Scrisori către Maica Siluana

Despre mine

Dragă MAICA SILUANA

Numele meu e Tudor. De ceva vreme am observat că răspundeți la întrebări, toate acestea datorită tatălui meu care vă apreciază. De ceva vreme am trecut și eu în clasa a-v-a. Cu cât mă avânt mai mult pe drumul vieții, cu atât mă simt mai descurajat. Aș dori să aflu ce se va întâmpla? În fiecare zi aflu că nu am prieteni adevărați, toți pe care îi credeam prieteni mi-au întors spatele! Colegii mei se joacă mult pe calculator, jocuri pe care eu nu le agreez (jocuri violente), iar din această cauză îmi zic că mă port ca o fată. Familia mea m-a învățat altfel: să desenez, să citesc, să mă joc jocuri frumoase, cu jucării care nu sunt violente.

Una dintre problemele cu care mă confrunt zi de zi este problema pe care cam toți copiii o întâmpină în clasele mici: cum să le întorci spatele (să-i ignori pe cei răi, care te lovesc, vorbesc urât cu tine și te batjocoresc).

O întrebare cara mă pune de mult timp pe gânduri este: Cum să reușesc să nu mai îmi supăr părinții?

Iar o întrebare la care nu am reușit să-mi răspund e: DE CE FACE RELE OMUL, ȘTIIND CĂ NU E BINE?

Gânduri bune și multă sănătate!

Cu drag, Tudor

Dragul meu Tudor,

Mulțumesc mult pentru mesajul tău. Mulțumesc lui Dumnezeu și părinților tăi că ai putut să te menții curat într-o lume din ce în ce mai murdară și mai decăzută. Mulțumește și tu lui Dumnezeu și să nu te mândrești. Toți cei care au căzut sunt victime aproape nevinovate ale stricăciunii.

Da, ai dreptate să suferi și chiar uneori să te simți descurajat pentru că e greu pentru un suflețel de copil să fie altfel decât ceilalți, dar să știi că e mult mai greu, de-a dreptul distructiv, să fii ca ceilalți. Ei nu-ți pot fi prieteni, dar știi, tu poți să fii prietenos cu ei, să te rogi în gând pentru ei, să apreciezi lucrurile frumoase pe care le fac sau le spun, dar mai ales să cauți prieteni printre cei puțini, dar sigur există, care se aseamănă cu tine.

Ca să-ți fie mai ușor în clasă, încearcă să te rogi în fiecare zi pentru fiecare coleg și colegă din clasa ta. Când cineva te jignește sau te agresează, roagă-te pentru el în gând, binecuvintează-l, dar, la nevoie, ripostează cu fermitate. Dacă te vei ruga pentru cei răi și te vei gândi cu milă la ei, că sunt victime ale duhurilor întunecate, vei dobândi o milă și o înțelegere care te va ajuta și pe tine, dar îi va îmbuna și pe ei. Dacă îi judecăm, ei devin și mai răi.

Cât privește întrebarea: cum să nu îți mai superi părinții, te asigur că nu există un răspuns valabil. Imposibil să nu producem supărări celor de lângă noi, și mai ales când ești încă un copil. Dar poți să faci progrese și în acest sens dacă înveți din fiecare greșeală, dacă spui: Aha, asta îi supără pe părinții mei, Doamne, ajută-mă să nu mai fac!

Și ultima ta întrebare, de ce face omul rele știind că nu e bine ? Pentru că e bolnav. Omul e bolnav, Copilul meu drag! Când s-a despărțit de Dumnezeu prin călcarea poruncii, omul s-a îmbolnăvit fiind parazitat de duhurile răutății. Tocmai pentru că suntem atât de bolnavi s-a făcut Dumnezeu-Fiul om. El ne dă puterea, prin Sfânta Lui Biserică, prin Sfintele Lui Taine, să nu mai facem răul sugerat de cel rău, de parcă noi l-am dori. Viața noastră, Copile drag, este o școală în care avem șansa de a învăța direct de la Dumnezeu cum să fim buni. Și tot ce ni se întâmplă, de exemplu ce ți se întâmplă ție la școală, sunt lecții, ocazii în care să facem ceea ce ne dă Dumnezeu puterea să facem. Te rog să faci probă începând chiar de mâine: când simți un impuls de răutate, de invidie, de mânie, de supărare, ceva rău, arată-te lui Dumnezeu și zi: Doamne, scapă-mă, vindecă-mă, învață-mă acum să fiu bun! Iar ca să ai putere să faci asta, spovedește-te și împărtășește-te cât mai des.

Te îmbrățișez cu mult drag și Îl rog pe Domnul să te binecuvinteze!

Maica Siluana

Divorț cu copil mic

Bună ziua.

Vă rog din suflet să mă ajutați. Eu cu soțul nu ne-am mai înțeles din cauza mamei lui. Și el a ales-o pe ea. Eu am rămas cu pruncul meu încă de la doua săptămâni. Am divorțat de el. El ne-a abandonat, a mers la distracții și nu i-a păsat efectiv de noi. Aș dori din suflet să îl iert, dar nu pot.

Vă rog din suflet să îmi spuneți ce să fac pe viitor sa fiu mai liniștită. El acum se poartă frumos cu noi, când vine în vizită la copil. Credeți că și-a dat seama ce a greșit?

Simona

Draga mea Simona,

E firesc să-ți fie greu să ierți în astfel de situații. Nici nu poți. Noi, oamenii, nu putem ierta. Mai uităm, mai scuzăm, mai trecem cu vederea, dar nu iertăm pentru că nu este omenește posibil. De aceea S-a făcut Dumnezeu-Fiul Om, ca să ne dea puterea Lui dumnezeiască să iertăm. Așa că cere de la Domnul această putere și învață s-o folosești. În acest sens de mare ajutor îți va fi să lucrezi seminarul „Să ne vindecăm iertând” pe care îl găsești la noi pe Site.

Apoi, acum e important să-l binecuvântezi cât mai des în gând (Doamne, binecuvântează pe tatăl copilului meu X) și să nu-l judeci niciodată în fața cuiva. Gândul rău se revarsă și peste voi. Să-ți înveți copilul să-l iubească. Va fi greu, dar Domnul te va ajuta.

Nu e imposibil să-și fi dat seama că a greșit, dar nu cred că-i va fi ușor să recunoască asta. Bărbații dependenți emoțional de mamele lor sunt foarte vulnerabili, dar și foarte orgolioși din cauza disprețului ascuns de sine. Încearcă să o binecuvântezi și pe mama lui și să o ierți fără să faci însă compromisuri.

Să fii aproape de Domnul, să te spovedești des, să vă împărtășiți și tu și copilul, să te păzești de păcat și vei cunoaște bucuria sfântă care vine din mila Domnului!

Fii binecuvântată!

Maica Siluana

Cine vrea Dumnezeu să fiu?

Sărut mâna, maică!

Am o problemă care mă frământă foarte tare… Oricât de tare avansez pe calea cunoașterii și apropierii de Dumnezeu, există un punct în care mă împotmolesc. Vreau să Îl las pe Dumnezeu în viața mea, însă nu total, ci cu o limită. Ceva mă împiedică să Îl las să se apropie mai tare. Acel ceva este teama că dacă o să fac asta, personalitatea mea se va anula. Mi se pare că, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, trebuie să mă izolez de lume, să îmi petrec toată ziua în biserică, în rugăciune, făcând metanii, că trebuie să renunț la absolut toate lucrurile care îmi fac plăcere și să mă ascund sub un batic și o fustă lungă în care încap de 2 ori…

La nivel rațional, sunt conștientă că nu e corectă această gândire… Însă în mod subconștient, acțiunile mele sunt ghidate de aceasta.. Nu cred nici în gândirea opusă, aceea că, oricum aș fi și orice aș face, Dumnezeu mă iubește și mă acceptă.

Apelez la dumneavoastră cu nădejdea că mă veți lumina care este calea echilibrată de abordare a acestei probleme…

Vă mulțumesc!

Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Euphrasie

Dragă Euphrasie,

Dumnezeu vrea să fii tu, tu însăți. Tu, așa cum, fără să-ți dai seama, dorești să fii în adâncul inimii tale. Și, din câte văd din mesajul tău, îmi dau seama că ai pornit binișor pe cale. Doar că mai ai nevoie de câteva dumiriri. Voi încerca, cu mila lui Dumnezeu, să te ajut.

În primul rând, lasă-L pe Dumnezeu să vină total în viața ta, dar renunță la a înțelege prin acest „total” ceea ce îți spune mintea ta. Eu înțeleg prin „total” chemarea Lui și arătarea noastră pornind de unde suntem: îmbrăcată sau dezbrăcată, oricum ai fi, arată-te Lui și roagă-te: Doamne, vino în viața mea! Simți bucurie: cheamă-L în bucuria ta. Simți tristețe: cheamă-L în tristețea ta. Ai sentimente și gânduri rele? Cheamă-L să te vindece, să te scape. Primește-L cum ni se arată El în Sfânta Biserică: primește harul sfintelor taine: sfânta spovedanie și împărtășanie. Desigur, aici personalitatea ta va suferi niște modificări, dar o vei face cu bucurie și cu dragoste pentru că vei simți iubirea Lui care e cu totul alta decât cea pe care ți-o imaginezi acum. Sigur, o să faci și niște metanii, dar la fel de important este să-L chemi și când dansezi: s-o faci în fața Lui, cu bucurie și recunoștință că ai picioare, că ai cu cine să dansezi.

Ai dreptate, subconștientul acesta ne dictează acțiunile, comportamentul și acolo zace încă multă dragoste pentru păcat, pentru dulceața păcatului. De aceea e important să-L chemăm pe Dumnezeu și în acest adânc al nostru, să-I arătăm ascunzișurile noastre cu rugăciunea să ne curețe doar de ce este rău. Și nu uita că Duhul Sânt ne învață să ne rugăm mulțumind pentru bunătățile pământești. Aceste bunătăți vor fi mai multe și mai bune pe măsură ce te apropii de Dumnezeu. Da, vor fi și lucruri dureroase, necazuri, dar fără Dumnezeu lipsesc astea din viața noastră? Doar că fără El necazurile ne conduc în mocirla deznădejdii și a ratării, pe când cu Domnul, duc la tot mai multă bucurie.

Și încă ceva: personalitatea pe care o ai nu ești tu. Personalitatea noastră este o construcție a creierului, a psihismului nostru, făcută la cererea celor din jur. Această personalitate este o adevărată pușcărie a persoanei care suntem. Așa că, îndrăznește să îți dorești să ieși din închisoare, dar te rog s-o faci cu delicatețe, cu pași mici și cu îndrumarea unui părinte duhovnic.

Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

sursa: Maica Siluana vă răspunde, Centrul de formare și consiliere Sf. Arhangheli Mihail și Gavril

…ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul!

Maica Siluana

Rugăciunea mamei pentru copiii săi

Dumnezeule, Ziditorule al tuturor făpturilor! Adăugând milă peste milă, m-ai făcut vrednică să fiu mamă, bunătatea Ta mi-a dăruit copii, şi îndrăznesc să spun că ei sunt copiii Tăi, fiindcă le-ai dat fiinţă, i-ai făcut vii înzestrându-i cu suflet nemuritor, i-ai renăscut prin botez spre viaţa cea potrivită cu voia Ta, i-ai înfiat şi i-ai primit în sânul Bisericii Tale.

Doamne! Păzeşte-i în har până la sfârşitul vieţii lor, învredniceşte-i să se împărtăşească de Tainele legământului Tău, sfinţeşte-i cu adevărul Tău, ca să se sfinţească în ei şi prin ei sfânt numele Tău! Trimite-mi ajutorul Tău haric ca să îi cresc spre slava numelui Tău şi folosul aproapelui! Dă-mi în scopul acesta răbdare şi putere!

Învaţă-mă să sădesc în inima lor rădăcina adevăratei înţelepciuni – frica Ta! Luminează-i cu lumina Înţelepciunii Tale ce cârmuieşte întreaga lume! Să Te iubească din tot sufletul şi din tot cugetul lor, să se lipească de Tine din toată inima şi să tremure de cuvintele Tale toată viața lor! Dăruieşte-mi pricepere să le arăt că viaţa cea adevărată stă în păzirea poruncilor Tale, că osteneala întărită de cucernicie aduce toată viața de aici mulţumire lipsită de tulburare, iar în veşnicie – fericire negrăită. Descoperă-le lor înţelegerea legii Tale, ca până la sfârşitul zilelor lor să aibă simţământul că Tu eşti pretutindeni! Sădeşte în inima lor teama şi dezgustul de orice fărădelege, ca să fie fără de prihană în căile lor, ca să-şi aducă aminte întotdeauna că Tu, Dumnezeule Atotbune, păzeşti cu gelozie legea Ta şi dreptatea Ta! Ţine-i în curăţie şi în evlavie faţă de numele Tău, încât să nu prihănească Biserica Ta prin purtarea lor, ci să trăiască după rânduielile ei! Însufleţeşte-i cu râvna pentru învăţătura folositoare şi fă-i în stare de toate lucrurile cele bune, ca să câştige înţelegerea cea adevărată a cunoştinţelor de care au neapărată nevoie, ca să se lumineze cu ştiinţa cea binefăcătoare pentru omenire.

Doamne! Dă-mi înţelepciune ca să întipăresc cu trăsături de neşters în inima şi în mintea copiilor mei frica de întovărăşirea cu cei ce nu ştiu de frica Ta, să le insuflu îndepărtarea de orice însoţire cu cei nelegiuiţi, ca să nu ia aminte la împreună-vorbirile cele putrede, să nu fie abătuţi din calea Ta de pildele cele rele, să nu se smintească de faptul că uneori calea nelegiuiţilor propăşeşte în lumea aceasta!

Cerescule Părinte! Dăruieşte-mi harul de a nu le face copiilor mei sminteală prin faptele mele, ci a-i feri de rătăciri, de a le îndrepta greşelile, de a le înfrâna îndărătnicia, de a-i abate de la năzuinţa spre deşertăciune şi uşurătate. Să nu fie furaţi de gânduri nechibzuite, să nu umble după poftele inimii lor, să nu se mândrească în cugetele lor, să nu Te uite pe Tine şi să nu uite de legea Ta, ca fărădelegea să nu dea pierzării mintea şi sănătatea lor şi păcatele să nu le moleşească puterile sufletulului şi ale trupului.

Judecătorule Drept, Care îi pedepseşti pe copii pentru păcatele părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam! Abate această pedeapsă de la copiii mei, nu îi bate pe ei pentru păcatele mele, ci stropeşte-i pe ei cu roua harului Tău, ca să sporească în virtute şi în sfinţenie, să crească întru bună voirea Ta şi întru dragostea oamenilor evlavioşi.

Părinte al îndurărilor şi a toată milostivirea! Din dragoste de mamă, le-aş dori copiilor mei toată îmbelşugarea bunătăţilor pământeşti, le-aş dori binecuvântare din roua cerului şi din grăsimea pământului, însă fie cu ei sfântă voia Ta! Rânduieşte-le soarta după bună voirea Ta, nu îi lipsi în viaţă de pâinea cea spre fiinţă, trimite-le toate cele trebuitoare în vremelnicie spre dobândirea veşniciei fericite, fii milostiv cu ei când vor păcătui înaintea Ta, nu le socoti lor păcatele tinereţii şi ale neştiinţei, fă inimile lor să se umilească atunci când se vor împotrivi călăuzirii harului Tău, pedepseşte-i şi miluieşte-i, îndreptându-i la calea bineplăcută Ţie, dar fără să-i lepezi de la faţa Ta! Primeşte cu bunăvoinţă rugăciunile lor, dăruieşte-le reuşită în tot lucrul bun, nu abate faţa Ta de la ei în zilele necazului lor, ca să nu-i ajungă ispite mai presus de puterile lor. Adumbreşte-i cu mila Ta, ca să umble îngerul Tău cu ei, păzindu-i de toată nenorocirea şi calea rea.

Dumnezeule Atotbune! Fă-mă mamă care se veseleşte de copiii săi, ca să îmi fie bucurie în toate zilele vieţii mele şi sprijin la bătrâneţe. Învredniceşte-mă să mă înfăţişez împreună cu ei la Înfricoşătoarea Ta Judecată nădăjduind în milostivirea Ta şi să zic cu nevrednică îndrăznire: „Iată eu şi pruncii pe care i-ai dat mie, Doamne!”, ca împreună cu ei, preaslăvind bunătatea Ta cea nepovestită şi iubirea Ta veşnică, să preaînalţ preasfânt numele Tău, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea mamei pentru a primi binecuvântare asupra copiilor

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, auzi-mă pe mine, nevrednica roaba Ta (numele). Doamne, în milostiva Ta stăpânire sunt copiii mei (numele): miluieşte-i şi mântuieşte-i, pentru numele Tău. Doamne, iartă-le lor toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie pe care le-au săvârşit înaintea Ta. Doamne, povăţuieşte-i la calea cea adevărată a poruncilor Tale şi luminează-le înţelegerea cu lumina lui Hristos, spre mântuirea sufletului şi tămăduirea trupului. Doamne, binecuvântează-i în casă, la şcoală, pe drum şi în tot locul stăpânirii Tale. Doamne, păzeşte-i sub acoperământul Tău cel sfânt de glonte, de sabie, de otravă, de foc, de molimă şi de moartea năprasnică. Doamne, apără-i pe ei de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi, de toate necazurile, relele şi nenorocirile. Doamne, tămăduieşte-i de toată boala, curăţeşte-i de toată întinăciunea şi uşurează-le pătimirile sufleteşti. Doamne, dăruieşte-le harul Duhului Tău Sfânt spre viaţă îndelungată, sănătate şi curăţie, întru toată buna credinţă şi dragostea, în pace cu cei de aproape şi cei de departe. Doamne, înmulţeşte-le şi întăreşte-le puterile minţii şi ale trupului, pe care le-au primit în dar de la Tine, binecuvântându-i, dacă va plăcea înaintea Ta, spre viaţă de familie evlavioasă şi naştere de prunci cinstită. Doamne, dăruieşte-mi mie, nevrednicei şi păcătoasei roabei Tale (numele) binecuvântare părintească pentru copiii mei, care sunt robii Tăi, în vremea cea de acum a dimineţii (zilei, nopţii), pentru numele Tău, pentru că împărăţia Ta este veşnică şi atotputernică. Amin.

Sfantul Paisie Aghioritul: Cand prinde blestemul si cum se slobozeste cineva de blestem, deochiul si binecuvantarea

din cartea „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Cuviosul Paisie Aghioritul

– Parinte, cand prinde blestemul ?

– Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Daca, de pilda, o oarecare femeie isi bate joc de alta ce este mahnita sau ii face vreun rau, iar cea mahnita o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adica atunci cand fac rau cuiva, si acela ma blesteama, se prind blestemele lui. Ingaduie Dumnezeu si se prind, precum de pilda ingaduie ca unul sa omoare pe altcineva. Cand insa nu exista nedreptate, atunci blestemul se intoarce la cel ce l-a rostit.

– Si cum se slobozeste cineva de blestem ?

– Prin pocainta si spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat. Daca cel ce a fost vinovat spune: „Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta -ma”, si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta. El este Dumnezeu.

– Este pedepsit numai acela care primeste blestemul sau si acela ce il spune ?

– Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta ? Orice ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate. Cineva blesteama atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.

Blestemul cand vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul vaduvei. Imi aduc aminte de o batrana care avea un calut si il lega la marginea padurii sa pasca. Fiindca era putin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odata au mers trei femei in padure sa taie lemne. Una era bogata, una vaduva, iar cealalta orfana si foarte saraca. Au vazut calul ce era legat cu funia si pastea si au zis: „Nu luam funia sa legam lemnele ?” Au taiat-o in trei, si fiecare din ele au luat cate o bucata sa isi lege sarcina ei. Fireste, calul a fugit. Cand a venit batrana si n-a aflat calul, s-a mahnit mult. A inceput sa-l caute peste tot; s-a ostenit mult pana sa-l gaseasca. In cele din urma, dupa ce l-a aflat, a spus suparata: „Pe ceea ce a facut asta s-o duca cu aceeasi funie „. Intr-o zi, fratele femeii bogate facea glume cu o pusca, crezand ca e goala – era din cele ce le lasasera italienii – si a impuscat-o pe sora-sa in gat. Trebuia s- o duca la spital si trebuia funie ca sa o lege pe o scara de lemn. In ceasul acela s-a gasit o bucata de funie, aceea furata, dar n-a ajuns. Au adus si cele doua vecine ale ei cele doua bucati furate si au legat-o de scara si au dus-o la spital. Asa s-a infaptuit blestemul batranei: „Sa o duca cu aceeasi funie „. In cele din urma a murit sarmana; Dumnezeu s- o odihneasca. Vedeti, a prins blestemul la cea bogata, care nu avea nevoie materiala. Celelalte isi aveau saracia lor, avusesera oarecare indreptatire.

Boli şi nenorociri din blestem

Multe boli carora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul? Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul ii era intepenit ca un lemn. Unul il ducea in spate, iar altul il tinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sarmanul. Cei care il insoteau mi-au spus: „De la vărsta de 15 ani este in starea acesta si au trecut 18 ani de atunci”. Dar cum să pătească aceasta fără nici o pricină?”, am intrebat. „Nu se poate. Ceva se intămplă aici”. Am căutat pe ici-pe colo şi am aflat că il blestemase cineva. Ce se intamplase? Odată, pe cand mergea cu autobuzul la şcoală, stătea intins pe o banca. La o statie s-au urcat un preot in vărstă şi un bătrăn şi stăteau in picioare lăngă el. Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, să stea vărstnicii!”. Acela insă s-a intins si mai mult pe bancă, fără să dea importantă la cele zise. Atunci bătrănul care stătea in picioare ii spune: „Intins să rămăi şi niciodată să nu poti şedea!”. Şi blestemul a prins. Vezi, tănărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?”. Da, dar şi celălalt a plătit, şi este in vărstă, respectabil şi stă şi in picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina, i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăintă”. Sărmanul, de indată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşala, s-a şi făcut bine.

Căte de acestea ce se intamplă azi, nu sunt din blestem şi din supărare peste măsură! Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie să ştiţi că se intămplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem. Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasa. Odată tatăl său ii spune foarte supărat: „Sa vii odată pentru totdeauna!”. În noaptea aceea, băiatul venind acasă, exact in fata casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus in casa. A venit după aceea si tatal lui la Coliba mea si plăngea. „Copilul a murit in fata uşii casei mele”, spunea. Cercetandu-l mi-a spus mai apoi: „I-am spus un cuvant”. „Ce i-ai spus?”, l-am intrebat. „M-am inverşunat ca umbla noaptea si i-am spus: „Să vii odata pentru totdeauna!”. „Nu cumva a fost din aceasta?”. „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedesti”. Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, si l-au adus pe copil mort. Şi după aceea durere şi plans pe tatăl lui.

Blestemul părintilor prinde mult

Să ştiti că blestemul părintilor prinde mult; chiar şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părintii pe copil, doar de s-ar inverşuna impotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viata lui va fi numai un chin. Se va chinui mult in viata aceasta. Fireşte, se va uşura in cealaltă viată, pentru că achită aici ceva. Se implineşte cuvantul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănancă din iad”, adică imputinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viată. Pentru că si chinul din viata aceasta mănancă din iad. Adică atunci cand lucrează legile duhovniceşti, se micşorează putin din iad, din chinuri. Părintii care dau pe copiii lor „necuratului” ii fagaduiesc diavolului si apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai fagăduit”, iti spune. In Farasa era o familie. Aveau un copil care plangea, iar tatăl lui îl dădea „necuratului”. Şi iată ce s-a intamplat. Odată cand tatăl său l-a trimis pe copil „necuratului”, a ingăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi (asa il numeau pe Sf Arsenie Capadocianul) spunandu-i: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, mi-au luat diavolii copilul”. S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a intors copilul. Treaba aceasta se facea mereu. Sărmana mamă spunea: „Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cat o să mai meargă aceasta?”. „Eu nu obosesc să vin, ţie iti vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi il va lasa”. De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare ii spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; ii zăpăcea pe toti. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el(tatal parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa) !” Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea şi la altul şi spunea la fel. După aceea se certau unul cu altul şi se băteau. Cand acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi sa-l pedepsească. Dar acesta ii sucea şi ii făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atat de indrăcit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca şi ceilalti să vadă in continuare urmările, ca să le vină mintea la cap, să se infraneze pe ei inşişi şi să fie foarte atenti. Acum, cum il va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte ca are şi multe circumstante atenuante.

Cea mai mare avere pentru lume este binecuvântarea părinţilor. După cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvăntare este să primeşti binecuvăntarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvantarea părinţilor”. O mamă, imi aduc aminte, avea patru copii şi se plangea, sărmana. „Voi muri de supărare, imi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune”. Văzănd că este o femeie văduvă cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Imi spun: „Se intămplă ceva aici’. „Ni s-au făcut vrăji”, spuneau copiii. „Nu sunt vrăji aici; se vede cand este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?”, ii intreb. „Da, Părinte, imi spun. Cand eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa pană seara: Ca lemnele să rămăneţi; ca lemnele să rămaneti”. „Mergeti şi scuturati-o pe mama voastră, le-am spus, şi să-i spuneti să se pocăiască şi să se spovedească şi de acum inainte să vă dea mereu binecuvăntari”. Intr-un an şi jumătate s-au casătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era femeie văduvă şi se pare că şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din rabdari şi de aceea ii blestema.

– Dacă părinţii işi blesteamă copiii si după aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?

– Dacă copiii caută in ei inşişi vor afla că, pentru a fi blestemati de părinţii lor, se pare că au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar dacă vor recunoaste greşeala lor, se vor pocai cu sinceritate şi se vor spovedi, atunci se vor indrepta. Iar daca mai Si sporesc duhovniceste, atunci vor fi ajutati si parintii lor.

– Părinte, cănd am plecat la mănăstire şi pe mine m-au blestemat părintii mei.

– Acestea sunt singurele blesteme care se transformă in binecuvantări.

Blestemul „politicos”

– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptătit: „Dumnezeu să-i răsplateasca”?

– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu intelege că in felul acesta blesteamă intr-un mod politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi finete şi suportă nedreptătile ce li se fac de oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplatească”. In viata aceasta toti oamenii dăm examene pentru ca in cealalta viata, cea veşnică, să ne invrednicim de Rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceăscă şi nu ii este ingăduit creştinului să-l rosteasca, pentru că Hristos nu ne-a invatat o astfel de dragoste, ci: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tăcere şi cu bunătate. Cand suntem clevetiti sau nedreptătiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strămbă şi adevărul, dacă putem este bine să nu dorim să ne indreptătim atunci cand nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: „Sa le rasplateasca Dumnezeu”, pentru că şi aceasta este tot blestem. E bine să-i iertam cu toată inima noastra şi să rugăm pe Dumnezeu sa ne intărească, astfel incat să putem ridica greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic să judece şi să osandească pot continua să ne nedreptătească, deoarece in felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur pentru viata cea adevarată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemati, pentru că nu au răutate, ci numai bunătate şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti, se sfinteşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Deochiul

Invidia, atunci cand are şi răutate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavolească.

— Părinte, Biserica recunoaşte că deochiul este o lucrare diavolească?

— Da, există şi o rugăciune specială (Staretul accentua că numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi). Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este „deochiat”.

— Părinte, mulţi cer „talismane” pentru prunci, ca să nu fie deochiati. Este bine să poarte aşa ceva?

— Nu, nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciulite.

— Părinte, dacă cineva laudă un lucru frumos si cei care l-au făcut primesc lauda cu un gand de măndrie si se pricinuieşte un rău, acesta este deochi?

– Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucrează legile duhovniceşti. Dumnezeu retrage harui Său de la om şi atunci se pricinuieşte pagubă. Deochiul există in cazuri rare. Mai ales oamenii care au invidie şi răutate – puţini sunt de aceştia – sunt cei care deochiază. De pidă, o femeie vede un copilaş drăgălaş cu mama lui şi spune cu răutate: „De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?”. Atunci copilaşul acela poate păţi ceva rău; fie nu va putea dormi, fie va plange mereu, fie se va chinui in altfel. Iar toate acestea se intamplă pentru că aceea a spus-o cu rautate. Şi dacă copilul s-ar imbolnăvi şi ar muri, acea femeie ar simţi bucurie in sinea ei. Altul vede un viteluş, il pofteşte şi indată acela piere.

De multe ori insă se poate ca să se chinuiască copilul, dar să fie de vină mama lui. Adică se poate ca mama să fi văzut candva un copil slab şi să fi spus: „Ce copil este acesta? Ce schelet de copil!”. Să se fi lăudat cu al ei şi să fi judecat pe cel străin. Şi ceea ce a spus cu răutate despre copilul străin prinde la al ei. Apoi din pricina mamei copilul se chinuieşte fără să fie vinovat. Se topeşte sărmanul, ca să se pedepsească mama şi să-şi inteleagă greşeala. Fireşte, copilul va fi mucenic. Judecătile lui Dumnezeu sunt abis.

Binecuvantarea ce iese din inimă este binecuvantare dumnezeiască

Să vă dau şi eu acum un “blestem!”. Dumnezeu să va umple inima de bunatatea şi de multa Sa dragoste pană ce o să „innebuniţi”, astfel ca să vă plece mintea de pe pamant si să vă aflati de pe acum langă El, in cer. Sa innebuniti cu nebunia cea dumnezeiasca a dragostei  lui Dumnezeu! Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Să nu mă mai siliti alta dată să vă mai dau si un al doilea, pentru că „blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Şi atunci cand eram in Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele aşteptau de opt ani, spunand: „Vom face mănăstire”, dar manastirea nu se făcea. Proiectul se veştejea. Atunci am spus: „De indată ce voi ieşi din spital, manăstirea va răsări ca o ciu-percă. Într-un an veti fi in manăstire!”. Şi intr-adevăr, intr-un an s-a făcut manăstirea. Am spus aceasta cu toată inima mea. Aţi avut dispozitie bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.

Cand te doare sufletul pentru un om care are smerenie si cu toată inima sa iti cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce il chinuie şi-i spui: „Nu te teme, te vei face mai bun”, ii dai o astfel de binecuvăntare, care este o binecuvantare dumnezeiască. Ea are multă dragoste si durere, de aceea prinde. Lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu si de aceea El implineşte binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.

Odată, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul să implinesc o făgăduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergătorul, pentru ca atunci, in razboi, ne ajutase Sfantul. Eram trimis să duc doua sfeşnice pentru bisericută şi in acelaşi timp să insotesc pe cineva care trebuia să treaca pe la Tribunalul militar din Navpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: „Ai şi găsit om care să-l predea”. Era din Epir sărmanul, căntăreţ ambulant, sărac, căsătorit, cu copii; şi fusese acuzat că s-a rănit singur ca să scape de război. Se gandea: „Mai bine să am doar un picior decat să mor”. Am coborat la Agrinio, unde avea nişte cunoscuţi. „Să mergem să-i văd”, imi spune. „Să mergem”, ii spun. „Să mergem aici, să mergem acolo”. Ce să fac, am mers şi eu cu el. Mare osteneală. Şi nu voia să meargă să-l predau. Imi era milă şi mie de el, sărmanul. M-a durut foarte mult de el şi i-am spus: „Vei vedea că tu o vei duce mai bine decat toţi. Şi comandantul va trimite scrisoare ca să te bage in vreo slujbă şi vei putea să iţi randuieşti şi copiii şi vei avea şi viaţa in siguranţă”. In cele din urmă, cand am ajuns la Navpacto, am aflat că si comandantul trimisese o scrisoare şi l-a scăpat; altfel ar fi fost executat. In timp de război lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost milă de el, fiindcă era cu familie, şi l-a pus bucătar la Centrul de Mobilizare. Şi-a adus şi familia aproape de el şi a petrecut o viaţă mai bună decat toţi. Şi fiindca militarii nu mergeau intotdeauna să mănănce acolo, măncarea prisosea şi astfel işi hrănea şi copiii. După asta toţi ii spuneau: ai dus-o mai bine decat toţi!”. Pentru că noi toţi ceilalţi eram pe munţi, in zăpezi. Ceea ce ii dorisem a fost plăcut lui Dumnezeu, pentru că am spus-o cu durere, din adancul inimii mele şi de aceea Dumnezeu a implinit-o.

Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa  praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori care se maritasera, si numai ea ramasese necasatorita. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: „Parinte, daca este nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi”. „Atata marime de suflet”, imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: „Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau”. Si data as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!

Inca o piedica in calea iertarii

„Vino, Doamne, şi fă Tu în mine şi cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând să Te transform în sluga dorinţelor mele care mă afundau şi mai mult în suferinţă şi nedumerire!
Vino, Doamne! Iată, mă dau în mâinile Tale care m-au zidit şi Te rog, învaţă-mă să fac voia Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută  neputinţei mele!”.

Dacă rostind rugăciunea de mai sus, simţim împotrivire lăuntrică, este momentul să ne întrebăm ce anume nu putem? Ascultându-ne, iarăşi cu onestitate, gândurile şi emoţiile care năpădesc în noi în momentul în care voim să ne predăm cu totul în voia Domnului, vom descoperi că predomină frica şi o mânie ascunsă şi, poate, întrebarea care ne dă mereu peste cap: „De ce mi s-au întâmplat mie toate acestea?”. Găsim aici o ultimă piedică pe care o avem de depăşit din calea iertării: iertarea lui Dumnezeu! Mulţi nu îndrăznim să ducem până la capăt acest gând, dar el va izbucni, în cele mai neaşteptate momente, sub formă de gânduri de hulă, de revoltă, de judecată, însoţite de sentimente de deznădejde şi neputinţă. Acolo e ultimul bastion pe care îl mai deţine potrivnicul. El, tatăl minciunii, de la început ne-a sugerat că „Dumnezeu e un Stăpân rău, Care ne-a adus la viaţă în aceste condiţii vitrege şi nu face nimic ca să le schimbe, ci, dimpotrivă, ne pândeşte fiecare greşeală ca să ne pedepsească. Şi oricum, e mult prea mult ce ne cere prin poruncile Lui. În plus, parcă ne cere numai nouă. Alţii sunt fericiţi fără să le respecte…”.

Nu e lipsit de importanţă să conştientizăm că aceste gânduri vin mai ales în momentele noastre de închinare, în momentele în care ascultăm de Dumnezeu ca să intrăm în Bucuria făgăduită de El. Este aici un semn că închinarea noastră nu e aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu este „în duh şi adevăr”! … Fără închinarea în adevăr noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, aşa cum ni S-a revelat şi ni Se revelează în Sfânta Lui Biserică, şi vom continua, în ascunsul inimii noastre, să fim supăraţi pe El. Aşadar, să ascultăm îndemnul Apostolului Pavel şi să „ne împăcăm cu Dumnezeu” în Numele lui Hristos.

Împăcarea cu Dumnezeu

Această împăcare, începutul şi puterea oricărei împăcări, este o lucrarea de taină a fiecărui suflet în parte cu Dumnezeu. Ea nu poate porni decât de la acceptarea întrebării: „Dacă Dumnezeu este Iubire, de ce a îngăduit să mi se întâmple şi să fac atâta rău? Dacă Dumnezeu ştia că voi face fapte care mă împiedică să mă mântuiesc, sau că nu voi ajunge să-L cunosc, de ce m-a mai adus la existenţă?”. Aşa, sau altfel formulată, această întrebare, rostită sau nu, chinuie sufletul tuturor celor care, în faţa suferinţei, alegem atitudinea tălharul răstignit „de-a stânga” Crucii Domnului. A fugi de ea, a nega faptul că ne chinuie, când nu ne identificăm cu tâlharul de-a dreapta, strigând: „Pe drept sufăr acestea, pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”, înseamnă a ne afla în negarea iubirii lui Dumnezeu, sau în neagră nepăsare faţă de relaţia noastră cu El. Iar aceasta nu este altceva decât amânarea ei până în clipa morţii, refuzând astfel să primim darul lui Dumnezeu.

„Dacă ai şti darul lui Dumnezeu”, îi spunea Domnul femeii din Samaria… Dar noi ştim oare darul lui Dumnezeu?

Acest dar al lui Dumnezeu este Însuşi Dumnezeu venit la noi, în noi, ca să fie cu noi, în această viaţă care nu este darul Lui aşa cum mi l-a făcut la Creaţie, ci moştenire de la părinţii şi strămoşii mei.

Venirea fiecărui om la existenţă este o împreună lucrare a lui Dumnezeu cu părinţii lui. Omul ca persoană umană, ca ipostas individual, nu există înainte de momentul zămislirii lui în pântecele matern. Tu, cel ce pui întrebarea, nu erai înainte de a fi chemat la existenţă de actul procreator al părinţilor tăi. Tu nu te aflai undeva în nişte buzunare sau sertare cereşti, pentru a fi aruncat sau trimis într-o viaţă pregătită special pentru tine. Aceasta este erezia lui Origen, şi nu numai, şi o asemenea credinţă ar face imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu-Iubire.

Tu, ca persoană unică, irepetabilă şi inconfundabilă, ai fost creat şi adus la existenţă de Dumnezeu deodată cu trupul tău viu care se zămislea în actul procreării săvârşit de părinţi. Atunci, în ziua aceea, tu ai primit deodată, în acelaşi timp, existenţa personală de la Dumnezeu şi viaţa omenească de la părinţii tăi. Nu Dumnezeu ţi-a ales părinţii, ci ei te-au chemat la viaţă, conştient sau nu, prin actul lor procreator, iar Dumnezeu te-a creat ca ipostas al acestei vieţi. Şi tu, tu ca persoană după chipul lui Dumnezeu, ai primit atunci puterea şi priceperea de a realiza, în chiar aceste condiţii, asemănarea cu El. Mai mult, prin Sfântul Botez, te-ai născut a doua oară, de la Dumnezeu, şi ai primit o viaţă nestricăcioasă, dumnezeiască, altoind viaţa neputincioasă şi stricăcioasă primită de la părinţi, pe Hristos, Viaţa noastră cea adevărată. Ai primit, şi primeşti, în Sfânta Lui Biserică, putere şi pricepere ca să transformi viaţa de blestem pe care ai moştenit-o de la lumea acesta, în binecuvântare. Viaţa ta de creştin este o adevărată liturghie în care tu, liber şi responsabil, oferi lui Dumnezeu viaţa ta omenească, durerile ei, frământările ei, dorurile şi dorinţele ei, ca El să le transforme în viaţă sfântă. El, Domnul, le spune ucenicilor Săi că tristeţea şi durerea lor se vor transforma în bucurie! Iar în altă parte, dezvăluindu-ne taina bucuriei, ne arată că putem intra în ea fiind credincioşi peste „puţinul” pe care l-am primit.

Dacă nu vom putea primi în inima noastră aceste adevăruri, nu vom putea face nici un pas mai departe pe calea iertării.

Dar iată, pasul următor se poticneşte şi el într-o nouă întrebare: „De ce nu intervine Dumnezeu când suntem abuzaţi fără vină, de ce îngăduie să fim abuzaţi, maltrataţi, bolnavi, chinuiţi şi apoi abuzatori şi chinuitori?”. Este şi aici o taină, fără acceptarea şi înţelegerea căreia iarăşi nu vom putea înainta pe Cale: Taina libertăţii.

Noi ne naştem în această lume şi lumea aceasta L-a respins pe Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea omului şi nu se amestecă în voia lui dacă nu este chemat. O face din iubire, o face din respect pentru demnitatea pe care i-a acordat-o omului de la început şi din iubire. Din iubire, pentru că numai astfel omul va putea vedea, simţi, trăi şi înţelege că nu este om cu adevărat fără Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează în lume ca o putere care face dreptate după legile şi dorinţele omului căzut, ci înlăuntru omului care a ales să nu mai aparţină acestei lumi şi să intre în Împărăţie.

Dumnezeu nu schimbă lumea, ci pe omul care-L primeşte şi crede în Numele Lui, împlinind poruncile după sfânta Lui rânduială. Prin împlinirea poruncilor, omul dobândeşte puterea de a se face fiu al lui Dumnezeu după har şi de a fi liber. Atunci toate devin noi pentru el şi cele din afară vor fi oglinda celor dinlăuntru. Atunci scopul lui nu va mai fi căutarea unor condiţii exterioare plăcute şi reconfortante, ci transformarea oricărui loc şi timp, în loc şi timp de întâlnire cu Dumnezeu, de trăire în El, de iubire cu El şi ca El, şi de înaintare cu El spre ţinta finală, care este dobândirea vieţii veşnice fericite. Căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, după porunca Domnului, vom constata cu uimire că restul dorinţelor nostre se vor împlini de la sine!

Aşadar, dacă am suferit abuzuri şi dureri este pentru că cei care au făcut-o au fost liberi să aleagă, sau să se supună alegerii celor care i-au adus pe lume, de a trăi fără Dumnezeu, fără a asculta poruncile Lui. Au ales să rămână robi abuzurilor pe care le-au îndurat şi să le ducă mai departe ca pe un blestem. Oricare dintre noi a avut, sau va avea, un moment în care va putea alege liber cum să se poarte cu viaţa sa şi cu întâmplările ei. Toţi ajungem să alegem sau libertatea în şi cu Hristos, sau să rămânem robi ai evenimentelor exterioare, robi ai pornirilor lăuntrice şi ai sugestiilor demonice de a ne face dreptate sau de a ne răzbuna, dacă lucrurile nu merg cum ne place nouă.

Dar oricine a cunoscut gustul şi dezgustul lui „sunt liber dacă fac ce vreau” şi a suferit destul ca să înţeleagă că ce i se pare că voieşte nu este voia sa cea adevărată, va alege cu îndrăzneală să devină „rob” lui Dumnezeu, adică rob al iubirii, al iertării, al răbdării şi al bucuriei care nu este din lumea aceasta.

  1. Suferinţă, binecuvantare sau blestem?

Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 21- 28

„Să fii binecuvântat, Dumnezeul meu!”, iată cum se pune în valoare suferinţa

Iubiţii mei, aşa cum am spus şi la început, într-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame, sau altele asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.

Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă. Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm. Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit un lucru bun. În această postură se află şi Iuda. El L-a trădat pe Hristos şi aceasta este cea mai mare crimă, însă era în iconomia lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda şi să moară pe Cruce. De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii Lui adevăraţi. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui înseamnă mântuire pentru lume. Aşa şi aici. Cel care ţi-a făcut răul este răufăcător şi va da răspuns într-o zi pentru aceasta, tu însă nu te foloseşti, nu câştigi nimic dacă în continuare spui: ”Mi-a făcut aşa şi aşa, să păţească şi el la fel…!”. Este păcat! Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.

Calea cea scurtă a mântuirii

Oamenii de astăzi sunt în general foarte ocupaţi, de aceea şi creştinii ar dori căi de mântuire scurte, ar voi să nu mai piardă mult timp ca să ajungă acolo unde trebuie, să-şi atingă scopul imediat şi fără multe ocolişuri. Ei bine, una dintre aceste căi scurte spre mântuire este suferinţa. Am spus că omul în fiecare moment, în fiecare clipă are parte de suferinţă. În loc să laşi să se irosească suferinţa, poţi avea o atitudine potrivită înaintea lui Dumnezeu, fie că te afli în casă, în sala de clasă sau în orice alt loc. Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Un Avvă în Pateric spune că: „Dimineaţa se poate să fii în iad, iar spre seară să te afli în Rai”, lăsând să se înţeleagă că dimineaţa omul poate să săvârşească păcate, dar pe parcursul zilei îşi revine la conştiinţa de sine, revine la priveghere, se pocăieşte, plânge, şi nu este mare lucru pentru Dumnezeu ca să-l aducă în Rai. Lucrurile sunt uşoare şi calea mântuirii este scurtă, noi, însă, prin purtarea noastră greşită, le facem dificile şi îngreunăm calea mântuirii.

Omule, în orice stare te-ai afla, dacă te pocăieşti, Dumnezeu te primeşte şi te mântuieşti, dar numai dacă te căieşti cu adevărat. Este cu putinţă să te căieşti pentru cea ce ai făcut numai pentru că ţi-a fost rănit egoismul! Ia seama şi la acest aspect: cineva poate să meargă să se mărturisească din pricina faptului că egoismul lui a fost rănit şi nu pentru că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

De multe ori omul se mâhneşte pentru păcatele pe care le-a făcut şi se căieşte pentru ele, dar nu pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, ci din cauza egoismului rănit. Adică, înainte de a păcătui, omul avea o părere bună despre sine, dar când a păcătuit nu mai poate să aibă aceeaşi părere, şi aceasta îl face să sufere. În cazul acesta nu este vorba despre pocăinţă adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!”. Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. În timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în aceste cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, când se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe , a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.

După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre, Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!”, în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul Însuşi: „Amin îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că putem să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în această seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înainte lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!”. Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului, în general, şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinismul, mai ales, trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Când va ridica Dumnezeu suferinţa

Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.”. Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.

Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor. Câteodată vin unii care sunt oamenii duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel: „Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi.”. Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa.

În general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară se pare că era nevoie, şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.

Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.

Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.

Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un mare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, Împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi vom trăi cu acest sentiment cealaltă vreme a vieţii noastre. Şi când vom pleca din lumea aceasta, vom trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Rai.

2)      Experierea suferinţei în duhul Bisericii

Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, pg. 166 – 173

Omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, ca să fie jertfit

…Am vorbit ieri despre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de la sărbătoarea şi viaţa Sfântului Antonie, cel care în pustiu a trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a băut paharul cel mare, picătură cu picătură.

Am spus deja că Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te vei pierde.

Aceasta este metoda, duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate. Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească, adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi. Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit, dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.

Apostolul Petru săvârşeşte păcatul, ca să fie vindecat prin păcat

Ce a făcut omul? A păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea? Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.

Un exemplu caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească. Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.

Dacă omul nu este unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?

Deci Domnul îngăduie ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar. Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice noi „homeopată”.

Omul păcătos este mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.

Binele acesta înseamnă strivirea egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială, îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează vindecarea.

Desigur, nu experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie, dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.

Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple astfel pentru ca, în cele din urmă, sufletul să se vindece şi să fie pregătit să se răstignească.

Prin urmare, trebuie să se întâmple în sufletul omului această lecţie vindecătoare în faţa lui Dumnezeu, în Hristos, în Duhul Sfânt, pentru că omul nu se vindecă până nu va pătimi. Orice-ar suferi omul, numai din voia lui nu se vindecă. Tămăduirea apare doar când omul pătimeşte după cum vrea Domnul, căci El alege ce va pătimi fiecare dintre noi şi deschide calea mântuirii, calea harului Său (nota 83, pg. 170).

De mic copil, Petru avea un caracter vulcanic, altfel era neprihănit. În sinea lui mocnea mândria, faptul că nu era ca ceilalţi. Cu toate că s-a aflat lângă Hristos, cu toate că a trăit lângă El, cu toate că a văzut atâtea, mândria a rămas ascunsă în sufletul său, n-a pierdut-o. Din pricina ei s-a lăudat Domnului: „Chiar dacă toţi Te vor vinde, eu nu o voi face!”.

Convingerea aceasta o avea înlăuntrul lui şi, dacă ne este îngăduit să spunem, Domnul i-a „păstrat-o” pe aceasta de când Petru era copil, nu ca să-l chinuiască, ci tocmai pentru că a dorit să-l vindece.

Nu dorim să înţelegem cum se vindecă păcatul, pentru că aceasta doare

Pentru toţi este valabilă această metodă. Unul pătimeşte într-un fel, celălalt în alt fel, dar numai prin felurite căderi şi scăderi, prin pocăinţă ne vom vindeca de patimile noastre.

Nu ne vom folosi din această viaţă creştinească pe care o trăim căutând s-o ducem bine, să fim mulţumiţi. Dorim să vieţuim creştineşte, dar toate să fie frumoase, minunate şi plăcute. Nu acceptăm să aflăm că, în felul acesta, admirăm sinele nostru, adică păcatul.

Când încă nu ştim ce înseamnă păcatul, Domnul, Care ne iubeşte, aşteaptă ora potrivită ca să ne vindece. Acesta ne cunoaşte, ştie dimensiunea, adâncul păcatului din noi şi rânduieşte, chiar înainte să venim pe lume, cum vor fi lucrurile pentru fiecare, ştie ce trebuie fiecăruia dintre noi.

Mie îmi face impresia – luându-mă pe mine ca exemplu dacă vreţi – că pe toate celelalte le va face omul cu mulţumire, numai să nu bea paharul picătură cu picătură, să conştientizeze păcatul pe care-l are înlăuntrul său şi să simtă amărăciunea înlăuntrul lui, să afle ce-i sfâşie sufletul. Astfel, se fereşte, într-un fel sau altul, să-şi vadă păcatul amăgindu-se că este om bun, că săvârşeşte fapte bune, în timp ce înlăuntrul său se zvârcoleşte răul. De ce sunt aşa sufletele noastre? De ce? De ce în sufletul sfântului lucrurile stau altfel? De ce în lăuntrul celui care-L urmează pe Hristos, care a păşit pe calea Lui, care s-a lepădat de sine şi a ridicat crucea, lucrurile stau altfel, în timp ce înlăuntrul multora stăpâneşte păcatul? Tocmai pentru că nu înţelegem ce este păcatul şi cum se vindecă el. Nu dorim să fim vindecaţi. Acest lucru ne doare.

Minunea constă în rânduiala lui Dumnezeu ca noi să rămânem statornici, să-L urmăm şi să rămânem lângă El. Nu a contat ce au fost şi ce au făcut Apostolul Petru şi ceilalţi Apostoli. Ei au rămas lângă Hristos, El a găsit modul în care să lucreze vindecarea în sufletele lor. Pe Apostolul Petru L-a lăsat să fie plin de sine, să guste păcatul dinlăuntrul lui fără ca el, nefericitul, să ştie. Când a înţeles ce s-a întâmplat, nu i-a mai rămas decât să plângă cu amar. În felul acesta Dumnezeu Îşi va pune mâna Lui pe fiecare dintre noi, dacă vom dori ca şi aceia, care rămânând lângă El, s-au purtat ca şi cum I-ar fi spus: „Dumnezeul nostru, noi nu înţelegem nimic, dar iată, suntem înaintea Ta. Striveşte-ne ca să ne mântuieşti, după nevoia sufletului nostru!”.

Ca să clarificăm mai bine această problemă vă spun următoarele: cunosc multe situaţii în care sufletul nu primeşte să pătimească ceea ce-i este rânduit, dar Dumnezeu aduce lucrurile în aşa fel încât sufletul se nimereşte tocmai acolo unde nu doreşte. Şi bea paharul cel amar pe care nu voia să-l bea, simte durerea pe care n-a vrut s-o accepte. Experiază păcatul întru-un mod ruşinos. Astfel le rânduieşte Dumnezeu. Omul trebuie să se minuneze de înţelepciunea şi de iubirea cu care îndrumă fiecare suflet în mântuire. Desigur, aceste lucruri înfricoşează, strâmtorează, îl întristează pe om, însă nu se poate altfel.

Omul va trece prin greutăţi, aşa cum în multe situaţii medicamentul homeopat îl vlăguieşte, dar îl vindecă. Nu ne vom înfricoşa însă, nu vom da bir cu fugiţii! Înainte de noi mii de suflete au înţeles şi au privit astfel lucrurile, mii de oameni s-au lepădat de ei înşişi, s-au predat lui Hristos şi au băut până la fund paharul suferinţei, al Crucii lui Hristos: „Cel care vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

„Pentru Tine suntem supuşi morţii, în fiecare zi…”

Sfântul Atanasie pe care-l prăznuim astăzi a trecut prin atâtea strâmtorări şi n-ar fi îndurat dacă nu s-ar fi predat lui Hristos, dacă s-ar fi înverşunat împotriva celor care-l nedreptăţeau, împotriva ereticilor, dacă s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu Care-l lăsa să sufere.

El rămâne credincios şi-L urmează pe Domnul. Când Arie a murit, Sfântul a zis: „În această lume, pentru fiecare, vine ceasul morţii!”, nimic altceva. N-a fost înlăuntrul lui răzbunare, să spună: „Bine că a murit!”.

Cât rău ne facem în ceasul în care Hristos Se apropie de noi şi vrea să ne pună mâna pe umăr, iar noi suntem foc şi pară. Ce să facă Domnul? Te lasă şi aşteaptă un alt prilej să Se apropie de tine, să vadă dacă nu cumva te-ai maturizat, dacă ţi-ai dat seama că El este Calea.

Chiar şi în mânăstiri, dacă monahii sau monahiile nu învaţă lecţia: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua!”, nu se ştie ce se va întâmpla cu mântuirea lor.

Există ceva care ne dă nădejde. Deşi ni se pare că nu se întâmplă nimic, ca şi cum nu înţelegem ce spune Domnul, Acesta va începe să ne aducă dovezi.

S-ar putea să rămânem mai puţini decât suntem în acest ceas în biserică, nu are importanţă! Şi doi oameni să rămână, nu contează. Problema nu este dacă sunt mulţi sau puţini, ci dacă aflăm adevărul lui Dumnezeu, calea cea adevărată, dacă păşim aşa cum a păşit Acela, încât sufletul nostru să se vindece, să strălucească înlăuntrul nostru adevărul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, ca să avem nădejdea mântuirii veşnice.

sursa: Maica Siluana – Seminarul iertarii