Oameni care-i consideră pe ceilalţi oameni duşmani ai lor

Să avem atitudinea corectă faţă de semenii nostri

Am spus că omul, de vreme ce a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este singur, nu este individ. După cum nici Dumnezeu Tatăl nu este singur. Unde este Tatăl, acolo este şi Fiul, acolo este şi Sfțntul Duh. Dumnezeirea este una, dar în ce priveşte persoanele Dumnezeu nu este unul, ci trei persoane. Numai astfel se realizează circulația iubirii.

În afară de alte lucruri care înseamnă ,,după chipul lui Dumnezeu”, am spus în întâlnirile noastre trecute că înseamnă şi faptul că omul nu a fost creat ca persoană singura, izolată. Într-adevar, omul este unul, omenirea este una, dar persoanele sunt multe. De aceea omul îşi găseşte scopul adevărat al vieții, temelia adevărată a viețuirii şi poate pune început bun şi adevărat, tocmai atunci când se vede pe sine împreună cu ceilalți oameni.

Astăzi ne mănâncă individualismul. El a venit din Occident şi este înfricoşător. Acest duh individualist pătrunde, din ce în ce mai mult, pe teritoriul ţării noastre şi, deşi trăim în oraşe mari, în societăţi mari, ne simţim foarte singuri. Astăzi duhul acesta este atât de putemic, încât şi în familie omul se simte singur. Nu simte, din adâncul fiinţei sale că este împreună cu ceilalți. Nu simte aceasta.

Aşadar, întrucăt omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, adică nu este singur ci împreună cu ceilalți, toate problemele lui provin din această rădăcină. Adică, dacă cineva nu are atitudinea corectă faţă de semeni, sigur nu va avea o evoluție bună, normală și, într-o zi, se va închide, se va bloca în sine şi va intra în conflict cu ceilalți oameni. Este nevoie, aşadar, ca omul să aibă atitudinea corectă faţă de ceilalți.

Dacă omul nu adoptă atitudinea corectă faţă de ceilalți, se va mişca faţă de aceştia în trei feluri. Avem, aşadar trei feluri de mişcări ale omului în raport cu semenii săi. Una dintre acestea este aceea în care, omul, fiind lipsit de adevărata iubire faţă de semenii săi, adoptă faţă de ei o atitudine slugarnică.

Agăţaţi de ceilalţi

Mişcarea către semeni arată că omul simte în adâncul lui că nu poate sta singur pe picioare. Simte că nu poate trăi singur. Adică, nu are sentimentul autarhiei, ca să poată ca om liber să-l iubească pe semenul său, să aibă comuniune cu el şi să se simtă împreună ca unul. Două persoane dar un singur om. Nu are simţămăntul autarhiei şi de aceea, într-un mod slugarnic, se agaţă de ceilalţi, iar această atitudine nu-i permite să evolueze normal.

O mamă şi un tată este posibil să-şi crească copiii într-un asemenea duh, încât copiii să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor fără să se agaţe, permanent, de părinţi. Sau, se poate întâmpla invers: părinții să nu poată trăi şi să nu poată sta pe picioarele lor, fără slugărnicia pe care o arată copiilor lor.

Există părinţi care, dacă văd cum într-o zi, dintr-un motiv sau altul, că copiii lor se detaşează de ei, îşi pierd capul, se îmbolnăvesc şi sunt cuprinşi de psihopatie. După cum, există copii pentru care a sosit vremea să se căsătorească, a sosit vremea să-şi întemeieze familie şi nu îndrăznesc să o facă, şovăie. Nu au încredere în ei înşişi, nu au încredere în semenul lor şi, cel mai important este că, nu au curaj să se îndepărteze de mamă ori de tată ori de mediul familial.

Omul, din anii copilăriei şi până creşte mare, dar şi mai târziu, când este deja matur, dacă ia faţă de ceilalți oameni o atitudine de supunere, o atitudine slugarnică, o atitudine care arată că nu poate trăi fără aceştia, se află într-o stare bolnăvicioasă. Negreşit, atitudinea aceasta creează trăiri dureroase, răni, creează o anomalie interioară, creează un blocaj, o confuzie, şi este cu neputinţă, după umila mea părere, ca un astfel de om să aibă o evoluţie normală, o viaţă normală şi relaţii normale, chiar cu cei de care se agaţă şi cărora se supune în chip slugarnic.

Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalți

Toate problemele sunt determinate de aceste trei mişcări pe care omul le manifestă fată de semenii lui. Ele sunt descrise de Karen Horney. Şi cred că, teologic şi spiritual, această poziţie a ei poate fi susținută. Fie că cineva se mişcă spre oameni, fie împotriva oamenilor, fie departe de oameni. În oricare dintre cele trei atitudini s-ar afla cineva, se află într-o stare patologică și nu se bucură de o evolutie normală. Se poate întâmpla ca cineva să aibă câte puțin din toate, şi atunci este şi mai rău. Se va afla în conflict permanent mişcarea spre oameni cu miscarea împotriva oamenilor. Ca și cum cineva, ar fi tras de unii într-o parte şi de alții în partea opusă, până cand ajung să-l sfâşie.

Ceea ce-l protejează pe om să nu ia o atitudine sau alta față de semeni este iubirea. Cel care a învătat să iubească cu adevărat va scăpa negreşit din aceste trei curse. Domnul, când se pregătea să-i părăsească pe ucenicii Săi, le-a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii față de alții (Ioan 13:35).  Caracteristica principală a acestei familii a lui Hristos era iubirea, adevărata iubire. Fiţi atenți la aceasta.

Despre iubire vorbesc toti oamenii. Astăzi, cand întelegem că ne fuge pământul de sub picioare şi ne îndreptăm spre haos, și cei mari şi cei mici vorbesc despre această iubire, vorbesc despre această unitate. Este un strigăt care arată exact unde a ajuns omenirea părăsind iubirea cea adevărată. Doar prin cuvinte nu realizăm nimic. Trebuie ca omul să găsească adevărata iubire.

Adevărata iubire o dă numai Dumnezeu, Care a venit în lume din iubire şi a trecut prin toate etapele, cu răbdare şi dragoste şi, în cele din urmă, a fost răstignit pentru oameni din iubire şi a înviat. A adunat un grup de oameni, cărora le-a predat iubirea şi ne cheamă pe toţi, lângă acest grup, ca să devenim o familie.

Cand există iubire adevărată, atunci există relații adevărate între oameni şi omul scapă de cele trei capcane. Am vorbit despre mişcarea oamenilor într-un mod slugarnic. Permiteți-mi să vă reamintesc că nu numai faţă de ceilalți oameni nu trebuie să existe ataşare slugarnică, patologică, bolnăvicioasă, dar nici față de Dumnezeu. Nici Dumnezeu nu ne vrea aşa. Dumnezeu ne vrea oameni liberi şi, ca ființe libere, să ne dăruim, în totalitate, Lui iubindu-L, după cum El, fiinţă liberă, ni S-a dăruit nouă din iubire.

Oamenii care se mişcă împotriva celorlalţi

Cea de-a doua mişcare este mişcarea împotriva oamenilor. Nu sunt putini oamenii care sunt stăpăniti de această stare. Nu sunt puțini oamenii care suferă de această boală. Aceştia îi consideră duşmani pe toti ceilalți. Nu au nici o dispoziție să intre într-un dialog adevărat cu ei. Nu au nici o dispoziție să intre într-o legătură de dragoste cu ceilalți oameni. Nu au nici o dispoziție să conlucreze cu ceilalți oameni ca de la egal la egal; oameni şi unii, oameni şi ceilalți. Toată starea lor, toată strădania lor este să domine. Altfel nu pot trăi, nu pot rezista în societate.

Adică, într-o casă un tată nu poate concepe să nu domine. Nu poate suporta ca şi soția lui să aibă un cuvânt de spus, să dialogheze cu ea şi chiar, din când în când, să accepte părerea ei: „Da, ai dreptate, e corect ceea ce spui, aşa trebuie să facem”.

Aşadar, oamenii aceştia nu pot suporta această stare şi trăiesc cu dispoziția şi cu starea de a domina, de a stăpâni, de a se face voia lor. Au în continuu, spune psihologia, un complex de superioritate. De aceea nu le este greu să se poarte sadic, nu le e greu vadă pe celălalt suferind. Nu le pasă, este de ajuns să li se satisfacă această stare. Punctul lor slab este acesta. Dacă starea lor nu este satisfăcută, sunt cei mai slabi oameni, sunt cei mai neliniştiți oameni. Când starea aceasta le este satisfăcută se îmblănzesc, se vindecă. Adică, sunt la fel ca toxicomanii care îndată ce-şi iau doza îşi revin pentru puțin, doar pentru a se arunca cu şi mai multă patimă spre acest rău şi pentru a dobândi o şi mai mare tulburare decât înainte de a lua drogul.

A fi împotriva oamenilor are, deci, acest înțeles: a nu se putea împăca cu oamenii, a nu putea vorbi prieteneşte, a nu putea vorbi cu dragoste, nu putea dialoga, asculta, a nu se putea supune, ceda dacă este nevoie, a nu putea cădea de acord într-o anumită chestiune şi a conlucra. A se manifesta în chip dominator, stăpânitor, sadic.

După cum vă dați seama, ceea ce vine să ne spună psihologia, teologic şi spiritual poate fi înțeles foarte bine. Cunoaştem foarte bine şi din Evanghelie şi de la Părinții Bisericii, cât de mult se vorbeşte despre această stare bolnăvicioasă pe care este posibil să o aibă un om. Aceasta se poate numi egoism. Fireşte, începutul oricărui păcat este egoismul, este mândria, dar îndeosebi, în starea aceasta sadică, bază şi temelie şi început este egoismul, despre care atât de multe au spus Apostolii şi apoi Părinții. Ei recomandă omului să se supună la orice, numai să poată scăpa de starea egoistă, de mândrie, de iubirea de sine pe care o are, pentru a putea, astfel, să-și afle bucuria. În cele din urmă acesta este scopul.

Cu cât omul se leapădă de sine, cu cât se jertfeşte, se dezbracă de omul cel vechi, cu atât trăieşte omul cel nou din el, cu atât este om adevărat, cu atât îşi găseşte pacea, bucuria, fericirea.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 3 : Mișcarea împotriva oameni, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Anunțuri

Gândul zilei

Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, îi dăm Domnului prea puțină încredere.

Sfinții Părinți le-au primit pe toate, fie bune, fie rele, ca fiind de la Domnul, și s-au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl umbrește cu harul Sfântului Duh, și sufletul dobândește libertate, pace, bucurie și mângâiere, nu se mai teme.

Dar noi totdeauna ne temem de ceva.

Starețul Tadei

Pe andrele am un șal dreptunghiular care se lucreaza după schema de mai jos (o pun pentru cine e interesat de tricotat). 🙂

Maica Siluana: Cuvânt pentu tineri

„Dragi copii, și voi și eu suntem în niște praguri: voi sunteți în pragul vieții, iar eu sunt în pragul vieții de dincolo! Am fost cutremurată de bucurie și de emoție citind și ascultând Imnul ITO! Să fie rugăciunea voastră, la care să adăugați și o practică, pentru a împlini dorul sufletului. Așadar, două lucruri avem de făcut: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema!”

„Să luptați ca să câștigați această libertate pe care eu am dobândit-o încă din vremea comunismului: Sfânta Împărtășanie este viața mea, este viața noastră, Hristos din Sfânta Euharistie este viața noastră! Luptați împotriva propriilor păcate, împotriva duhului lumii, împotriva glasului celor care ne condamnă și nu ascultați decât atât: „Doamne, pe Tine Te doresc!”. Și mergeți să vă împărtășiți, la Liturghie! Dar nu mergeți numai de două ori pe an, la Paști și la Crăciun… Asta nu înseamnă că suntem vrednici, copii, căci noi avem o singură vrednicie: toți suntem vrednici de mila lui Dumnezeu! Nu nevrednicia îi împiedică pe oameni să se împărtășească, ci lenea: ca să ne spovedim, să ne facem canonul, să postim…”

„Apoi, avem de făcut al doilea lucru: Numele Domnului voi chema! Avem nevoie să ne unim cu Hristos prin chemarea numelui Său. Te-ai împărtășit, ești capabil să zâmbești, să ierți! Și totuși, de ce nu o facem? Pentru că nu activezi energia pe care o ai în tine și pe care ai primit-o prin Împărtășanie! Și-atunci, ne rugăm: Doamne, ajută-mă, Doamne, scapă-mă, Doamne…! Rugăciunea permanentă: când stăm la coadă, când ne spălăm pe dinți, când mergem pe drum, când scriem – Doamne, în numele Tău scriu, Doamne, în numele Tău spăl vasele, Doamne…!”

„Copiii mei dragi, vă rog chemați numele Domnului și să știți că dacă trec la cele veșnice, vă iau pe toți cu mine, în rugăciunile mele! Vă iubesc!”. Să nu vă temeți de suferință, tinerețea doare! Și eu am suferit sufletește enorm când eram tânără, acum în sfârșit mă odihnesc sufletește și sufăr trupește. Știți copii ce sunt ridurile? Sunt crăpăturile lutului, prin care se vede frumusețea sufletului! Bucurie sfântă!”

Doxologia: Întâlnirea Internaționala a Tinerilor Ortodocși 2017

LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU – Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor” si preluat de aici:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.
Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.
Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.
În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.
Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:
„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.
Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.

Întâlnirea cu propriul sine
Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.
M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.
O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?
M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.
Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.
Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.
M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:
„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei
Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”
M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.
Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.
M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…
Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.
Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.
Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.
Pr. S.V.: De ce ne este frică?
M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.
Pr. S.V.: Şi de existenţă.
M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…
Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro­logii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto­grafiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…
Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?
M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.
Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.
M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.
Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta tre­buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea to­talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.
Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.
Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi tre­buie să fim convinşi că Hristos este în iad!
M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna
Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitoru­lui a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…
M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L ur­măm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovniceas­că: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.
Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.
M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veş­tejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur eli­mina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa mi­roase… şi eram îngrozită. Ziceam: „Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?”. Acuma gândul că Dum­nezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bu­căţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Silu­an, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.
Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă expe­rienţa răului şi a răutăţii mai departe?
M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut că­dem mai rău doar dacă ne-am opri un­deva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ri­dicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine”, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.
Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?
M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre in­trarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică… o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate… la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumne­zeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata vi­olată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi po­vestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.
Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe”, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat ia­dul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă”, „Doam­ne, ajută-mă”, cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…
Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?
M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.
Pr. S.V.: Care este Iubire?
M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Di­năuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest “afară” o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.
– Dumnezeu ne dă, cum spune pă­rintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos
M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, re­comand să folosească şi din înţelepciunea seculară. De exemplu: sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiin­ţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu. Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvin­te care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum. Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează. Vă recomand din toa­tă inima să folosim terapii.
Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt depen­denţi de pornografie?
M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependen­ţe. Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l con­ducă spre biserică şi spre rugăciune. Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici ano­nimi care la noi în ţară devin ortodoxe…
Pr. S.V.: Crucea albastră.
M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă bi­serică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru de­pendenţi de violenţă, dependenţi de afecti­vitatea altcuiva…
Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oa­meni de astăzi sunt stresaţi…
M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îm­bete.
Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe…
M.S.: Se identifică prin multele…
Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el…
M.S.: Păi nu… căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat”. Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză! Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lin­gura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie… Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mă rog „Doamne” şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut”, zic „Slavă Ţie, Doam­ne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata. Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.
Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru da­că punem înainte cuvântul „Doamne”…
M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

sursa: https://anomismia.wordpress.com/2017/09/23/la-capatul-durerii-e-dumnezeu-maica-siluana-vlad/

 

Gândul zilei

Cel mai mare cîștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gîndul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decît aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

Părintele Savatie Baștovoi

Lumina

Ma gindesc cite lucruri și-au pierdut puterea și au rămas in viața noastră doar ca simboluri. Unul dintre ele este chiar Lumina. Luminările si Candelele s-au păstrat doar in biserici. Ca simbol. In unele zone din România batrinii nu zic luminare, ci „lumina”. Azi lumina vie a lumânărilor arde simbolic pentru ca este acoperită de becurile electrice. Le aprindem fără sa mai stim de ce. Chiar așa: de ce?

La Oricova nu am curent și cind a căzut noaptea am improvizat o candela dintr-un pahar și o bucata de capac de tabla. Lumina unei singure candele lumina întreaga casa așa ca puteai calcă fără sa te lovești de stilpi, fără sa orbecai cu miinile întinse. Am inteles de ce candela e sfinta.

Lumina de noapte e altfel decit lumina de zi, așa cum soarele e diferit de luna. Noaptea este pentru somn și contemplație, iar luminile puternice strica și una și alta. Ce Nebunie, s-ar părea, sa nu mai ai ocazia sa experimentezi lipsa luminii. Dar lumina falsa ne luminează exteriorul, in timp ce înăuntru creste întunericul. Dacă ziua ar începe odata cu răsăritul soarelui și s-ar sfirsi cu căderea nopții, am avea suficient timp pentru munca și somn, nu am dormi in cele mai frumoase ore ale zilei, cind totul miroase a prospețime și nu am sta treji cind noaptea apasă toata zidirea spre somn. De aici bolile psihice, stresul, irascibilitatea și întunecimea minții.

Bucurați-va de lumina. Bucurați-va de puțin. Și multumiți lui Dumnezeu pentru toate.

Părintele Savatie Baștovoi

Conferința IPS Ierotheos Vlachos: „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (text, video). „Lumea de astăzi are nevoie de creștini insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați”

 

Conferința IPS Ierotheos Vlachos, „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală” (prima parte: Cuvântul Mitropolitului)

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele.Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astazii este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea.Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt.

Insă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți. In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta – noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.

Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni!

Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon. Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer!Insă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David: „slăvește suflete al meu pe Domnul…” Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: „bravo, creștinilor, să vă binecuvinteze Dumnezeu!”. El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare:

„Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit. Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cantați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să ma găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Il voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos”.

In mod repetat spune: „dragostea mea a fost răstignită”. Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune:Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice. Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare!

Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: „întoarce-te pentru copilul tău”. Insă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: „am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer”. Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vada goliciunea. Nu de durere ci de rusine! Si a cerut un ac sa isi coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat. In vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: „când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?”. Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: „când s-a întâmplat asta? Este imposibil!”. Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt!

Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii. Si aici este descris cum sunt creștinii:

„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”

Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „nu știm că viața prezentă este trecătoare?” E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos. Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe – acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.

Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!

Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat. Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.

Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță – părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță – și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca. Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: „aaa… nu e om, e maimuță!”. Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „așa suntem noi creștinii”. Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare!

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!”, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!”. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.

Deci, spunea Părintele Sofronie:  „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.

Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.

Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie). Aceasta este insuflarea.

„Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide”.

In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare”. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?

„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)

Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.

Odată le spuneam monahilor: „odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.

Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință”. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte…” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele”.

In altă parte spunea Părintele Sofronie: „ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”.

Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?”! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.

Si, spunea Parintele Sofronie: „Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte”. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte”. Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: „ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?”. „Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?”, „Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău”, „de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?”. I-am spus: „să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți”. A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o.

Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare: Viața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vv țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos. Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.Nu uitați aceste cuvinte: „Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!” Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat.

Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

sursa: Roman Ortodox in Franta

De ce nu simțim Paștele – Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Elisabeta din Minsk, Belarus

(pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC)

„Căci pentru bucurie trebuie să lupți. Cum? Să nu crezi păcatului.

De exemplu te simți rău, n-ai dispoziție, iar toți se bucură. Dar tu să n-ai încredere în ce-ți spune gândul. Biserica binecuvintează să te bucuri. Asa că ia și te bucură. Nu vrei? Silește-te. Înțelege că în tine locuiește păcatul care ție și apropiaților tăi vrea să vă otrăvească sărbătoarea. De ce să crezi păcatul? Caci avem binecuvântarea să ne bucurăm, pentru că avem motiv să ne bucurăm: biruința asupra morții. Iar faptul că în sufletul tău este acuma bezna, întuneric…

Dar trebuie sa ne silim. Împărăția lui Dumnezeu se ia prin silință. Când trăim în general după simțămintele noastre, după anumite stări temporale, atunci, desigur, când va trebui să ne bucurăm, vom plânge, iar când va trebui să plângem ne vom bucura. Vrăjmașul le va amesteca pe toate. Însă noi știm că oricât mi-ar fi mai greu acum, dar Hristos a înviat! Slavă lui Dumnezeu!”

Rugăciune şi simţire

Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în „bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine”. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de „lumea aceasta” nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu – eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
„Lumea aceasta” e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt „tot acela”, pe care-l „ştiu”. Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa….
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic „Doamne Iisuse Hristoase” lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine „a vorbit cu duh”. Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte…
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
– să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
– să mă compar cu tine şi să mă mândresc
– să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi „fără păcat” înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

Maica Siluana

sursa: maicasiluana.blogspot.ro