aici autoritatile duhovnicesti par sa se contrazica. Sf. Isaac Sirul si Sf. Teodor Studitul se indoiesc ca harul contemplatiei si al vederii lui Dumnezeu sunt posibile pentru cei care traiesc in lume9. Pe de alta parte, Sf. Grigorie cel Mare considera ca lumen contemplationis era accesibila tuturor, oricare ar fi optiunea lor in viata10. Sf. Maxim Marturisitorul isi rezuma citeva din cele mai adinci invataturi despre indumnezeire (Theosis) si unirea cu Dumnezeu in Epistola a 2-a adresata unui laic, slujitor imperial11, iar Sf. Grigorie Palama considera ca rugaciunea neincetata este posibila si pentru laici la fel ca si pentru calugari si ca deplina curatie a inimii poate fi dobindita de crestinul casatorit “chiar daca numai prin cele mai mari incercari”12. Toate cele cinci autoritati eclesiastice au fost monahi. Care dintre ei reprezinta cel mai just punct de vedere?

Pentru a raspunde partial acestei intrebari, sa ne intoarcem la Pateric. Aici, ca si in alte izvoare timpurii exista un gen de pilda relevant, in care unui monah i se dezvaluie ca un anume barbat sau femeie care traieste in lume ii este egal in sfintenie. Aprins de curiozitate, monahul merge de indata sa-l afle13. Ce fel de relatie intre oras si pustiu presupun aceste texte?

In afara intimplarilor specifice, sunt si comparatii generale in Pateric, cum ar fi cea care urmeaza: “Sezind odata Avva Siluan cu fratii, a cazut, intru uimire si a cazut cu fata la pamint. Si dupa putin sculindu-se, plingea. Si silindu-l sa le spuna, a zis: eu la judecata am vazut pe multi din neamul nostru mergind la munca si pe multi dintre mireni ca mergeau intru Imparatie…”14. Aceasta tema a calugarului condamnat la chinurile vesnice in timp ce mireanul intra in rai este un standard in literatura monastica. Oricit de superioara ar fi starea monahala, in ziua Judecatii calugarul nu va primi un tratament preferential si nici o garantie sigura a mintuirii. Dar relatarea despre Avva Siluan nu ne duce prea departe, pentru ca nu ne da nici un detaliu, nu ni se spune ce virtuti particulare preda mireanul incit sa fie preferat monahului. De aceea sa ne intoarcem la intimplarile in care sunt comparate persoane concrete.

„Eu nu am ajuns la aceasta virtute”

In cele mai multe dintre acestea, mireanul ramine anonim. Sa incepem totusi cu o intimplare – cu siguranta una din cele mai remarcabile – in care mireanului i se spune numele, iar calugarului nu. Se spune ca un calugar traia de patruzeci de ani in pustiul Iordanului. In tot acest timp el nu a intilnit alt om, ci a trait gol, alaturi de fiarele salbatice, ca pastor. Intr-o zi, intreaba pe Dumnezeu: “Arata-mi pe unul asemenea mie” si mare ii este mirarea, caci i se raspunde: “Pe imparatul Teodosie”. Auzind acestea, batrinul isi spune trist: “Mi-am petrecut toti acesti ani in pustiu, ars de fierbinteala zilei, gol in frigul noptii, fara sa vad chip omenesc. De patruzeci de ani nu am mincat piine, ci am flaminzit si am insetat, petrecindu-mi noptile sub cerul liber. Iar dupa atitea lipsuri si nevointe sunt pus deopotriva cu cineva care traieste in lume, are femeie si petrece in lux”.

Asa ca isi imbraca rasa si pleaca in Constantinopol. Teodosie il primi cu bunatate si cu respect pentru ca “era un mare prieten al calugarilor”. Batrinul il intreba pe imparat cu vietuieste. La inceput Teodosie este sovaielnic, marturisind ca este un om lumesc si un pacatos, fara sa se poata compara in vreun fel cu marii nevoitori Antonie, Macarie sau Pahomie. In cele din urma, Teodosie ii marturiseste: “Am imparatit treizeci si noua de ani si de treizeci de ani port o camasa de par sub purpura imperiala”. “Asta nu inseamna nimic”, spuse batrinul. “De treizeci si doi de ani”, continua imparatul, “nu m-am culcat alaturi de sotia mea, ci am trait in curatie”. “Asta nu-i nimic”, spuse iarasi batrinul. Apoi imparatul ii spuse cum posteste si nu se spala degraba. “Asta nu inseamna nimic”, zise din nou batrinul.

Dupa ce i-a dezvaluit tainele nevointelor sale, Teodosie ii arata cum face milostenie, cum ii ajuta pe cei nedreptatiti si ocroteste vaduvele si orfanii, cum cerceteaza in fiecare noapte strazile si inchisorile si da bani celor aflati in nevoi; cum spala ranile bolnavilor si madularele uscate ale slabanogilor cu miinile lui. “Toate acestea sunt bune si demne de admiratie”, spuse batrinul, “dar ele nu inseamna nimic in comparatie cu nevointele noastre”.

In sfirsit, imparatul ii arata cum in timpul curselor de pe hipodrom sta in loja sa imperiala, incoronat si invesmintat in purpura, copiind manuscrise fara sa dea atentie la cele ce se intimpla in jurul sau. Cind multimile il aclama si ii cinta laude, el nu ingaduie inimii sa se umple de mindrie, ci continua sa scrie fara sa-si ridice macar ochii. Batrinul este impresionat. “Fii binecuvintat, fiul meu!”, striga el. “Eu nu am ajuns la aceasta virtute. Dar roaga-te lui Dumnezeu pentru mine”. Teodosie cere si el binecuvintarea calugarului si pleaca.

Aratind marea cinstire a memoriei lui Teodosie in cercurile monahale, aceasta fascinanta relatare este neobisnuita in sens pozitiv, prin aprecierea sfinteniei monahale. In pofida implicarii lui in problemele lumesti si a splendorii ulterioare, un imparat crestin poate depasi viata pustniceasca in strasnica singuratate si saracie. Se arata ca asceza fizica poate fi practicata in taina de un mirean si cum unul ca acesta casatorit fiind, poate sa duca o viata de abstinenta sexuala; dar este important ca nici unul dintre aceste motive nu apare evidentiat in mod special. Povestirea arata, de asemenea si felul in care un mirean poate sluji lui Dumnezeu prin milostenie; dar nici acesta nu este motivul pentru care Teodosie este atit de generos laudat. El este preamarit nu pentru lepadarea de sine ori pentru slujirea celor saraci si slabi, ci pentru nepatimirea si smerenia lui. In mijlocul capcanelor slavei desarte, el a reusit sa-si pastreze launtric simplitatea inimii. Aceasta este cea mai importanta. Nu exista nici o sugestie in povestire ca Teodosie ar fi dobindit o sfintenie mai mare daca ar fi intrat in viata monahala.

Nu se spune nicaieri ca imparatul se roaga in vreme ce copiaza manuscrise in loja imperiala. Insa nu suntem departe de idealul mireanului care pastreaza amintirea neincetata a lui Dumnezeu, in timp ce este inconjurat de probleme lumesti. Pe hipodrom, Teodosie se aseamana “sfintilor lui Dumnezeu” la teatru, despre care Omiliile macariene spuneau: “Se intimpla uneori ca Sfintii lui Dumnezeu sa stea la treatru si sa priveasca la viclenia lumii; dar omul dinlauntrul lor vorbeste cu Dumnezeu, chiar daca omul de dinafara pare celorlalti ca priveste la cele ce se petrec in lume”.

Un mirean numit Euharist

Mai exista o relatare in Pateric in care mireanul este numit, iar monahul nu15, insa aici imaginea sfinteniei laice este mai putin pozitiva. Doi parinti ai desertului voiau sa stie la ce “masura” au ajuns si li s-a raspuns ca inca nu ajunsesera la masura unui mirean numit Euharist. Acesta era un pastor casatorit. Fiind intrebat despre viata lui, el spuse parintilor ca intotdeauna isi imparte cistigul in trei parti: una pentru saraci, una pentru primirea de straini si a treia parte pentru cele de trebuinta casei lui. Afara de aceasta, el le marturisi ca “de cind am luat pe femeia mea nu m-am spurcat nici eu, nici ea, ci fecioara este si fiecare dintre noi se culca separat”. Cei doi calugari se intoarsera in pustiu, dind in slava lui Dumnezeu.

Ca si in povestirea cu Teodosie, nu exista vreo sugestie ca Euharist va fi devenit monah. Dimpotriva, pilda apare in Pateric cu titlul “Despre un mirean numit Euharist”. Formele de evlavie laica pentru care este laudat Euharist – generozitatea, mai ales fata de saraci si abstinenta in casatorie – apare si in povestirea imparatului, insa acum accentul cade pe altceva. Cind Teodosie a mentionat aceste lucruri, batrinul nu le-a considerat importante, spunind: “Asta nu inseamna nimic”, insa in cazul lui Euharist ele reprezinta incununarea trairii lui duhovnicesti. Aici nu se spune nimic despre nepatimire sau launtrica reculegere, care in cazul lui Teodosie il impresionasera atit de mult pe batrin. Euharist, desi este mirean, nu a urmat vocatia deplina a crestinului casatorit, deoarece casatoria lui nu a fost niciodata consumata16. Poate de aceea cei doi parinti nu il indeamna sa devina calugar; nu este nevoie sa o faca, de vreme ce el duce deja o viata de calugar in taina. Comparatia cu istoria lui Teodosie, apoftegma din Pateric este mai putin sensibila in privinta posibilitatilor mireanului si mai putin subtila in intelegerea diversitatii vocatiilor crestine.

Nimeni nu trebuie dispretuit

Sa ne oprim insa si asupra unor relatari unde este mentionat numele monahului. Ele se refera la Avva Pafnutie, Avva Antonie si Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se gaseste in Historia Monachorum in Aegypto. Dupa multi ani de asceza, el cere lui Dumnezeu sa-i arate caruia dintre sfinti i se aseamana cel mai mult in virtuti. Un inger ii spune ca este asemenea flautistului dintr-un oras apropiat. Mergind sa-l caute, gaseste un om care isi recunoaste deschis pacatosenia. El este betiv si un sot adulter si pina nu demult traise ca un tilhar. Pafnutie il intreba daca a facut vreodata ceva bun. Flautistul isi aminti cum, pe cind era inca tilhar, ajutase doua femei aflate in mare primejdie. Auzind acestea, Pafnutie ii spuse: “Nu stiu sa fi facut vreodata un fapt de virtute egal cu acesta”. Sa observam ca aici accentul cade pe faptele de virtute si pe trairea exterioara. Pafnutie nu afirma ca flautistul este superior lui in rugaciunea launtrica, ci numai in lucrarea din afara. Urmarea este importanta. Pafnutie il sfatuieste pe flautist sa nu-si uite de mintuire, iar acesta din urma il urmeaza in pustiu si devine calugar.

A doua oara, lui Pafnutie i se spune ca se aseamana cu un consilier municipal dintr-o asezare invecinata. Porneste indata sa-l intilneasca pe mirean si este primit cu ostilitate. Omul ii marturiseste ca este prea pacatos, fara sa merite a fi comparat macar cu monahii. Apoi ii mai spuse ca era casatorit de treizeci si trei de ani. In primii trei ani, sotia ii nascuse trei fii, iar de atunci traia cu sotia sa ca frate si sora. Printre faptele lui bune se numarau si ospitalitatea fata de cei straini, milostenia fata de saraci, impartialitatea in impartirea dreptatii, stradaniile de a-i impaca pe cei certati. (Ca si in povestirea despre Euharist, aici sunt evidentiate aceleasi doua lucruri ca virtuti ale mireanului: abstinenta in casatorie si generozitatea fata de cel sarac si slab.) Si de aceasta data Pafnutie ii arata necesitatea de a se calugari. “Acestea sunt virtuti excelente”, spuse el, “dar iti lipseste ceva – cea mai mare dintre toate virtutile, atotinteleapta cunoastere de Dumnezeu. Pe aceasta nu o poti dobindi fara greutate, daca nu renunti la cele lumesti, nu-ti iei Crucea si nu urmezi Mintuitorului”. Auzind acestea, omul l-a urmat de indata pe Pafnutie in pustiu, fara sa-si ia macar ramas bun de la familie. Observam ca Pafnutie spune “fara greutate”. Nu pretinde ca o “cunoastere a lui Dumnezeu” este absolut imposibila pentru cei care traiesc in lume, ci doar ca este mai accesibila calugarului.

Inca nesatisfacut, Pafnutie ii cere lui Dumnezeu pentru a treia oara sa-i arate cui se aseamana. De data aceasta el este trimis sa intilneasca un negustor din Alexandria, un om foarte bogat. Ajunge chiar in momentul cind acesta isi impartea averea saracilor si il previne ca nu mai are mult de trait. Il sfatuieste sa lase impartirea averii in seama altora si, atit cit mai era timp, sa se calugareasca. Ca si ceilalti doi, negustorul il insoteste pe Pafnutie in desert.

Talmacirea latina din Historiae Monachorum deduce morala:

“Nimeni in lumea aceasta nu trebuie dispretuit, fie ca este tilhar sau actor, ca lucreaza pamintul, ca este negustor sau ca este strind legat de lanturile casatoriei. Nu atit profesia noastra in viata, aparenta exterioara sau imbracamintea sunt placute lui Dumnezeu, cit sinceritatea, rugaciunea mintii noastre si cinstea faptelor noastre”17. Dar sa nu uitam ca toti cei trei mireni sunt indemnati sa se calugareasca. Asadar, “profesia noastra in viata” nu este lipsita de importanta! Oricit de mare ar fi virtutea la care au ajuns cei trei mireni – dupa cum arata povestirea lui Pafnutie – ei vor creste in sfintenie daca devin calugari. Din acest punct de vedere, naratiunea lui Pafnutie este cu certitudine mai putin generoasa decit cea a lui Teodosie. In inima lui, Euharist era deja monah, insa el nu a fost sfatuit sa-si realizeze aceasta vocatie. La fel, deschiderea cu care cei trei mireni accepta indemnul lui Pafnutie sugereaza ca ei erau calugari in inimile lor, fara sa-si dea seama de aceasta. Pafnutie nu a ramas satisfacut de aceasta vocatie ascunsa si a insistat ca ea sa fie exprimata vizibil si faptic.

Al doilea text din cele trei in care este mentionat numele monahului se refera la Sf. Macarie Egipteanu si la doua femei18. Pilda aceasta ne ajuta sa constientizam de cita atentie este nevoie atunci cind incercam sa tragem concluzii doctrinare sau morale din asemenea scrieri. In cea mai renumita versiune latina19, lui Macarie i se spune ca inca nu ajunsese la inaltimea duhovniceasca a doua femei dintr-un anume oras. Luindu-si toiagul, el se grabeste sa le gaseasca. Insa ele marturisesc ca nu exista nimic remarcabil in felul lor de viata: erau casatorite si traiau cu barbatii lor. La insistentele lui Macarie, ele ii spun ca erau “straine una de alta”, nefiind rude dupa trup, insa erau casatorite cu doi frati; “amindoua”, spuneau ele, “am trait in aceeasi casa in ultimii cincisprezece ani si nu stiu sa ne fi certat vreodata una cu alta si nici una din noi nu a spus vreun cuvint de ocara catre cealalta; am trait tot acest timp in pace si intelegere”. Amindoua doreau sa se calugareasca, dar sotii lor nu erau de acord. “Si cum nu am putut implini acest gind, am facut un legamint cu Dumnezeu ca pina la moarte nici o vorba lumeasca nu va iesi din gurile noastre”. Minunindu-se de acestea, Macarie exclama: “Cu adevarat, nu este deosebire intre feciorie si casatorie, nici intre calugarie si lume, caci Dumnezeu daruieste Duhul Sfint tuturor dupa nevoirea fiecaruia”20.

Binele este al fiecaruia

La o prima vedere, aflam aici o concluzie care bucura inima cititorului modern. Plenitudinea Sfintului Duh, asa cum pare sa afirme Macarie, este accesibila tuturor , fie calugar sau casatorit, in pustiu sau in oras.

Iar Sfintul Simeon Noul Teolog, scria:

“Multi au fericit viata pustniceasca, altii pe cea in obste sau in chinorie. Altii doresc sa stea in fruntea poporului, sa indemne, sa invete si sa ridice biserici, hranindu-se din acestea in chip felurit, trupeste si sufleteste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai buna decit alta. Nici n-as spune ca una e vrednica de lauda, iar alta de ocara. Ci in toata privinta si in toate lucrurile si faptele, cu totul fericita este viata cea pentru Dumnezeu si dupa Dumnezeu”21.

Dupa o scriere apuseana din secolul XIV, Cartea celor saraci cu duhul, “binele este al fiecaruia si Dumnezeu ti-l daruieste in orice stare te-ai afla – numai sa il primesti”22. Important este care fiecare sa se deschida Duhului, sa duca la bun sfirsit propria vocatie pe care i-a incredintat-o Dumnezeu. Nici o vocatie nu este mai buna in sine decit alta; pentru fiecare om cea mai potrivita este aceea la care il cheama Dumnezeu in mod personal.

Dar sa ne ferim sa exageram interpretarea ultimelor cuvinte ale lui Macarie23. Si mai exacta este o alta versiune latina, in care Sf. Macarie spune: “Cu adevarat nu este nimeni cast sau casatorit, monah sau mirean, caci Dumnezeu cauta numai scopul fiecaruia (Deus tantum propositum quaerit) si daruieste Duhul vietii tuturor”24. In acest caz, remarca lui Macarie se refera la faptul ca cele doua femei doreau sa devina calugarite; dorinta lor nu s-a realizat datorita imprejurarilor independente de vointa lor, insa Dumnezeu le-a primit intentia ca pe un fapt implinit. Povestirea lui Macarie si a celor doua femei nu inseamna mai mult decit cele despre Euharist si Pafnutie: pentru a fi placut lui Dumnezeu, mireanul trebuie sa fie in inima lui un calugar.

In ultimul dintre cele trei texte care mentioneaza numele calugarului, apare Sfintul Antonie cel Mare si un tabacar25. Istorisirea incepe la fel. Lui Antonie i se spune ca inca nu a ajuns la masura unui tabacar din Alexandria, dupa care el se grabeste sa-l gaseasca si sa-l cerceteze. “Nu stiu sa fi fost vreodata ceva bun”, ii raspunde tabacarul. “Cind ma scol dimineata din patul meu, inainte de a ma aseza la lucru, spun: «Tot acest oras, de la mic la mare, va merge in Imparatia lui Dumnezeu pentru faptele cele bune, iar eu din cauza pacatelor mele voi merge la osinda vesnica»”. Seara isi repeta aceleasi cuvinte. Impresionat, Antonie a recunoscut ca dupa atitia ani de sihastrie inca nu ajunsese la aceasta “masura”. Asa se sfirseste intimplarea in versiunea latina. Insa intr-o versiune greaca26 apare o continuare interesanta. Aici monahul nu este numit, iar mireanul este un zarzavagiu, care ii spune celui dintii cuvintele cuvintele pe care le spune in fiecare dimineata si seara, la fel ca in versiunea latina. Calugarul le apreciaza dar adauga ca nu este nimic in acestea care sa egaleze nevointele lui de atitia ani. Seara, pe cind cei doi stateau in coliba zarzavagiului, ei aud niste trecatori cintind. “Frate”, zise calugarul, “daca doresti sa traiesti o viata sfinta, cum poti ramine in acest loc? Nu te tulburi cind ii auzi cintind astfel?” Omul ii raspunse: “Avva, adevarul este ca niciodata nu m-am tulburat, nici nu am fost indignat”. “Dar ce gindesti in inima ta”, intreba calugarul, “cind auzi acestea?” Zarzavagiul raspunse: “Imi spun ca ei vor merge cu siguranta in Imparatia lui Dumnezeu”. Atunci calugarul a recunoscut uimit: “Inca nu am atins aceasta masura”.

Este acelasi punct de vedere ca in prima dintre povestirile noastre, cea despre imparatul Teodosie. Tabacarul/ zarzavagiul nu este indemnat sa se calugareasca si nu se spune nimic despre milostenie sau despre castitate in casatorie. Asemenea imparatului din loja hipodromului, mireanul din Alexandria este laudat pentru nepatimirea lui launtrica, pentru simplitatea si curatenia inimii lui. Omul care traieste in oras fara sa-i judece pe cei din jur, care isi spune mereu: “Toti se vor mintui, numai eu voi fi pedepsit”, este egal duhovniceste cu cei mai mari asceti ai pustiului. Cel care aude cintecele betivilor, fara sa fie ofensat si fara sa-i judece, este superior duhovniceste ascetului, cu toate rugaciunile, postirile si privegherile acestuia.

Detasarea zarzavagiului fata de cintecele betivilor aminteste de o intimplare din Limonariul lui Ioan Moshu. Un calugar batrin vede pe unul tinar intrind intr-o circiuma. Intristat, il asteapta afara ca sa-l intilneasca atunci cind va iesi. El ii arata primejdiile la care s-a expus: “Pentru ca intri fara teama in circiuma? Auzi ce nu vrei, vezi ce nu vrei si te intilnesti intr-un chip necuviincios cu femeile. Te rog nu mai fa asta, ci fugi in pustiu, unde poti sa te mintui, dupa cum vrei”. Tinarul calugar ii raspunse scurt: “Dumnezeu nu are nevoie decit de inima curata”. Auzind aceste cuvinte, batrinul a ridicat miinile spre cer si a spus: “Slava tie, Dumnezeule, cu sunt in schit de cincizeci de ani si n-am inima curata, iar acesta traind prin crisme a dobindit inima curata”27.

Dumnezeu priveste doar la sufletul omului

Din intimplarile pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte si teoretice referitoare la starea mireanului casatorit – intr-adevar, nu ne putem astepta sa gasim teorii intr-un izvor cum este Patericul -, insa in exemplele vii pe care ni le infatiseaza, ele ne arata clar ca este posibil ca un mirean sa fie egal duhovniceste sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocatiei monahale nu este negata nicaieri, insa se subliniaza ca Dumnezeu priveste la sufletul omului si nu la starea lui exterioara. Asa cum dovedeste apoftegma celor doi calugari din Limonariu, curatia launtrica este totdeauna posibila, oricare ar fi imprejurarile externe. Adevaratul zbor nu este geografic, ci duhovnicesc; advaratul pustiu este in inima. Este adevarat ca multe alte pilde tind sa contrazica aceasta concluzie. Uneori mireanului i se spune sa se calugareasca (ca in exemplul cu Pafnutie), pentru a ajunge la un nivel duhovnicesc care altfel ii este inaccesibil. Alteori accentul cade pe faptul ca mireanul, desi casatorit, traieste in castitate (ca in povestirile lui Euharist si Pafnutie si intr-o anumita masura a lui Teodosie) fiind pe dinafara “in lume”, iar in taina calugar. De asemenea, se poate ca mireanul sa doreasca sa devina calugar, dar sa fie impiedicat (ca in povestirea lui Macarie si a celor doua femei). Adesea apoftegmele atrag atentia asupra milosteniei mireanului (Euharist, Pafnutie), sugerindu-se ca in vreme ce mireanul are posibilitati de practicare a virtutilor exterioare, pe care monahul nu le are, el nu poate spera sa-l intreaca pe calugar in rugaciune si contemplatie.

In orice caz, doua dintre texte sunt mai adinci. Relatarile despre Teodosie si despre zarzavagiu dovedesc ca si crestinul de la oras, desi implicat in probleme lumesti, poate atinge un tip de sfintenie distinct – de nepatimire, smerenie si simplitate launtrica, care nu sunt accesibile in acelasi mod calugarului din pustiu. Chiar daca aceasta idee nu este dezvoltata, exista aici in stare latenta o teologie a vocatiei mireanului. Imparatul pe tronul din hipodrom, auzind osanalele multimii nu-si ridica totusi ochii de pe manuscrisele sale; zarzavagiul stind noaptea in coliba sa, aude cintecele betivilor si totusi se gindeste numai la mintuirea lor – iata doua dintre cele mai remarcabile imagini ale Patericului. Nu este usor sa le uiti.

Traducere si adaptare de Dragos BAHRIM 

Note:

1. Ascetic Homily, P.G. 85, col. 1857, 1858 (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae, in Filocalia romaneasca (F.R.), vol.4, ed. a II-a, Harisma, 1994, p.172).

2. F.Nan (ed.), Histories des solitaires égyptens, 250, in „Revue de l’Orient chrétien”, XIV (1909), p. 365.

3. Athanasius, Vita Antonii 2, P.G. 26, col. 841c (trad. rom. de. pr.prof. D.Staniloae, in PSB (Parinti si Scriitori bisericesti) 16, E.I.B.M.B.O.R., 1988, p. 192).

4. Apophtegmata Patrum, colectia alfabetica, Arsenius 1, P.G. 65, col. 88b (trad. rom. de Mitropolit Grigorie Dascalu, Patericul, ed.V, Episcopia Alba-Iulia, 1993, p. 14).

5. Vita Prima 37 (ed. Halkin, p. 23, l. 15-16)

6. Coll, XXI, 1-10 (trad. rom. de prof. David Popescu, in P.S.B. 57, 1990, p. 609-671).

7. Eustathius al Sevastei, de exemplu, a fost condamnat de Sinodul de la Gangra (c.341) pentru ca a sustinut asemenea opinii, insa probabil ca acuzatia a fost nedreapta. Vezi canoanele 1, 4, 9, 10 si 14 ale Sinodului (Héfelé-Leclerq, Histoires des Concilies, I, 2, Paris 1907, p. 1032-8). Cf. J.Gribomont, Le Monachisme au IVe en Asie Mineure: de Gangres au Messalianisme, in „Studia Patristica II”, p. 400-15, Berlin, 1957.

8. XL, 18, in P.G. 36, col. 381B.

9. Mystic Treaties by Isaac of Niniveh, tr. by A.J.Wensinck (Amsterdam, 1923), p. 102 (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae in F.R., vol.10, 1980); Sf.Teodor Studitul, II, 43, P.G. 99, col. 996A.

10. in Ezech, II, V, 19, P.L. 76, col. 996A.

11. P.G. 91, col. 391-408 (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae in P.S.B. 81, 1990, p. 27-38).

12. Encomium S.Gregorii Thessalonicensis, P.G. 151, col. 573B-574B; De passionibus et virtutibus, P.G. 150, col. 1056A.

13. Aceste povestiri apartin unei categorii mai generale (Streitnovellen), in care persoanele comparate cu monahul pot fi sau un alt ascet, sau un mirean; articolul de fata este interesat numai de a doua posibilitate. (…)

14. , colectia alfabetica, Siluan 2, P.G. 65, col. 408c (trad. rom., Patericul, p. 215).

15. Idem, Eucharistus, P.G. 65, col. 168D-169B (idem, p. 68); cf. The Paradise of Garden of the Holy Fathers, ed. E.A.Wallis Budge, London, 1907, vol. II, p. 149.

16. Pentru alte exemple de castitate in casatorie, vezi Paladius, Istoria Lausiaca 8 si Casian, Coll.XIV, 7.

17. Mon.16, P.L. 21, 439B.

18. Povestea exista in mai multe versiuni: a) latina: Vitae Patrum III, 97; VI, III, 17; P.L. 73, col. 778C, 1013D-1014B; b) copta: Apophtegmes sur Saint Macaire (ed. Amélineau, Histoire des Monastéres de la Basse-Egypte, p. 228-230); c) siriaca: Wallis Budge, The Paradise or Garden of the Holy Fathers, vol.II, p. 150-151. Textul grecesc dupa cite stiu, nu a fost inca publicat. El apare partial in Coislin 126, care nu a fost prins in editia neterminata a lui Nau si este inregistrat in § 489 din J.C. Guy, Recherches sur la tradition grecque des Apophtegmata Patrum, Bruxelles, 1962.

19. Vitae Patrum VI, III, 17. P.L. 73, col. 1013D-1014B.

20. P.L. 73, 1014B.

21. Theological and Practical Chapters, III, 65 (ed. Darrouzès, p. 100) (trad. rom. de pr.prof. D.Staniloae, in F.R., vol. 6, p. 82).

22. Fr.C.F.Kelly, London, 1954, p. 107.

23. Asa cum bine arata parintele Bruno de Jésus-Marie, Liminaire, in Mystique et continence ( Études carmélitaines, an 31, Bruges, 1952, p. 12).

24. P.L. 73, col. 778c. Aceeasi interpretare este data in versiunea siriaca, ed.W.Budges: “Cu adevarat, fecioria in sine nu este nimic, nici casatoria, nici viata de calugar, nici viata in lume; pentru ca Dumnezeu cauta la dorinta omului si da Duhul fiecarui om”. (The Paradise or Garden of the Holy Fathers, vol. II, p. 151).

25. Povestirea, la fel ca si in cazul lui Macarie si a celor doua femei, exista in mai multe versiuni: a) latina (…); b) siriaca: W.Budges, The Paradise…, vol. II, p. 149-150: aici mireanul este un croitor si exista o aluzie la “milostenie si fapte bune”, care nu se gaseste in textul latin; c) greaca: Apoph., colectia alfabetica, Antonie 24, P.G. 65, 84B: aici mireanul este un doctor.

26. Nau, § 67.

27. Patrum Spirituale 194, P.G. 87, col. 3076c-3077A (trad. rom. de pr.prof.dr. T.Bodogae si D.Fecioru, Limonariu sau Livada duhovniceasca, Alba Iulia, 1991, p. 189).

http://webpages.charter.net/adevar-ortodox/

Vrei sa fii al tau? Vreau sa fiu a mea?

O cerere în căsătorie

Pentru mulţi dintre bărbaţii care iau hotărârea să se căsătorească, soţia este ultima jucărie achiziţionată, ultima chestie tare, ultima… cel puţin până la divorţ. Sau chiar până la următoarea căsătorie. „Vreau o maşinuţă”, apoi „Vreau o bicicletă”, apoi tânărul care se satură de bicicletă vrea o fată, o altă fată, până când, la un moment dat, ia hotărârea să se căsătorească. „Vreau o soţie!”. Gândul îi dă aripi, îi aprinde imaginaţia, îi dă emoţii… Vrea ca fata sau femeia pe care o iubeşte să fie a lui, doar a lui. În variantele mai poetice e chiar gata pentru orice sacrificiu pentru a o cuceri… În altele, mai prozaice, îşi pune serios problema avantajelor materiale pe care i le-ar aduce o astfel de afacere.

Un lucru e însă clar: el vrea ca ea să fie a lui. „Pentru totdeauna”. Chiar dacă acest totdeauna nu depăşeşte de multe ori graniţa de câţiva ani. Vrea ca ea să fie a lui pentru totdeauna şi, dacă ceva nu funcţionează, butonul restart al vieţii e pregătit.

Fetelor, ochii mari: de multe ori „el” nu vrea decât să vă transforme într-un obiect al iubirii lui. Vă cere în căsătorie pentru ca voi să fiţi la dispoziţia lui, ca şi cum singurul sens al vieţii voastre ar fi să gravitaţi în jurul lui. Vreţi aşa ceva? Sunteţi pregătite pentru aşa ceva?

„Da, poate că îmi zici acum în gând, îl iubesc atât de mult încât sunt gata să fac orice sacrificiu pentru el. Îl iubesc la nebunie şi singurul meu target este să îl împlinesc, să îl fac fericit. Nimeni şi nimic nu mă poate opri…”

Piua! Ia-o mai încet. Ştiu şi eu că dragostea e greu de ţinut în frâu, numai că cine nu deschide ochii deschide punga. La punga sufletului mă refer. Şi scoate din ea tot ce e mai frumos. Şi scoate, şi scoate. La un moment dat, inima ne anunţă „Contul e gol”. Am tot scos, am tot scos, şi de pus la loc am pus foarte puţin. Am ajuns într-un moment de criză.

De ce? Pentru că omul nu poate fi transformat într-un roboţel care tot dăruieşte iubire necondiţionat. Simte nevoia şi de a primi iubire, de a primi afecţiune. Or, dacă el te vrea doar a lui, pentru ca el să fie fericit, pentru ca lui să îi fie bine, ar trebui să îţi dai seama că el vrea ca tu să fii a lui, iar el să fie tot al lui. Altfel spus, în loc să dăruiască iubire, el e dispus doar să primească. Nu să şi ofere.

Da, îi e bine cu tine, nimic de spus. Eşti prima cu care vrea să se căsătorească. Doar aşa ţi-a spus. Dacă a mai spus şi altora şi nu-şi aduce aminte, poate că e din cauza vârstei. Vezi tu, hrana asta nesănătoasă ne afectează uneori nu numai la nivel estetic… În fine, dacă vei mai cunoaşte şi alte fete care îţi vor spune că au fost cerute de el în căsătorie, nu te mira. Poate că a reuşit, pur şi simplu, să le uite.

Vrea să se căsătorească cu tine. Extraordinar. Te-a cerut de nevastă. Şi mai extraordinar. Te-a cerut de nevastă într-un cadru de vis. Şi mai extraordinar. Iar apoi…

„Tăiaţi filmul, vreau să văd secvenţa cu peţitul”, zice regizorul, intrând în viaţa voastră. „Ce mai caută şi ăsta pe aici, prin sufletul meu?”, poate te întrebi.

„Dovada, dom’le, dovada.” Adică, în cazul de faţă: „Dovada, păpuşă, dovada”.

„Ce dovadă, oameni buni?”

„Dovada că vrea să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Caseta e pusă în player: „Of, visul vieţii mele, nici nu ştii cât de mult de iubesc. Vrei să fii a mea până la sfârşitul vieţii?”

„Da”, ai răspuns tu, fericită că mama nu te va mai bate la cap să îţi găseşti unul mai breaz, fericită că prietenele care au pariat cu tine că nu te va cere de nevastă au luat plasă, fericită că nu a trebuit să mai aştepţi încă două-trei aventuri până când visul de a deveni soţie va fi aproape de împlinire.

„Of, viaţa ta…. Nu-ţi bate joc de ea. Nu ai auzit ce a spus?”

„Ce a spus?”

„Te-a întrebat dacă vrei să fii a lui până la sfârşitul vieţii.”

„Da, vreau.”

„Ştiu că vrei. Problema este dacă şi el vrea să fie al tău până la sfârşitul vieţii lui.”

„De unde să ştiu asta?, poate că mă întrebi, de unde să ştiu ce vrea el?”

Aici e buba. Că tu nu ştii ce vrea el… Sau că, fiind prinsă de fiorul iubirii, nici nu mai vezi bine ce vrea el. Adică, poate vrea să te pună la colecţia lui de amintiri.

„Dar el e abia la prima căsătorie, de ce spui asta?”

Nu vreau să cobesc, ar fi bine ca ultima lui căsătorie să fie şi prima… Adică, ar fi bine ca povestea voastră de iubire să ţină. Dar, pentru asta, e foarte important să ştii exact ce vrea de la tine, şi să ştii exact ce vrei de la el. Dacă fiecare din voi e îndrăgostit de celălalt doar pentru că celălalt corespunde aşteptărilor, dacă fiecare din voi simte nevoia să fie iubit şi relaţia voastră e doar o sumă de aşteptări, în timp, relaţia se va degrada.

„Bla, bla, mă plictiseşti…”, îmi spui tu în gând. Dar prefer să te plictisesc eu decât să te plictisească viaţa ta de familie.

Ţine minte, în cererea de căsătorie şi în răspunsul ei stau multe, foarte multe… Un indiciu banal. Mulţi bărbaţi spun: „Vreau să fiu al tău până la sfârşitul vieţii mele…” Şi, după câteva luni sau câţiva ani de la căsătorie, repetă aceleaşi cuvinte altora. Aşa că ai grijă: dacă el îşi pune problema că iubirea vine de la Dumnezeu şi că binecuvântarea primită la cununie este cel mai puternic element care sudează o relaţie, sunteţi pe drumul cel bun. Fără această binecuvântare, iubirea eşuează în compromis, minciună şi păcat. Triste cuvinte, nu? Şi totuşi, statisticile arată că, pe măsură ce tinerele cupluri renunţă la concepţiile învechite despre rostul cununiei şi despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa soţilor, renunţă şi la şansele de a avea o familie împlinită, o familie care să biruiască asperităţile timpului.

Îţi vorbesc din experienţă, chiar dacă orice experienţă poate fi contestată de o alta. Până la urmă, există un Adevăr cu care ne vom întâlni, vrem sau nu.

Aşa că, în loc să îţi mai vorbesc despre Dumnezeu, cununie, biserică, Hristos şi iubire curată îţi voi ura să ai parte de o cerere în căsătorie cât mai frumoasă, cât mai sinceră, cât mai… cum trebuie.

Iar acum un cuvânt pentru voi, băieţi. Treaba e că, din pricina gripei feministe, fetele se masculinizează într-un ritm de cadenţă militară, şi greu e să le opreşti. Dacă am atras atenţia asupra faptului că mulţi bărbaţi sunt foarte posesivi, şi că încearcă să transfere această posesivitate şi asupra soţiei, nu înseamnă că noi suntem egoiştii, iar ele altruistele. Da, femeia e lăsată de Dumnezeu cu însuşirile ei. Blândeţea, gingăşia, delicateţea femeii sunt greu de concurat. Ce să facem însă când ne îndrăgostim de o zână cool, simpatică, frumoasă, deşteaptă, care ne tot presează să o luăm de nevastă? Sau chiar ne cere ea? Atenţie, mare atenţie.

Nu cumva să aibă nevoie de soţ doar pentru a-şi satisface simţul de proprietate. Aşa cum în copilărie avea nevoie de păpuşi, mai apoi de role, şi mai apoi… de un soţ care să o iubească la nebunie, care să fie gata să îi facă toate poftele şi plăcerile, de un soţ care, până la urmă, va fi obligat să accepte căsătoria ca pe un jug. Şi, eventual, să joace şi rolul de femeie, pentru că cel de bărbat a fost deja antamat…

Atenţie, mare atenţie: o cerere în căsătorie trebuie să vină de la un tânăr sau un bărbat care să fie gata să trăiască pentru a-şi bucura iubita, iar acceptul trebuie să vină de la o fată sau o femeie care să vrea să trăiască pentru a dărui iubire.

Familia este un spaţiu al iubirii, al iubirii care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi înghiţită de timp. Dacă cei doi au ales să se căsătorească cumpănind bine criteriile pentru a ajunge la împlinire, familia nu are termen de garanţie. Iubirea adevărată nu expiră. Câtă vreme iubirea soţilor e acoperită de Dumnezeu, visele din copilărie – cu iubirea dusă până la adânci bătrâneţi – devin realitate.

Altfel? Altfel, e bai. Şi ajungem la cuvântul profetic al unui jurnalist teolog: „Trăim tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de Viaţă” (Laurenţiu Dumitru). Trăim iubind egoist şi pătimaş, şi îmbătrânind prematur, tocmai pentru că viaţa noastră a fost străină de Viaţa cea adevărată, care vine de la Dumnezeu.

sursa: Danion Vasile

Rugăciunea făcută împreună uneş­te familia

Rugăciunea făcută împreună uneş­te familia

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea pă­rinţilor, nici de a propriilor copii. Atât de mare e tai­na căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu tre­buie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vre­mea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la co­legi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască es­te pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci sea­ra, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, m-ai întristat cu cutare lu­cru.”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească prici­nuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi re­vine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi îm­preună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneş­te familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă îm­preună, iar seara faceţi împreună Pavecemiţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi du­hovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Litur­ghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Aces­ta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. Îl întreb: „Vă înţelegeţi bine?” „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate” îmi zice. „Este  credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!” „Măi băiete—i-am zis atunci—acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile du­hovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată!” Nu se poate altfel Temelia căsă­toriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar.

(Mărturie athonită în România- Pelerinajul Arhimandritului Efrem- Octombrie 2002, Ed. Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, p.172-173)

sursa: doxologia.ro

O poveste de dragoste spusă de părintele Porfirie

Maria și Dimitris erau frați. Dimitris avea un prieten, Iorgos, care era medic. Iorgos il vizita pe Dimitris la el acasă. Dupa o vreme, Maria i-a dezvăluit secretul ei fratelui sau. Se îndrăgostise foarte tare de Iorgos și suferea, inima ei se chinuia și bătea mai tare, mâinile și picioarele îi transpirau de fiecare dată când îl vedea.

De aceea l-a rugat pe fratele său să nu-l mai aducă pe Iorgos în casă, pentru a nu suferi degeaba, de vreme ce familia lui Iorgos era bogată și mai bine situată social și nu ar fi acceptat-o niciodată ca nora pe săraca și neinsemnata Maria.

De atunci, Dimitris a evitat să-l cheme pe Iorgos în casa lor, invocând diverse motive și-l întâlnea afară în grădinî.

Într-o zi Maria m-a vizitat (pe Părintele Porfirie). Și-a deschis inima și mi-a spus necazul său, iar eu am sfătuit-o să se roage fierbinte, mai ales în zori, noaptea înainte de a se lumina de ziuă, înălțându-și mâinile spre Dumnezeu și rugându-L să se facă voia Sa. Maria mi-a urmat sfatul întocmai.

Nu a trecut multă vreme si Iorgos i s-a plâns lui Dimitris că în mod inexplicabil și-a schimbat atitudinea față de el, îl evită și nu-l mai invită în casă. Dimitris i-a spus atunci motivul, vorbindu-i despre problema sorei sale. Atunci, Iorgos a izbucnit în lacrimi și i-a mărturisit ca și el are aceeași problemă, că și el o iubește pe Maria și că, de câtva timp, în fiecare dimineață, în zori de zi, se trezea cu imaginea Mariei înaintea ochilor. Era ceasul la care se ruga Maria, așa cum o sfătuisem. Astfel, prin rugăciune fierbinte, s-au descoperit sentimentele ascunse ale acestor doi tineri buni și, în cele din urmă, s-au căsătorit, deși la început părintii lui Iorgos se opuseseră.

 Extras din Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, p. 175-176

ortodox.md

“Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea”

 – Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea.

– De ce spuneti ca e o minciuna?

– Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: “Imparatia Cerurilor este inlauntrul vostru”. Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine.

Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte buna. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg.

Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala…

Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe “jumatatea”. Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te cazni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cat ravna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti.

Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.

Preot DAN POPOVICI