Fericiti sunt …

Fiind vorba despre unii oameni care, in lume fiind, se poarta corect, nu fura, nu mint, nu desfraneaza, Parintele a spus: “Lasati-i, sunt din Legea cea veche. Acolo zice: Sa nu …, sa nu … Dar ganditi-va ca Mantuitorul zice de noua ori: Fericiti sunt …, dar nu despre cei ce nu mint, nu fura si nu desfraneaza.”

 

Din invataturile Pr. Arsenie Boca. Invatatura morala din Noul Testament si cea din Vechiul Testament

Parintele Arsenie Boca, “Despre dragostea lui Dumnezeu fata de oameni

Sfântul Calinic- pildă pentru credincioşii Bisericii de pretutindeni şi de orice nivel, căci a actualizat în sine potentele universale ale omenirii, devenind omul îndumnezeit şi iubind omenescul universal în fiecare om

Sfântul Calinic, desen realizat de Gabriela Mihaita David

„O manifestare a lumii cereşti în care petrecea Sfântul Calinic încă de pe pământ s-a făcut cunoscută celor din jurul lui, în preajma trecerii sale din această viaţă. Iată cum descrie Anastasie Baldovin această minunată întâmplare: „într-o dimineaţă, pe când terminasem rugăciunea de noapte, pentru că-i citeam în casă toată pravila, fiindcă nu putea să se scoale din pat, am văzut împreună cu părinţii care erau în casă, că iese un glob de lumină ce nu se poate descrie, de lângă Sfinţia Sa, şi cu toţii de frică am căzut la pământ; această minunată lumina a trecut prin geamuri şi s-a dus drept către răsărit până ce nu s-a mai văzut. în seara următoare l-am întrebat şi i-am spus ce am văzut. Prea Sfinţia Sa s-a uitat lung şi cu atenţie la mine, apoi mi-a zis: Fiţi cu luare-aminte că în această casă vin neîncetat îngerii şi alţi oameni cereşti; adu-ţi aminte de toate câte ţi-am spus şi ţi-am arătat. Petrecând în comunicare tot mai frecventă cu lumea nevăzută, Sfântul Calinic şi-a prevestit sfârşitul vieţii pământeşti cu 13 zile mai înainte.„Când s-au împlinit aceste zile, spune Anastasie Baldovin, s-a făcut sănătos deplin, s-a sculat şi s-a îmbrăcat cu hainele de îngropare, pentru că toate celelaltele dăruise de pomană; s-a spălat singur pe faţă, s-a pieptănat şi ne-a binecuvântat pe toţi câţi eram în casă; şi cum sta pe picioare s-a rezemat pe pieptul călugărului Ghermano, zicând: «Să-ne vedem în fericire pe cealaltă lume», şi suflând de trei ori din sfintele sale buze, a rămas rezemat de pieptul călugărului Ghermano”. A sfârşit pe picioare, ca un ostaş pe care nici moartea nu l-a putut doborî la pământ.

Dar rugăciunea lui, ridicându-l în Dumnezeu, nu-i deschidea numai ochii minţii pentru cunoaşterea viitorului şi citirea în sufletele altora, ci făcea să se sălăşluiasca în el şi darul dumnezeiesc al facerii de minuni. Cu puterea rugăciunii a izbăvit el la 1821 obştea călugărilor şi mulţimea de bucureşteni refugiaţi la Cernica de urgia turcilor care înconjurau mănăstirea cu hotărârea de a omorî pe toţi cei din ea. Anastasie Baldovin istoriseşte, ca martor ocular, cum Sfântul a tămăduit prin rugăciunea sa pe o femeie stăpânită de duh necurat, vadit prin citirea de către el a rugăciunii de dezlegare a celor morţi, s-a prefăcut într-o clipă în ţărână trupul neputrezit al unui mort. Iar meşterul Costache, care a lucrat la clădirea Bisericii Catedrale de la Râmnic, istoriseşte cum Sfântul Calinic i-a tămăduit prin rugăciune pe fiul său, bolnav de epilepsie. De aceeaşi boală a tămăduit prin rugăciune pe fiica unui sătean din Muiereasca-Vâlcea, care se îmbolnălvise pentru că trecuse din greşeală, alergând după o vită, dincolo de hotarul dintre sat şi schitul Frăsinei, la care Sfântul Calinic aşezase o tăbliţă, oprind sub blestem trecerea femeilor spre schit.

Din toată fiinţa Sfântului Calinic se răspândeşte suprafirescul. El era cu adevărat un înger în trup, un templu al Duhului Sfânt, poartă prin care străbătea cerul pe pământ. Aşa a fost simţit chiar de contemporanii săi. Marele istoric Nicolae Iorga îl socoteşte reprezentatul unei lumi care dispărea prelungindu-şi viaţa într-o lume pe care n-o înţelegea şi pe care totuşi a combătut-o.

Dar trebuie socotit mai degrabă că Sfântul Calinic a înţeles valorile pozitive ce se ascundeau în lumea care răsărea şi de aceea nu a combătut-o, precum această lume, la rândul ei, l-a înţeles oarecum, prin instinct pe el. Dovada o avem în faptul că reprezentanţii ei, cum sunt boierii din conspiraţiile care au pregătit Revoluţia din 1848, sau Barbu Ştirbei, sau Cuza Vodă, l-au preţuit, venerat, ajutat şi l-au chemat la colaborare, iar Sfântul Calinic a primit să colaboreze cu ei, zidind şi restaurând cu ajutorul lor un şir de biserici şi mănăstiri. Sfântul Calinic a înţeles că conţinutul esenţial al lumii celei noi e afirmarea libertăţii umane şi naţionale şi o înţelegere mai adâncă a marii valori a omului şi a egalei îndreptăţiri a fiecăruia la bunurile vieţii şi la stima celorlalţi. Iar între acest conţinut şi conţinutul autentic creştin, pe care îl reprezenta şi-l afirma el cu toată intensitatea, îşi dădea seama că nu există în fond vreo opoziţie. Lucrul acesta poate nu i s-a descoperit Sfântului Calinic decât ceva mai târziu. Acest sens trebuie să aibă faptul că, de unde până la o vreme el aştepta anul 1843 ca sfârşitul lumii şi nu se putea hotărî să zidească biserica Sfântul Gheorghe, pe la anul 1833 primeşte într-o vedenie înştiinţarea că va mai trece mult până la sfârşitul lumii, deci să se apuce de clădirea bisericii.

Prin activitatea lui calitativă şi gospodărească ne arată că a redescoperit împreună cu timpurile noi preţul omului, dreptul la cinstire şi la ajutorarea omului de rând, dar prin asceza şi viaţa lui Dumnezeu arată că această înţelegerea omului îşi are izvorul cel mai adânc în trăirea creştină. Sfântul Calinic aducea din trecut asceza, dar aproba lupta timpurilor noi împotriva iobăgiei şi robiei naţionale a trecutului, care acoperea sub un obroc lumina omului.El a înţeles printre cei dintâi că spiritualitatea creştină a trecutului şi valoarea omului redescoperită de timpurile noi se cer una pe alta ca să se completeze şi că una fără alta suferă.

Fără îndoială, sinteza deplină între ideile şi formele lumii noi şi cele pe care le aducea Sfântul Calinic din trecutul creştinismului nu avea să se înfăptuiască dintr-o dată. Trebuia să mai treacă timp până când ideile lumii noi aveau să se străbată de duhul creştin şi învăţătura creştină despre preţul omului, mai mare decât al lumii întregi, despre datoriile faţă de el, sa se îmbrace în înfăţişarea umanismului modern şi să devină evidente reprezentaţilor ideilor noi.  Nu e mai puţin adevărat că prin acceptarea ideilor lumii noi şi prin afirmarea în acelaşi timp a sfinţeniei autentice în faţa lor, Sfântul Calinic a pus începutul apropierii sporite de mai târziu.

Astfel Sfântul Calinic ne dă cheia acestei împăcări, ne arată chipul în care putem spori până la sfinţenie creştinătatea noastră în timpurile de azi. El ne arată că eliberarea modernă a omului de constrângerile exterioare trebuie să mearga mână în mână cu o disciplinare şi cu o îngrădire pe care omul trebuie să şi-o impună din interiorul sau, dacă vrea să crească cu adevărat şi să nu cadă pradă patimilor egoismului, care pustieşte pe individ şi dezorganizează viaţa socială. Iar aceasta este asceza.

De aceea, dacă pe toţi Sfinţii îi simţim azi aproape de noi, datorită luminii puternice şi accentului de maximă intensitate cu care sfinţenia lor a evidenţiat măreţia omului, cu atât mai apropiat îl simţim pe Sfântul Calinic, datorită faptului că ne arată partea pozitivă a sfinţeniei creştineşti de totdeauna şi valabilitatea ei faţă de lumea nouă. El arată omului de azi cum poate fi sfânt, fără să renunţe la nici o notă de sfinţenie autentică creştină, dar şi fără a se simţi străin între oamenii timpului nostru. El ne arată putinţe şi modul de comunicare între sfinţenia de totdeauna şi lumea de azi, cu ideile şi cu nevoile ei. El a arătat ca Sfântul nu este un neadaptat în nici o vreme, că e oricând actual, ştie să răspundă necesităţilor din orice timp şi orice timp are necesităţi care se tămăduiesc prin leacurile sfinţeniei. El ne arată pe omul de azi accesibil sfinţeniei si pe sfânt deschis vremii de azi, sau vremea de azi deschisă Sfântului. El ne-a descoperit perspectiva pozitivă a Sfântului asupra timpurilor noi, şi ne-a arătat cum pot fi sfinţite îndeletnicirile şi peste tot viaţa omului de azi. Cu alte cuvinte, Sfântul Calinic ne e aproape prin largul registru al virtuţilor lui, care se întind de la nevoinţele ascetice şi de la culmile contemplaţiei lui Dumnezeu, prin care şi-a înfrumuseţat chipul său personal cu aurul Dumnezeirii, până la roadele lor practice şi sociale, arătate în milostenie şi în priceputa sporire şi gospodărire a bunurilor materiale ale Bisericii şi aşezămintelor mănăstireşti, roade atât de necesare şi de preţuite în timpurile noi. El ne e aproape prin modul cum a integrat în sfinţenia trăirii creştine multiplele laturi ale vieţii omului dintr-un timp în care omul e solicitat de preocupări mai multe ca în alte vremuri, dovedindu-se că această viaţă integrală se poate înfăptui cu toată bogăţia ei de activităţi. Sfântul Calinic ne e aproape prin sfinţenia lui activă în dragostea de oameni, ne e aproape prin înţelegerea timpurilor noi care şi-au pus pe toate planurile ca problemă principală ridicarea omului, descoperirea valorii lui, a libertăţii lui, a tainei lui vrednice de cel mai mare respect. Sfinţenia practică a Sfântului Calinic se mişcă între cei doi poli între care se rezolvă just şi deplin satisfăcător întreaga problemă a omului: între iubirea de oameni şi credinţa în Dumnezeu. Omul trăind în Dumnezeu şi iubind pe semeni îşi descoperă toată măreţia sa şi a semenilor săi. Sfântul Calinic a realizat sfinţenia înţeleasă de fiecare om şi folositoare fiecăruia. El a dezvăluit însine măreţia şi frumuseţea unanimităţii simple şi apropiate ca a lui Hristos, dar dispunând de această calitate pentru că stă cu creştetul ascuns în înălţimile curăţitoare şi înfrăgezitoare ale lumii taborice.

Prin toate acestea chipul lui duhovnicesc are o înfăţişare de universalism creştin. El e pildă pentru credincioşii Bisericii de pretutindeni şi de orice nivel. Căci a actualizat în sine potentele universale ale omenirii, devenind omul îndumnezeit şi iubind omenescul universal în fiecare om.

Aceasta ne încredinţează că şi acolo sus, în faţa Domnului Iisus Hristos, se roagă pentru credincioşii de pretutindeni, simţindu-se aproape de fiecare frate al său întru umanitate. De aceea cu admiraţie şi cu iubire îi strigăm:

Bucură-te, cel ce prin vieţuirea ta pe pământ ne-ai fost pildă de adevărată vieţuire omenească!
Bucură-te, cel ce trăind în trup ai fost bun şi curat ca un înger în cer!
Bucură-te, cel ce ai luminat tuturor calea adevărată a desăvârşirii şi iubirii de oameni ca o lumină cerească!
Bucură-te, cela ce cu milostivirea ta ai fost sprijinul săracilor şi al văduvelor şi al orfanilor, al fiecărui om care are lipsă de înţelegere şi ajutor!
Bucură-te că au fost de faţă la cinstirea ta Patriarhi şi Ierarhi ai Bisericii drept-măritoare de pretutindeni, mărind virtuţile tale şi ducând vestirea lor în toate laturile Bisericii lui Hristos!
Bucură-te, cel ce cu rugăciunile tale câştigi ca şi odinioară, mila, iertarea şi darul lui Dumnezeu pentru cei ce aleargă la tine!
Bucură-te, Sfinte Ierarh Calinic!”

fragment din „Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxa integrala” de Parintele Prof. Dumitru Stăniloae

Amintiri din școala vieții: Mihail Sadoveanu

Bucuria vieții

Mihail Sadoveanu Mihail Sadoveanu

Aș dori să-ți repet acest învățământ: că e bine să te inegrezi peisagiului și să te armonizezi în toate, ca să-ți cânte ființa de puterea acestui pământ și să simți că te adaogi neamului tău…

Cine e atent vede și aude pururi altceva; fiecare fracțiune a vieții își scimbă perspectivele necontenit – și în sine, și în raport cu noi.

Lângă zvonul neostenit al apelor, au împietrit tăcerile.

Sunt, într-adevăr, în natură, lucruri curioase, care te pun pe gânduri. E un fel de cumpănă înțeleaptă în toate.

Comicul e un vițiu omenesc; animalele pun în actele lor numai seriozitate.

După jertfe, vine răscumpărarea și biruința celor buni.

Vezi articol original 1.096 de cuvinte mai mult

„dor de tot mai multa iubire”

Parintele Staniloae impreuna cu sotia si cu pictorul Horea Pastina (sursa)
Parintele Staniloae impreuna cu sotia si cu pictorul Horea Pastina (sursa)

„Atunci cand vorbim de dor trebuie sa facem referire la nadejde. Acest lucru se poate remarca la parintele Staniloae atunci când vorbeste de „dor de tot mai multă iubire” pentru ca bucuria care ne vine de la cel care ne iubeste, vede in iubirea si daruirea aceluia un inceput care ne aprinde dorul de mai mult caci „chiar in dor e o traire anticipata a iubirii” pe care parintele Staniloae o exprima, intr-un comentariu la Imnul 12 al Sfantului Simeon Noul Teolog, intr-o adresare directa catre Dumnezeu care pare a fi în teologhisirea parintelui o marturisire a dragostei si a dorului sau de Dumnezeu sau chiar o rugaciune:

…numai pe Tine sunt in stare sa Te iubesc,
desi inca nu te pot iubi;
numai de la Tine astept sa iubesc poruncile Tale,
desi inca nu Te cunosc.
Iubirea mea fata de Tine este nimic fata de cea pe care o doresc sa o am.
Desi astept totul de la Tine,
nu Te cunosc deloc.
Fata de iubirea pe care vreau sa o am fata de Tine,
cea pe care o am e nimic.
In dorirea acestei iubiri e si o mare iubire,
dar si recunoasterea putinatatii ei.
Sunt negrait de insetat sa Te iubesc…”[1]

*

„Subiect actual al dragostei devine omul numai cand primeste in sine dragostea lui Dumnezeu, dar capacitatea de a deveni subiect al dragostei ce coboara de sus, trebuie sa o aiba el. Si trebuie sa intelegem aceasta capacitate de a deveni subiect al dragostei divine nu ca o capacitate de receptie pasiva, ci ca o capacitate de a si-o insusi si de a creste in ea si prin eforturi proprii, caci omul trebuie sa colaboreze la mantuirea sa.”[2]


 

[1]– DORUL ca sete de comuniune şi putere de transfigurare la români, Pr. dr. Adrian Roman
[2]-Omul – subiect actual al dragostei lui Dumnezeu – Parintele Profesor Dumitru Staniloae

Apoftegme calauzitoare in experienta contemporana a lui Hristos

selectie de texte teologice din: Spiritualitate filocalica; Cuvinte spre zidire; 300 de capete duhovnicesti din intelepciunea filocalica a Parintelui Dumitru Staniloae, culese de Ignatie Monahul, Editata de Sfanta Manastire Frasinei, anul 1995

*

Cel ce va avea pe Dumnezeu va fi mai presus de timp, de spatiu si de veacuri, caci Dumnezeu nu exista impreunat cu vreuna din acestea. (Filocalia II, nota 71, pag.313)

Pana ce omul are idei, el trece de la o idee la alta. Dar aceasta mutare de la o idee la alta usor il poate muta si de la o atitudine la alta. Iar cand sunt multe idei, nici una nu reprezinta pe Dumnezeu. Numai cand se fixeaza mintea intreaga si statornic cu gandul la Dumnezeu, nu mai au loc nici mutari intelectuale, nici morale. Iar cel ce e fixat intreg cu gandul la Dumnezeu a uitat de sine, a iesit din preocuparea de sine. (Filocalia II, nota 87, pag.315)

Dumnezeu in calitate de fiinta superioara nu judeca pe om, ca fiinta inferioara, asa cum nici omul nu judeca animalele. Pentru ca a judeca inseamna a te lua pe tine ca masura. Dar Dumnezeu nu se poate lua ca masura pentru om. (Filocalia II, nota 31, p. 333)

Dumnezeu e simplu dupa fire, dar noi ne putem dezbina de fire prin vointa facandu-ne compusi. Deci tot prin vointa putem iesi iarasi din compozitie, unificandu-ne vointa cu firea. (Filocalia II, nota 37, p. 340)

Hristos prezent in noi de la Botez, desi nesimtit de noi, ne da putere de a birui patimile. Aceasta e puterea lucratoare a primei parusii. La inceput Iisus indemnandu-ne de sub val numai, prin porunci, ne apare aspru, fara „frumusete”. Abia pe urma ni se arata si ne atrage prin dulceata si frumusetea cunoasterii Lui. (Filocalia II, nota 100, p. 317-318)

Harul dumnezeiesc se salasluieste in ascunsul firii noastre, dar el asteapta ca voia noastra sa se uneasca cu el. Numai unindu-se voia cu el, ne preface toata viata. Propriu-zis ceea ce castiga voia din impreunarea cu harul, din intrepatrunderea ei cu harul este tocmai dorinta ei de a se armoniza cu ratiunea firii. (Filocalia II, nota 60, p. 344)

Caldura inimii e de ordin spiritual. E infocarea inimii pentru Dumnezeu. E o iubire fata de Dumnezeu, care covarseste, prin alipirea mintii la El, atractia oricarui alt gand. Dar ea produce o caldura curata si in inima sensibila. (Filocalia VII, nota 250, p. 188)

In adierea subtire de lumina se arata desavarsirea rugaciunii, caci ea e semnul odihnei ferme a mintii in Dumnezeu. Unde mai e vifor si agitatie, sufletul inca nu s-a statornicit pe deplin in Dumnezeu. (Filocalia VII, nota 258, p. 200)

Iubirea lui Dumnezeu tasneste de pretutindeni, din toate lucrurile si imprejurarile, aratandu-se in toate felurile. (Filocalia VIII, nota 597, p. 293)

Privirea lui Dumnezeu e afectiva, e creatoare si modificatoare. Raza privirii lui Dumnezeu produce virtutea noastra, trimitand in noi o adevarata energie spirituala. Dar noi deschidem ochiul lui Dumnezeu prin silinta de-a implini poruncile. Noi le primim extern. Dar Dumnezeu transforma aceasta silinta exterioara intr-o calitate statornica si placuta a noastra. (Filocalia III, nota 375, p. 489-490)

Cel ce nu e scris in launtrul sau de condeiul Duhului, nu e scris nici in cer. Pentru ca nu se asorteaza cu cerul; n-a devenit o bucata a cerului. Se va urca in cer numai cine s-a acomodat de aici cerului, numai acela in care s-a coborat in prealabil cerul. (Filocalia III, nota 373, p. 489)

Cei ce au viata in Dumnezeu au in El o lumina nemarginita si sunt in stare sa vada prin ea in mod nuantat toata complexitatea starilor sufletesti ale semenilor lor. (Filocalia VI, nota 386, p. 239)

Precum exista o betie de Dumnezeu, care nu vede lumea sau vede uratenia ei, asa este o betie de lume, care nu o vede in uratenia ei si nici sfintenia lui Dumnezeu. (Filocatia X, nota 296, p. 276)

Este o robie a dragostei, in care omul totusi nu se simte rob, caci dragostea este in acelasi timp tot ce e mai conform cu voia libera a lui. E robie numai in sensul ca cel ce s-a indulcit de ea nu mai poate si nu mai vrea sa iasa din ea. Ea pune stapanire peste fire, dar in acelasi timp inalta firea. Ea pune stapanire peste libertate, dar in acelasi timp libertatea se simte la largul ei. (Filocalia X, nota 307, p. 279)

Cand esti ispitit, nu deznadajdui, ci rabda. Caci rabdarea necazului ce-ti vine prin ispita inseamna inceputul incununarii. Dar cel ce isi alege o astfel de viata fara placeri si urmareste fericirea viitoare pare nebun. Insa prin ea ajunge la intelepciune, care ea insasi este inceputul incununarii cu vesnicia cea fericita. (Filocalia X, nota 304, p. 278)

Credinta mobilizeaza fortele spiritului, superioare celor ale naturii, mai ales cand spiritul este in comunicare prin har cu puterile ce curg din Persoana nesfarsita a lui Dumnezeu, izvorul a toata puterea. (Filocalia X, nota 381, p. 323)

Pomenirea lui Dumnezeu imbata ca un vin mintea noastra cand e insotita de iubirea Lui. (Filocalia X, nota 450 c, p. 367)

Gandurile necurate, la care ia cineva aminte in rugaciune, nu stau prin ele insele, ci sunt ale dusmanilor lui Dumnezeu. Nu exista ganduri fara un subiect care le gandeste. Deci prin acele ganduri cel ce se roaga sta de vorba cu dusmanii lui Dumnezeu, care sunt subiectele acelor ganduri. (Filocalia IX, nota 924, p. 416)

Lacrimile sunt semnul pocaintei adanci a omului, dar si al mangaierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l iarta. In general omul nu poate plange de la sine, decat de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, din cauza nenorocirilor, sau a unor imprejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plansul mangaietor se naste in el din mila sincera a altuia pentru el; cu atat mai mult din mila lui Dumnezeu. (Filocalia VIII, nota 387, p. 179)

Dumnezeu n-a facut lumea pentru un singur om, ci pentru multi. Pentru comuniunea intre multi. A catora? Numai El stie deocamdata. La sfarsit vom sti si noi. (Filocalia VIII, nota 561 a, p. 271)

Orice participare la Sfanta Liturghie sau la orice alta slujba in biserica se intipareste in suflet, sporind imbunatatirea lui. (Filocalia IX, nota 1155, p. 591)

Frumusetea duhovniceasca se arata in trupul subtiat, delicat, ca intr-o icoana bizantina. (Filocalia IX, nota 968, p. 431)

Fara iubire eternitatea ar fi incremenita. Iubirea este o continua noutate si totusi ea e stabilitatea neschimbata. Dar prin iubire inaintam aici si ne vom odihni acolo, in viata ingereasca. (Filocalia IX, nota 964, p. 430)

Chiar in timpul rugaciunii ni se da de la Dumnezeu puterea rugaciunii. Ni se da ca sa aratam lui Dumnezeu ca o folosim. El vrea sa se roage cu noi si in noi. Sa ne asociem Lui in aceasta rugaciune, facand-o rugaciunea noastra. Sa nu lasam pe Dumnezeu sa lucreze fara efect asupra noastra. (Filocalia IX, nota 912, p. 412)

Duhovnicul ti-a fost dat ca ajutator in cele bune. Dumnezeu a tinut seama de nivelul nostru omenesc si ne-a dat un ajutator apropiat noua. S-ar putea socoti duhovnicul (si preotul) in acest sens si un ajutor de care se foloseste Dumnezeu pentru folosul nostru. (Filocalia IX, nota 190, p. 111)

Noaptea se lumineaza mintea cel mai mult de lumina dumnezeiasca, pentru ca nu mai e impiedicata de cele vazute in lume. (Filocalia XII, nota 536, p. 260)

Mintea inaintata in dulceata vietii spirituale nesfarsite, traita in Dumnezeu, poate coplesi simtirea de o tarie negrait mai mica a durerii trupesti. Martirii aruncati la fiare nu simteau, in dragostea lor infocata pentru Hristos, muscaturile acelora. (Filocalia XI, nota 700, p. 488)

Dumnezeu nu vrea sa aiba decat fii puternici, care se arata mai presus de greutatile ce le suporta, mai tari decat ispitele. Dumnezeu cel tare nu vrea sa aiba drept fii niste carpe plangarete. Dar ei sunt tari in rabdarea si in bunatatea lor. (Filocalia XI, nota 830, p. 577)

*

Parintele Dumitru Staniloae, desen de Gabriela Mihaita David

Testament catre fiii si slujitorii Bisericii noastre – Parintele Staniloae

„Alipiti-va cu toata credinta adevarului lui Hristos si siliti-va sa sporiti din unirea cu El intr-o nesfarsita innobilare, prin asemanarea cu El, care, fiind Dumnezeu si intrupandu-se pentru veci ca Om, a ridicat la suprema inaltime umanitatea Sa si o va inalta si pe a noastra, ajutandu-ne sa crestem in iubirea Lui si a semenilor nostri.

Fiti tot timpul cu gandul la Hristos si cautati sa-I slujiti Lui, castigandu-i pe oameni pentru credinta in El si pentru mantuirea lor, prin toate faptele voastre. Asa veti putea castiga fericita viata vesnica pentru noi si pentru cei care aveti o mare raspundere. Aceasta este concluzia la care am ajuns la varsta mea, aproape de sfarsit. Eu am cautat sa slujesc pe Hristos prin osteneala scrisului. Cautand sa atrag la credinta in El pe cei ispititi de scrisul strain de credinta, atat de raspandit in timpul de cand tiparul a facut cu putinta inmultirea lui, mai ales in ultimele doua-trei sute de ani si mai ales la noi, in era comunista. Dar ma gandesc uneori ca mai mult folos as fi putut aduce daca as fi fost preot de parohie pentru a trece in practica cele ce am scris”.

Calea pocaintei: Calea Fericirilor

Parintele Rafail Noica, desen de Gabriela Mihaita David

„Nu stiu daca as putea sa dau in putine cuvinte acuma, ca sa ilustrez mai mult, ce este calea pocaintei. Nu stiu daca ati bagat de seama, mai in toate Liturghiile se canta ceea ce numim Fericirile. Cele noua Fericiri sunt tot atatea trepte catre desavarsire. Fericirile sunt calea pocaintei si nadajduiesc ca, in putine cuvinte, voi putea sa dezvalui lucrul acesta.

Inainte sa incep, voi spune: Vedeti ca desi pocainta este o cale pe care o numim anevoioasa, este calea cea stramta, este poarta cea ingusta, este cu rastignire si cu durere; dar este caracteristic pentru Biserica, care nu vrea sa dea hrana inchipuirilor noastre, sa vorbeasca intr-un limbaj foarte modest de fericire, si singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovnicesti sunt efectele de multe ori dureroase ale vietii noastre de zi cu zi. Vreau sa zic ca precum, daca luam chipul nasterii, mama naste in durere, pruncul se naste plangand. Dar ce vedem noi este nu atata durerea si plansul, cat bucuria nasterii, cum spune Mantuitorul ca: “Om s-a nascut in lume“. Nasterea in duh, fiindca este in duh, nu se vede omului din trup, dar in trup simtim durerile, si despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar starni in noi o inchipuire care ne-ar rataci privirea de la calea cea dreapta pe care o vizam si spre care mergem.

Este cu neputinta a descrie cele sfinte. Sfantul Pavel a vazut al treilea cer si a spus ca sunt lucruri pe care limba noastra nu le poate exprima. Dar daca omul care se pocaieste nu este cel de alaturi de tine, ale carui suferinte si lacrimi vezi, si se pot descrie; ci daca esti tu, apai cu suferintele si cu lacrimile o sa cunosti o tainica bucurie, o tainica indulcire, dar asa mare, chiar cand e tainica, ca nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea sa te lepezi de dureri si de lacrimi, fiindca simti in sinea ta ca ceva sfant se intampla.

Si deci cel care traieste pocainta, desi cunoaste si vorbeste de lacrimi si de durere, ceea ce el traieste mai puternic si mai cu adevarat este o bucurie, o nadejde nesfarsita, o insuflare a Duhului Sfant care-I da putere sa treaca, asa precum si maica, cand naste, in multa nadejde trece prin acele dureri, stiind ca va avea bucuria de a tine in ziua aceea un copil in brate.

Asa ca zic: noi, modernii, napastuiti cu o educatie si cu o cultura intelectuala analitica, nu mai vedem decat analitic ce ni se pune pe hartie, dar nu mai avem destula intuitie sa presimtim ce se ascunde in urma cuvintelor, si atuncea ramanem poticniti de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnavicioasa, as zice. In loc sa presimtim, in intuitie nadejdea aceasta, asa cum mama asteapta sa tina un prunc in brate, intr-un ceas, sau cat o trece prin durerile acelea, in loc sa avem si noi nadejdea asta, ne poticnim si ramanem la acele chipuri care sunt singurele care pot fi descrise.

Mantuitorul descrie calatoria diferitelor trepte ale pocaintei ca fiind fericiri. Ca asta si este. Noi toti cautam fericirea si niciunul dintre noi – nici noi, nici stramosii nostri – nu am stiut s-o gasim pana nu a venit Insusi Dumnezeu, intrupat in firea omului, ca sa ne arate – iarasi un paradox de nedescris – cum spune Troparul pe care il cantam in fiecare Utrenie de Duminica: “Caci iata a venit prin Cruce bucurie la toata lumea“.

Bucuria aceasta este de presimtit- si intr-o zi de gustat. Slava Golgotei! Mielul lui Dumnezeu, Care “fara de durere“, “fara de mahnire” a trait pocainta noastra pana la moarte, pana la iad! Dar iadul ce-a putut? N-a putut decat sa nasca Inviere, si El s-a facut, cum spune Pavel, “intaiul nascut din morti“. Si ne-a creat drum prin intunericul mortii catre viata vesnica si bucurie pe carenimeni nu o poate lua de la noi“.

Si calea pe care ne-a aratat-o este calea Fericirilor. Dar paradox este fericirea dumnezeiasca in viata aceasta, paradox pe care il vom intelege cand vom trai fericirea intr-o masura, si intr-o mai mare masura in desavarsirea noastra in veacul care vine.”  (Parintele Rafail Noica)