Sf. Efrem Sirul: Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei în sus, aţintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, L-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând:

„Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele”.

Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce au greşit? Că şi pe acestea toate le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor Care de-a pururea vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci l-a trimis pe Ilie să se roage de o văduvă care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărăcia ei în care se afla, se ruşina Ilie să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi îndrăznind cu sfială a zis:

„O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?”.

Că legase apa, ca să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie:

„O, râvnitorule, spre bine, dacă prin jurământul limbii tale ai legat cerurile ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apa?”.

Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit întru el partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa pe care el a cerut-o. Şi ducându-se ca să-i aducă, ce a zis Ilie către ea:

„Îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine, să mănânc”.

Iar ea, îndată, a strigat către Ilie:

„Viu este Domnul Dumnezeu că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de faină în vadra mea, asemenea, încă, şi puţin untdelemn într-un ulcior. Pentru aceea am adunat aceste lemnişoare, ca sa fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim”.

Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine să aducă dezlegare de legături. Auzind graiurile cele jalnice ale văduvei îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând:

„Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din ulcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor”. Încât chiar şi nevrând a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei l-a silit pe el să facă aceasta.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui:

„Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, de ce ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii? Am cunoscut că din pricina ta a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam l-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având faină şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi să pier, decât sătulă să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu? Pier tânguindu-mă şi suspin pentru el. O, de nu te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta”.

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Iar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi stând, ruga pe Dumnezeu zicând:

„Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei; şi-l înviază pe el”.

Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt, către dânsul:

„Dezleagă şi tu cerul, pe care cu limba ta l-ai legat; şi atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi Eu legăturile morţii, pe care cu înţelepciune pentru tine, le-am adus asupra-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea tânguindu-se lăcrimează, că toată piere, şi văzând-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că râvnind pentru Mine ai adus asupra ei certare. Ştiu Ilie, că nu este altul asemenea ţie”.

Atunci a zis Ilie către Stăpânul său:

„Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei, ca să nu mă mai întristeze, plângând”.

Şi înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie:

„Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta!”.

Atunci a zis Dumnezeu către Ilie:

„Mergi şi spune lui Ahab că voi da şi Eu ploaie pe pământ”.

Şi venind către Ahab, Ilie a zis către el:

„Domnul va da ploaie pe pământul Său”.

Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi întorcându-i pe toţi să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat în car de foc spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei.

Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slavă şi cinste în vecii vecilor! Amin.

 

Cuvânt la Sf. Ilie Proorocul

Sf Efrem Sirul: Cuvinte și Învățături, Ed. Bunavestire, 1996

“Cuvântul şi duhul Stareţului Siluan pot, ştiut sau neştiut, să inspire şi să dea viaţă celor mai diverse activităţi omeneşti, cum e, de pildă, creaţia muzicală“

Sfântul Siluan Athonitul – Plângerea lui Adam

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: “Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc“. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

“Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avăntă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: “Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii”. Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie şi iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

“Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut.

Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”

Adam plângea:

“Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş suferi şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc.”

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

“Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea?

De ce Ţi-ai ascuns faţă Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.”

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.”

Dumnezeu este iubire nesăturată şi cu neputinţă de descris.

Adam mergea pe pământ şi de multele sale suferinţe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; şi când trupul lui era neputincios şi nu mai putea vărsa lacrimi, chiar şi atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu şi însăşi această iubire îl atrăgea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înţelege cum tânjeai după Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pământ; mic este focul în mine şi iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântărea Domnului, că sufletul meu să se veselească în Domnul şi să se lupte să-L laude şi să-L slăvească cum Îl laudă în ceruri heruvimii şi serafimii şi cum toate cinurile cereşti ale Îngerilor Îi cântă cântărea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cânta-ne cântărea Domnului, că tot pământul să te audă şi toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea spre Dumnezeu şi să se bucure de răsunetul cântării cereşti şi să uite amărăciunile lor pe pământ!”

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua şi noaptea se avăntă nesăturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neîncetat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt. (…)

Adam pierduse raiul pământesc şi îl căuta plângând:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?“.

Arvo Pärt – Muzica tăcerii sau Cântarea Îngerească (partea I)

Există diferite moduri de a vorbi despre o operă.
Poţi să te apropii de ea privind-o din afară, cu o voinţă de obiectivitate, încercând să scoţi la iveală realitatea muncii si intenţiile declarate ale artistului. Poţi de asemenea s-o priveşti subiectiv, să spui ceea ce evocă şi naşte în suflet, în inimă. Aşa e acest eseu, care nu-l angajează decât pe autorul lui şi care încearcă să exprime taina unei muzici mult mai apropiate de duhul Stareţului Siluan decât pare la prima vedere.*

Ce caută în „Caietele Sfântul Siluan Athonitul“ Arvo Pärt, unul dintre compozitorii cei mai inspiraţi, după părerea mea, ai acestui sfârşit de veac? Sunt mai multe raţiuni ale acestei prezenţe.
Mai întâi, ortodox practicant, Arvo Pärt a fost un mare prieten al Părintelui Sofronie; el face parte întru totul din familia duhovnicească a Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie), pe care o cercetează adesea. Aforismele sale, modul în care vorbeşte de munca lui, dau mărturie despre un fel de a fi profund ortodox, ascetic (în înţelesul de nevoinţă) şi filocalic (în înţelesul de iubire a frumosului). În acelaşi timp dramatică şi contemplativă, muzica sa, pe care îmi îngădui – orice ar spune Arvo Pärt – să o numesc „sacră“, este plină de „fericita întristare“ proprie tradiţiei creştine răsăritene. Mişcarea creatoare care îi dă naştere este parte din „chenoza“, din „pătimirea“ hristică a fiinţei în luptă împotriva patimilor, care constituie, după Stareţul Siluan şi Arhimandritul Sofronie, cheia vieţii duhovniceşti.

Pentru Arvo Pärt, creaţia este o cruce. O naştere dureroasă a luminii în inima întunericului, o dobândire a odihnei în plină mişcare. Frumuseţea aproape „resurecţională“ a operei sale, care-l poartă uneori pe ascultător „în al şaptelea cer“, ţâşneşte din focul iadului.

Apoi, semn al acestei filiaţii duhovniceşti, Arvo Pärt a compus o piesă instrumentală dedicată „Arhimandritului Sofronie şi obştii sale“: Silouan’s Song. Un fel de plângere dulce şi luminoasă, întretăiată de tăceri, în care parcă se aude glasul Stareţului Siluan: „Inima mea tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut“.

Ca răspuns la o cerere a Universităţii din Oregon (SUA), Arvo Pärt a început de asemenea să transpună în muzică minunatul text al Sfântului Siluan, Plângerea lui Adam. Din nefericire, compoziţia a rămas neterminată.
De ce?
„Poate că n-am plâns destul“, a declarat Arvo Pärt ziariştilor americani care-i puneau întrebări. Un fel de a spune, aşa cum ne-a lămurit el, că era totodată prea departe şi prea aproape de acest text arzător. Prea departe în înţelesul că, pentru a reda pe de-a-ntregul plinătatea şi adâncimea acestei scrieri a Sfântului Siluan, s-ar cere o experienţă duhovnicească asemănătoare cu a lui. Prea aproape deoarece Arvo Pärt lucra pentru prima oară nu în latină, ci în rusă, cu toată memoria, sentimentele şi posibilităţile de simţire de care sunt încărcate cuvintele limbii „materne“, îngreunând astfel păstrarea distanţei necesare actului creator.

Căci Arvo Pärt este cu adevărat unul dintre artiştii – adesea cei mai mari – pentru care opera nu se poate naşte decât la o mare depărtare de sine, mai exact de partea cea mai pătimaşă a sufletului. Şi curgerea vieţii duhovniceşti – ne spun Părinţii Bisericii – se trăieşte la fel, în depărtarea, sau mai degrabă în conştiinţa depărtării dintre ceea ce suntem (păcătoşi) şi ceea ce suntem chemaţi să devenim (desăvârşiţi).

În sfârşit, era esenţial pentru noi să ne deschidem câmpul cugetării, să arătăm cum cuvântul şi duhul Stareţului Siluan pot, ştiut sau neştiut, să inspire şi să dea viaţă celor mai diverse activităţi omeneşti, cum e, de pildă, creaţia muzicală.

continuarea aici: Diacon Maxime Egger**

*  Articol tradus după „Arvo Pärt. La musique du silence ou le chant des anges“, apărut în revista „Cahiers Saint Silouane l’Athonite“, nr. 1, pg. 83-94

** Maxime Egger este un sociolog şi jurnalist elveţian, născut într-o familie catolică. Convertirea la ortodoxie a făcut din el un adevărat teolog, trăitor şi scriitor ortodox deopotrivă.

Despre indreptatire – Sf. Paisie Aghioritul

sursa foto: aerapatera.wordpress.com

Parinte, la ce se refera unii atunci cand spun ca in Sfanta Scriptura nu exista indreptatire?

– Se refera la faptul ca, intr-un anumit mod, indreptatirea nu este justificata.

– Parinte, atunci cand ma indreptatesc, dupa aceea cuget ca indreptatirea nu este proprie monahului.

– Nu numai ca nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legatura cu viata duhovniceasca. Trebuie sa inteleg ca atunci cand ma indreptatesc, ma aflu intr-o stare duhovniceasca gresita. Tai comuniunea cu Dumnezeu si ma lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru ca acesta nu vine intr-o stare duhovniceasca gresita. Din clipa in care omul justifica cele nejustificabile, se instraineaza de Dumnezeu. Intra izolator, cauciuc intre om si Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izoleaza. Nu exista un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca indreptatirea de sine. Este ca si cum ai ridica un zid prin care te desparti de Dumnezeu, prin care tai orice legatura cu El.

– Parinte, ne spuneti adeseori: “Sa incercam sa prindem cel putin temelia duhovniceasca”. Oare care este temelia duhovniceasca?

– Recunoasterea smerita a greselii si cel putin neindreptatirea intru cunostinta a omului atunci cand este vinovat si i se face observatie. A nu se indreptati atunci cand nu este vinovat si este invinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se indreptateste pe sine nici vreo sporire nu are si nici launtric nu se odihneste. Nu ne va spanzura Dumnezeu pentru o greseala ce am facut-o, dar sa nu ne indreptatim pe noi insine pentru acea greseala si sa consideram aceasta (indreptatirea) un lucru firesc.

– Daca mi se spune ca am gresit in ceva, dar nu-mi pot da seama cat am gresit, oare sa intreb ca alta data sa iau aminte, sau sa tac?

– Daca ti se pare ca ai gresit douazeci si cinci la suta, dar in realitate ai gresit numai cinci la suta, oare nu ai nici un castig? Pune mai mult, ca sa fii mai sigura. Aceasta este lucrarea duhovniceasca ce trebuie s-o faci: sa afli greseala si sa te constrangi pe tine insuti.Altfel esti luat inainte, te indreptatesti si odihna nu afli.

– Parinte, atunci cand cineva are obisnuinta sa se indreptateasca, dar dupa aceea isi recunoaste greseala si se plange pe sine, aceasta il foloseste?

– Cel putin dobandeste experienta, si daca o pune in valoare se va folosi. Iar daca Dumnezeu va spune: “Deoarece si-a dat seama si s-a pocait, sa-i dau ceva“, atunci va lua si din casieria pocaintei.

Indreptatirea se datoreaza egoismului

– Parinte, atunci cand nu le dau dreptate altora pentru vreo fapta a lor, aceasta insemna ca am inima inasprita?

– Nu le dai dreptate altora si te indreptatesti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va indreptati. Se poate ca intr-un anume moment inima omului sa se faca asemenea pietrei atunci cand o intampini cu rautate, si in alt moment sa devina foarte gingasa atunci cand o intampini cu dragoste. Sa dobandesti inima de mama. Vezi, mama pe toate le iarta si uneori se face ca nu vede.

Cine face lucrare duhovniceasca corecta afla circumstante atenuante pentru toti, tuturor le da dreptate, iar pe sine niciodata nu se indreptateste, chiar si cand are dreptate. Totdeauna spune ca este vinovat, pentru ca se gandeste ca pune in valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pilda, pe unul ca fura si se gandeste ca si el insusi, daca nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decat acela, si spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, insa eu mi-am insusit darurile Lui. Si acesta este un furt mai mare. Diferenta este ca furtul aceluia se vede, in timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osandeste pe sine si judeca cu ingaduinta pe aproapele lui. Sau daca va vedea la altul o neputinta, fie mica, fie mare, o justifica punand ganduri bune. Se gandeste ca si el insusi are multe neputinte pe care le vad ceilalti.Pentru ca de cauta cineva afla multe “strambaturi” in el insusi, asa incat sa-l poata indreptati cu usurinta pe aproapele. Cate si cate nu am facut! “Pacatele tineretii si ale nestiintei mele nu le pomeni, Doamne“.

– Parinte, atunci cand mi se cere sa fac o slujire si o fac cu ravna, dar din pricina grabei fac si o mica greseala pentru care mi se face observatie, si de aceea ma indreptatesc pe mine insumi.

– Ai pornit sa faci un bine si ai facut si o mica greseala. Primeste observatia pentru mica greseala, ca sa primesti plata intreaga. Diavolul e foarte viclean. Isi stie arta foarte bine. Sa nu-si puna el in valoare experienta atator ani? Te pune sa te indreptatesti ca sa pierzi folosul din binele ce l-ai facut. Cand vezi un om ud de transpiratie purtand pe umeri o greutate si tu te duci ca sa-l usurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai vazut greutatea pe care o ducea, ai fost miscat de marimea de suflet si ai alergat sa-l ajuti. Insa a ridica greutatea unui cuvant pe care ti-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevarat valoare. Daca atunci cand ni se face observatie, imediat ne indreptatim, aceasta descopera ca avem inca in noi, vie si intreaga, cugetarea lumeasca.

– Parinte, cui se datoreaza indreptatirea?

– Egoismului. Indreptatirea este cadere si alunga harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai sa nu se indreptateasca cineva, ci sa si iubeasca nedreptatea care se face impotriva lui. Aceasta indreptatire ne-a scos din rai. N-a patit aceasta Adam? Cand Dumnezeu l-a intrebat: “Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?”, acela nu a spus: “Iarta-ma Dumnezeul meu! Da, am gresit!”, ci s-a indreptatit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat si am mancat“. Ca si cum ar fi spus: “Tu esti vinovat ca ai facut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat sa asculte in aceasta de Eva? Dumnezeu o intreaba si pe Eva si aceasta raspunde: “Sarpele m-a inselat” . Daca Adam spunea: “Am gresit, Dumnezeul meu“, si daca spunea si Eva: “Eu am gresit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a aparut indreptatirea si iarasi indreptatirea.

– Parinte, cine este de vina atunci cand cineva nu-si da seama ce mare rau este indreptatirea?

– Cine este de vina? El este de vina! Atunci cand cineva se indreptateste mereu pe sine si crede ca ceilalti nu inteleg, ca toti sunt nedrepti si el este cel care sufera, este victima, de aici incolo unul ca acesta este de necontrolat. Si care este lucrul ciudat? In timp ce el insusi a nedreptatit si este vinovat, tot el spune: “Eu as fi primit nedreptatea, dar nu vreau sa fie osandit acela“. Adica incearca sa se indreptateasca, chipurile din dragoste, ca sa-si vina in simtire celalalt, de care crede ca a fost nedreptatit, si sa nu se osandeasca. Sau incepe sa dea o gramada de explicatii, ca nu cumva celalalt sa inteleaga ceva gresit si sa se… osandeasca! Vedeti ce lucrare fina face diavolul?

Cel care se indreptateste nu poate fi ajutat duhovniceste

Am observat ca astazi si cei mici si cei mari pe toate le justifica cu o gandire satanica. Diavolul pe toate le explica in modul sau personal si astfel se afla in afara realitatii.Indreptatirea este o talcuire satanica.

– Si cum se face, Parinte, ca unii la fiecare cuvant afla replica?

– O, este infricosator sa discuti cu un om care s-a obisnuit sa se indreptateasca! Este ca si cum ai vorbi cu un indracit. Cei care se indreptatesc – Dumnezeu sa ma ierte – il au de staret pe diavolul. Sunt niste oameni chinuiti. Nu au pace inlauntrul lor. Iar din aceasta au facut o stiinta. Adica precum un hot nu doarme toata noaptea si se gandeste cum poate reusi sa fure, tot astfel si acestia se gandesc mereu cum sa-si indreptateasca o greseala sau alta a lor. Sau precum cineva se gandeste cum sa afle ocazia de a face un bine sau cum sa se smereasca, acestia, dimpotriva, se gandesc cum sa justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocati! N-o poti scoate la capat cu unii ca acestia. Este ca si cum ai vorbi cu diavolul insusi. Ce-am patit cu unul! In timp ce ii spuneam: “Ceea ce faci nu este corect, la cealalta trebuie sa iei aminte, nu mergi bine. Trebuie sa faci asta si asta…“, acela pentru orice afla indreptatiri si la sfarsit imi spune: “Nu mi-ai spus ce sa fac”. “Bre, omule, oare ce vorbim de atatea ceasuri? Iti spun greselile tale, ca nu mergi bine si mereu te indreptatesti. Trei ceasuri m-ai sufocat, m-ai topit! Cum nu ti-am spus ce sa faci?” Sa-i spui pilde ca sa-i dai sa inteleaga ca nu este decat egoism satanic in felul cum infrunta lucrurile, ca primeste influente diavolesti si ca, daca nu se schimba, se va pierde, si in cele din urma sa spuna: “Nu mi-ai spus ce sa fac“! Cum sa nu explodezi? (…) Sa suferi pentru un indurerat, aceasta are sens. Dar ca sa te topesti cu acesta, sa-i spui atatea si atatea si in cele din urma sa-ti spuna:“Nu mi-ai spus ce sa fac”, si sa justifice cele ce nu se pot justifica! In felul acesta din om se face diavol. Infricosator! Daca s-ar gandi numai la osteneala pe care o faci – ca sa nu mai vorbim de durere – ca sa-l ajuti, s-ar schimba putin. Desi te vede ca suferi, te ostenesti, te chinuiesti, nu ia in seama nimic.

– Parinte, atunci cand cineva se indreptateste pentru o neoranduiala pe care a facut-o si-i spun: “Aceasta este indreptatire”, dar acela continua sa se indreptateasca, incercand sa demonstreze ca aceea nu este indreptatire, oare este cu putinta ca unul ca acesta sa se mai indrepte?

– Cum sa se indrepte? Isi da seama ca este in greseala, pentru ca se chinuieste, dar din egoism nu vrea sa recunoasca. Este foarte infricosator!

– Da, dar spune: “Nu ma ajuti. Vreau sa ma ajuti. Nu m-ai chemat ca sa discutam, pentru ce ma dispretuiesti?”.

– Ei, aceasta tot de la egoism porneste. Adica este ca si cum ar spune: “Eu nu sunt vinovat, tu esti vinovat ca nu merg bine“. Acolo ajunge. Lasa-l. Nu trebuie sa te preocupi de el, pentru ca nu poate fi ajutat. Pentru un astfel de suflet duhovnicul sau staretul nu are nici o raspundere. Acesta este egoism satanic, nu omenesc. Egoism omenesc are si acela care nu se va smeri sa spuna “iarta-ma”, dar cel putin nu va vorbi ca sa se indreptateasca. Cel care se indreptateste pe sine atunci cand greseste isi schimba inima sa in refugiu diavolesc.Daca nu-si va zdrobi eul sau va continua sa greseasca mai mult si se va zdrobi fara folos de insusi egoismul sau. Cand cineva nu stie ce mare rau este indreptatirea, are circumstante atenuante. Dar cand stie sau i-o spun altii, atunci nu are circumstante atenuante.

Este trebuinta de multa atentie atunci cand mergi ca sa ajuti pe cineva care a invatat sa se indreptateasca, pentru ca uneori se intampla urmatorul lucru: daca se indreptateste inseamna ca are mult egoism, si cand ii spui ca ceea ce a facut nu este corect va spune si alte minciuni si alte indreptatiri pana ce iti va dovedi si aceea si cealalta, ca sa apara nevinovat. Dar in felul acesta tu, care ai mers sa-i dovedesti ca greseste, te faci pricina sa se faca mai egoist, mai mincinos. Din clipa in care vei vedea ca isi continua indreptatirile, nu mai este nevoie sa-i dovedesti nimic. Fa numai rugaciune ca sa-l lumineze Dumnezeu.

Explicatie si indreptatire

– Parinte, de multe ori, atunci cand mi se face o observatie, mi se pare ca trebuie sa dau explicatii si spun: “Da, asa este, dar…”.

– Ce-ti trebuie pe “dar”? “Dar” nu are… sare si pe toate le preschimba in sensul cel rau.Sa spui: “Iarta-ma, si cu rugaciunile Sfintiei Voastre alta data voi lua aminte”.

– Parinte, atunci cand cineva trage o concluzie gresita despre o actiune a mea, trebuie sa explic cum am actionat?

– Daca ai putere duhovniceasca, adica smerenie, sa primesti cum ca tu ai gresit si sa nu vorbesti. Lasa ca sa te indreptateasca Dumnezeu. Daca nu vorbesti tu, va vorbi Dumnezeu dupa aceea. Vezi, Iosif , atunci cand fratii lui l-au vandut, oare a spus: “Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatal meu ma iubea mai mult decat pe ceilalti copii ai lui”? Nu a vorbit, dar dupa aceea a vorbit Dumnezeu si l-a facut imparat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevarul? Si daca Dumnezeu descopera adevarul pentru folosul tau, bine. Dar daca nu-l descopera, tot pentru folosul tau va fi. Cand te nedreptateste cineva, sa te gandesti ca nu te nedreptateste din rautate, ci pentru ca asa a vazut el lucrurile. Apoi, daca nu are rautate, Dumnezeu il va vesti, va intelege ca a nedreptatit si se va pocai. Numai cand exista rautate Dumnezeu nu vesteste, pentru ca frecventa in care lucreaza Dumnezeu este smerenie-dragoste.

– Parinte, este bine sa cer explicatii dupa o rea interpretare?

– Ti s-a stricat gandul cel bun?

– Nu.

– Daca nu ti s-a stricat gandul, nu este nevoie sa-ti explice nimeni. Daca ti s-a stricat,atunci este bine sa ti se dea o explicatie, ca sa nu se strice si mai mult.

– Parinte, daca nu explici ca sa te indreptatesti pe tine, dar spui cum ai infruntat o oarecare imprejurare, cum ai actionat etc.?

– Nu-i nevoie. Este mai bine sa spui: “Iarta-ma” si sa nu explici. Numai daca ti se cere sa dai explicatii, atunci cu smerenie sa spui cum s-a intamplat.

– Parinte, cand anume trebuie sa explice cineva?

– Cand apare o rea interpretare care ii priveste pe altii, atunci se impune o explicatie ca sa fie ajutata situatia. Sau cand cineva este sensibil, are si putin egoism si nu poate suporta invinuirea daca nu vorbeste; atunci este mai bine sa explice cum a actionat.

– Parinte, uneori nu putem deosebi indreptatirea de explicatie.

– Indreptatirea nu aduce odihna in suflet, in timp ce explicatia aduce odihna si pace.

Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste

– Parinte, cum de se intampla ca in timp ce imi simt neputinta ma indreptatesc?

– Nu-ti simti neputinta, de aceea te indreptatesti. Daca ai simti-o, nu te-ai fi indreptatit pe tine. Ne iubim pe noi insine; nu vrem sa avem greutati; nu iubim osteneala. De multe ori vrem sa dobandim avutie fara osteneala. Cel putin sa recunoastem ca, asa cum infruntam lucrurile, nu mergem bine duhovniceste si sa ne smerim. Dar nu exista nici osteneala, nici recunoastere.

– Se poate ca cineva sa se cerceteze, sa se examineze pe sine si apoi sa se indreptateasca?

– Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste. Si iata, sunt unii destepti, foarte isteti, care fac cele mai mari neghiobii. Pentru ca este si interesul. “Fac precum imi convine, precum este in interesul meu”.

– Parinte, cel ce se indreptateste nu isi vede caderile in nevointa sa?

– Orice ar face, il inseala diavolul si le justifica pe toate, si vointa, si incapatanarea, si egoismul si minciuna.

– Nu l-ar fi ajutat daca s-ar fi oglindit pe sine in cartile Sfintilor Parinti si mai ales in Sfanta Scriptura?

– Pentru unul care gandeste corect, duhovniceste, toate problemele i se rezolva din Sfanta Scriptura si din cartile Sfintilor Parinti. Acolo le vede pe toate foarte limpede.Insa pe unul care nu face lucrare duhovniceasca si sufletul nu il are curatit, nu-l ajuta nici Sfanta Scriptura, pentru ca pe toate le explica anapoda. Este mai bine sa-si spuna gandul sau duhovnicului si sa nu explice singur cele pe care le citeste. Daca citeste, de pilda, Vechiul Testament, le poate explica in mod viclean pe cele citite si astfel sa se intineze. Am bagat de seama ca unii iau ceva din cele duhovnicesti pe care le citesc si le explica cum le convine. Nu ca nu i-ar duce mintea sau nu ar intelege cele pe care le citesc, insa le explica asa, ca sa se indreptateasca pe ei insisi. Lucru infricosator! Dar si pe cele duhovnicesti ce le aud, rar le prind corect. Sa presupunem ca istorisesc o intamplare, ca sa accentuez ceva. In timp ce eu altceva vreau sa accentuez, unii cauta sa afle ceva din toata intamplarea de care sa se prinda si sa-si indreptateasca un cusur, o greseala, ca astfel sa-si odihneasca patimile lor. Nu se gandesc ca acela despre care am spus ceva nu a luat aminte si a ajuns acolo unde a ajuns, ci spun: “Daca exista oameni cu o stare atat de rea, atunci noi suntem foarte bine“, si astfel se indreptatesc pe ei insisi. Diavolul afla o multime nemasurata de indreptatiri.

Indreptatirea nu aduce odihna

Cel care se indreptateste pe sine nu afla odihna. Nu are mangaiere. Pe cel care se indreptateste pe sine, sinea lui il indreptateste? Sinea lui, constiinta lui nu-l indreptatesc si nu are odihna. Iar aceasta arata ca este vinovat. Cum le-a randuit Dumnezeu! A dat omului constiinta. Infricosator! Cineva poate reusi ceea ce doreste, fie in chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingusire, dar nu va afla odihna. Din aceasta el singur poate depista ca nu merge bine.

Atunci cand cineva primeste nedreptatea este ca si cum ar primi o avere duhovnicesca si se bucura. In timp ce atunci cand se indreptateste pe sine este ca si cum ar cheltui ceva din averea sa si nu simte bucurie. Vreau sa spun ca nu are odihna duhovniceasca pe care ar fi avut-o daca nu s-ar fi indreptatit pe sine. Cu cat mai mult atunci cand nu are dreptate si se indreptateste pe sine! Aduna urgia lui Dumnezeu, pentru ca atunci se face o rapire; risipeste o avere care i se da. Oare cel care risipeste afla odihna?

Prin indreptatire omul orbeste sufleteste. Chiar de ar omori si un om, diavolul ii da dreptate. “Cum de l-ai suferit atata timp?”, ii spune. “Trebuia sa-l omori mai devreme”. Si se poate sa vrea sa mai ia si plata de la Hristos pentru ani in care l-a suferit pe acela! Ai inteles? Acolo ajunge.

– Parinte, daca cel ce se indreptateste pe sine se chinuieste, de ce primeste acest chin al constiintei?

– Este obisnuinta. Ca s-o tai trebuie vointa. Si trebuie sa invete nu numai sa nu se indreptateasca, ci sa se si aranjeze in mod corect. Daca nu se indreptateste, dar inlauntrul lui crede ca a fost nedreptatit, atunci este mai rau. Pentru ca, daca se va indreptati, celalalt ii va putea spune ceva si astfel se va putea cunoaste pe sine si va putea iesi din inselare. Altfel, poate sa nu vorbeasca, dar inlauntrul sau sa spuna: “Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru ca am superioritate”, si ramane astfel in inselare.

Sa luam greseala asupra noastra

– Parinte, ieri ati spus ca altceva este rabdarea si altceva suportarea. La ce v-ati referit?

– Rabdare nu este suportarea cuiva. Cand spun ca suport pe cineva, este ca si cum as spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine si-l suport”. Rabdarea adevarata este sa simt vinovatie pentru starea lui si sa ma doara pentru el. Aceasta are multa smerenie si dragoste, si atunci primesc harul lui Dumnezeu si este ajutat si celalalt. Sa presupunem ca vad pe cineva schiop sau surd sau drogat; trebuie sa gandesc: “Daca as fi fost eu intr-o stare duhovniceasca buna, as fi rugat pe Dumnezeu si l-ar fi facut bine“, pentru ca Hristos a spus: “Va voi da putere sa faceti minuni mai mari decat Mine” , si astfel vine durerea, dragostea pentru acela. In timp ce, daca spun: “Ei, ce sa-i fac, este infirm, sa stau putin alaturi de el; de altfel voi avea si plata“, atunci il suport pe aproapele si ma indreptatesc pe mine insumi ca mi-am facut datoria.

– Parinte, intotdeauna ajuta sa iei asupra ta orice vina?

– Da, daca o poti duce, ajuta mult. Sa te defaimi pe tine insuti in toate. Sa iei greseala de la celalalt, s-o arunci asupra ta si sa-L rogi pe Hristos sa-ti dea putere s-o duci. Si atunci cand vei lua asupra ta mai multa greutate decat ai gresit sau, chiar de nu ai gresit, dar crezi intr-un anumit fel ca ai gresit, atunci niciodata nu te vei umfla, nu te vei mandri, ci vei avea din belsug harul lui Dumnezeu. Insa trebuie sa iei aminte, sa vezi daca poti ridica mai multa greutate. Pentru ca de nu poti, vei patimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia si care este hernia de disc in cazul acesta?

– Daca, de pilda, iei asupra ta o greseala pe care nu o poti duce si nu dai nici o explicatie, dupa aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar daca explic, aceasta nu va fi indreptatire?

– Ei, cauta sa justifici ceea ce nu poti duce, iar pe cealalta s-o lasi. Daca, de pilda, cineva este sensibil, sa caute sa duca atat cat poate; sa nu faca pe grozavul. Sa se cerceteze pe sine si sa se nedreptateasca cu discernamant, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca sa nu-l incovoaie vrajmasul cu sensibilitatea exagerata, sa-l arunce in deznadejde si astfel sa-l netrebniceasca.

Parinte, uneori nu numai ca imi vine greu sa primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din caderile mele pe altul.

– Voi nu numai ca nu purtati din dragoste traista celuilalt, ci vreti sa dati traista voastra cea grea nu numai celui sanatos, ci si celui bolnavicios. Este trebuinta sa dobandesti barbatie duhovniceasca ca sa iei asupra ta toata responsabilitatea pacatului tau. Cu cat adaugam mai multa greutate asupra noastra luandu-ne asupra-ne greselile altora, cu atat mai mult si Bunul Dumnezeu ne usureaza povara si simtim veselie dumnezeiasca.

Purtarea din dragoste de catre cineva care are puteri trupesti a doi saci de ciment in spate, ca sa-l usureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atata valoare precum are purtarea greutatii greselii aproapelui si insusirea ei de catre acesta, care apare inaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Intr-o manastire cu viata de obste din Sfantul Munte un oarecare frate incepator i-a vorbit odata urat tipicarului , care era si ieromonah, pentru ca in vreme ce citea la strana i-a aratat care condac sa-l puna mai intai. Desi a voit sa-l ajute, acela si-a iesit din fire. Dupa slujba fratele s-a inchis manios in chilia asa. Tipicarul s-a intors spre sine, a luat greutatea asupra sa si s-a mahnit, gandindu-se ca el a fost pricina impotrivirii fratelui. Il mustra in adevar constiinta. Si desi ca tipicar avea raspundere pentru slujba, nu a tinut seama de raspundere si si-a spus: “Eu sunt vinovat pentru ca s-a maniat fratele“. Si s-a dus la chilia fratelui sa-i faca metanie. Acela insa incuiase usa si nu deschidea. Atunci s-a asezat langa usa si a asteptat de dimineata pana la orele trei dupa-amiaza, cand toca pentru vecernie, si cand fratele a fost nevoit sa iasa. Tipicarul cazu la picioarele lui, ii facu metanie si-i spuse: “Sa ma ierti, frate, ca eu am gresit!“. Asa vine harul lui Dumnezeu”.

fragm. din “Nevointa duhovniceasca“, Cuviosul Paisie Aghioritul

Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat… (Is. 64, 5)

dacă aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor … acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Unge-mi inima cu untdelemnul milei Tale, Preamilostivul meu Domn.

Fie ca niciodată mânia împotriva celor puternici şi nici dispreţul fată de cei slabi să nu-mi cuprindă ini­ma! Căci totul e mai firav decât roua dimineţii.

Fie ca niciodată să nu se cuibărească în inima mea ura fată de cei ce complotează răul împotriva mea, spre a lua aminte la sfârşitul lor şi să rămân în pace.

Milostivirea deschide calea spre inima tuturor creaturilor şi aduce bucurie. Nemilostivirea aduce ceată la prova şi crează izolare.

Ai milă de robul Tău cel vrednic de milă, Preabună Marie şi descoperă-mi taina milei Tale.

Omul Absolut* este copilul milei Tatălui şi lumina Duhului.

Toată creaţia este doar o poveste despre El. Sorii cei puternici din ceruri şi cele mai mărunte picături de apă din lac poartă într-însele o părticică din istoria, povestea despre El. Toţi ziditorii cerului şi ai pămân­tului, de la preaputernicii serafimi până la stăpânii şi cele mai mărunte particule de praf, grăiesc exact aceeaşi poveste despre El, Care este preesenta lor şi izvorul cel mai dinainte de viată dătător.

Ce sunt toate cele de pe pământ, şi soarele şi luna decât creaţia Lui? Cu adevărat, în acest chip toată creaţia văzută şi nevăzută este Omul Absolut* în po­vestiri.

Esenţa este simplă, dar nu există sfârşit sau număr la povestirile despre esenţă.

Fraţii mei, cum oare pot eu să vă vorbesc despre esenţă, când voi nu înţelegeţi nici măcar povestirile?

Ah, dacă măcar aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor, acolo unde încep istorisirile şi acolo unde ele se sfârşesc. Acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Cât de plictisitoare devin atunci toate îndelungile şi obositoarele povestiri ale creaturilor! Cu adevărat ele sunt tot atât de plictisitoare ca pentru cel obişnuit să vadă fulgerul şi căruia îi spui povestiri despre fulger. Primeşte-mă în Tine, o, Unule Născut Fiule, aşa încât să pot fi unul cu Tine aşa precum am fost înainte de creaţie şi de Cădere*.

Fie ca lunga şi plictisitoarea mea poveste despre Tine să se sfârşească cu vederea Ta, fie şi de o clipă.
Fie ca să moară înşelarea mea în privinţa Ta, care m-ar putea face să cred că sunt ceva fără de Tine, că sunt altceva înafara Ta.

Urechile-mi sunt pline de poveşti. Ochii mei nu mai caută să vadă nimic înafara de Tine, esenţa mea, Cel plin de povestiri.

Din volumul „Rugaciuni pe malul lacului” (XII-a), Sf. Nicolae Velimirovici

17 ianuarie – sărbătoarea Sf Antonie cel Mare

sursa

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

“Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum mă voi mântui?”

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune.

Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie.

Şi l-a auzit pe înger spunând: “Aşa să faci şi te vei mântui.” Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

*

Acest avva Antonie, meditând la adâncimea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?”

Şi iată că o voce i-a zis: “Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.”

*

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: “Ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu?”

Iar bătrânul i-a răspuns: “Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai mărturia (martyria, confirmare, validare) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.”

*

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: “Lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.”

*

A spus tot el: “Nimeni neispitit nu va putea merge în Împărăţia Cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.”

*

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: “Ce să fac?” Iar bătrânul îi spuse: “Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.”

*

A spus avva Antonie: “Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ,” şi am suspinat zicând: “Cine o să treacă printre ele?” Şi am auzit o voce care zicea: “Smerenia”.

din Patericul egiptean

Piatra unghiulară

    Ferice de cel ce se luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti: Hristos. Acesta nu e nicidecum numai războiul pustnicilor, al smeritei rugăciuni şi atenţii, ci este al fiecărui creştin. Ca atare nu reacţionezi după fire la întâmplările vieţii, ci trăieşti fiecare clipă după Iisus; adevărata noastră fire, icoana, chipul  nostru cel adevărat. întâmplările ce vin, într-o clipită a lor, să nu ne găsească, să nu ne prindă trăind în neatenţie de valoarea clipei, valoarea Veşnicului în clipă, că altfel în clipa aceea ne trezim expropriaţi de icoana noastră de oameni după chipul şi asemănarea lui Iisus.

    Nu e aceasta echivalentă cu rugăciunea neîncetată ?

    Modul acesta de-a medita, cu timpul, – cu toate clipele lui, venite prin surprindere -, structurează fiinţa noastră pe Piatra unghiulară a divinei prezenţe. Aşa se pacifică lăuntric omul, cu pacea pe care numai Iisus o poate aduce.

    Mica greutate e că, pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti „gunoaie” (Filipeni 3,8).

Prislop, Vineri XXVIII
1 .XII.49 Luca 20,19-26

fragm. din ” Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca

Dumnezeu ne conduce prin pătimiri, ca prin ele să dobândim pacea

Pe pământ ne este dat ca prin pace şi linişte să biruim tot răul. Putem fi paşnici şi liniştiţi într-un mediu paşnic şi liniştit, dar această pace nu este atât de trainică şi statornică precum aceea care se dobândeşte într-un mediu plin de tulburare. Atunci când pleci dintr-un mediu liniştit într-unul plin de tulburare, de îndată îţi schimbi starea sufletească, nu poţi să rabzi nedreptatea şi se porneşte iadul, roiesc gândurile ucigaşe, şi atunci s-a isprăvit cu pacea noastră. De aceea Domnul ne duce prin pătimiri, greutăţi şi necazuri, ca prin ele să dobândim pacea. Noi nu avem putere să le biruim pe toate acestea singuri, fără Dânsul. Avem pilda Sfintei Muceniţe Ecaterina, care, fiind tânără de 18 ani, a pătimit.

Rănită şi istovită, a fost aruncată de vrăjmaşi în temniţă şi Domnul i S-a arătat acolo. Ea L-a întrebat: „Doamne, unde ai fost până acum?” „Aici am fost, în inima ta”. „Cum ai fost în inima mea, când ea este rea, necurată şi plină de trufie?”Da, aşa-i”, i-a spus El, „însă ai lăsat loc şi pentru Mine, şi dacă nu aş fi fost cu tine nu ai fi putut duce această pătimire. Căci îţi voi da putere să poţi răbda până la capăt!

Sfinţii Părinţi spun:

Prin aceasta vom şti că suntem dragi Domnului, dacă ne duce prin mari necazuri, pătimiri şi suferinţe”.

Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum dă lumea, dau eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze”, (Io. 14:27), spune Domnul, Cel ce este Adevărul, Calea şi Viaţa.

fragm. din Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Căci Dumnezeu n-ar nevoie de o făptuire mare cât de o dorinţa nobilă

photo_2017-01-06_15-40-35 Căci Dumnezeu n-ar nevoie de o făptuire mare cât de o dorinţa nobilă. Dumnezeu n-alege un suflet virtuos plecând de la faptele lui, ci de la dorinţa lui nobilă îndreptată spre El şi de la o inima plină de zdobire. Cum nu-l desparte de El pe păcătos plecând de la faptele lui; fiindcă adeseori faptele sunt împiedicate de felurite pricini, şi multe fapte bune sau rele sunt săvârşite fără dorinţa celor ce le săvârsesc. Dumnezeu Se uită mai degrabă la dorinţa voinţei să vadă în ce anume îşi găseşte acesta plăcerea. Aşa că dorinţa unui suflet îi este de ajuns chiar şi fără fapte, dacă săvârşirea lor e cu neputinţă, cum spune fericitul Tâlcuitor [Teodor al Mopsuestiei]: “Când dă legi, Domnul pare să cerceteze mai riguros dorinţa sufletului decât faptele lui”. Iar altundeva, plecând de la cuvintele Lui, vorbeşte ca în numele Domnului: “Cercetez dorinţa, şi nu cercetez atât faptele, fiindcă un sufletcare se alipeşte de virtute cu dorinţa desăvârşită îmi este de ajuns. Cei de sub Legea lui Moise trec prin sită faptele lor, deşi conştiinţa le e rănită de o mulţime de lipsuri, chiar şi mărunte. Dar cei care ţin la Legea Mea rămân în bucurie, chiar dacă se întâmplă să lucreze rău ca nişte oameni ce sunt, de vreme ce ştiu că în conştiinţa lor au optat pentru virtute“. [

Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

sursa

Gândul zilei

Scopul nostru nu e de a cunoaşte multe, ci să facem această cunoaştere să strălucească din vieţuirea noastră. Spunând aceasta, nu fac elogiul ignoranţei, ci vreau să stăvilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentu calea noastră şi a căror căutare împiedică râvna pentru curăţie.

Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită

sursa

Sfântul Cuvios Serafim de Sarov – 2 ianuarie


“Cand Sfantul Serafim din Sarov a fost intrebat daca lipsea crestinilor din vremea lui vreo conditie pentru ca acestia sa dea aceleasi roade de sfintenie care erau atat de abundente in trecut, el a raspuns: nu lipseste decat o singura conditie – hotararea“.

(la: Vl. Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit).

“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul sunt nedespartite de viata noastra pe pamant, totusi Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa traim numai in scarbe si napaste, de aceea ne si porunceste prin apostoli sa purtam sarcinile unii altora, prin aceasta implinind legea lui Hristos. Insusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de a ne iubi unul pe altul si consolandu-ne intre noi cu aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea dureroasa si ingusta a calatoriei noastre catre patria cereasca“.

Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu orice suma de bani este placuta Domnului si Sfintei Sale Maici – nu tot ce vrea lumea sa-mi dea, va intra in manastire. Exista unii care nu pretind decat sa li se dea, ei primesc totul. Insa Imparateasa Cerului nu primeste tot ce i se ofera. Exista bani si bani. Adesea ei sunt fructul violentei, al lacrimilor [produse altora – n.n.] si al sangelui. Noi nu avem ce face cu acesti bani. Nu trebuie sa-i primim“.

“Nu trebuie sa-ti deschizi inima in fata altora fara trebuinta. Dintr-o mie se poate gasi numai unul care ar fi in stare sa pastreze taina ta. Si cand noi insine n-o pastram in sufletul nostru, putem nadajdui ca ea ar putea fi pastrata de altii? Cu omul simplu trebuie sa vorbesti despre lucrurile omenesti, iar cu omul inzestrat cu intelepciune duhovniceasca trebuie sa vorbesti despre cele ceresti“.

“Vazand clar mila acordata tie de Dumnezeu instiinteaza despre aceasta pe oricine doreste sa se mantuiasca. “Caci secerisul e mult dar lucratorii sunt putini” zice Domnul. Iata, si pe noi ne-a chemat Domnul la lucru si ne-a dat darurile harului Sau, ca recoltand spicele mantuirii semenilor nostri printr-un numar cat mai mare al celor adusi de noi in Imparatia lui Dumnezeu, sa-i aducem roade – fie 30 , fie 60 , fie 100. Sa ne pazim insa sa nu fim pedepsiti impreuna cu sluga cea vicleana si lenesa care a ingropat talantul sau in pamant ci sa ne straduim sa urmam pe slugile cele bune si credincioase ale Domnului care au adus Stapanului lor: una, in loc de doi – patru, iar alta, in loc de cinci – zece“.

“Asa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai sa fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru ca si spre folosul aproapelui El tot slavei Sale il atribuie, de aceea zice: “Tot ce ati facut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ati facut”. Deci sa nu aveti nici o indoiala ca Domnul va indeplini cererile voastre numai ca ele sa fie indreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul si indrumarea sufleteasca a aproapelui. Insa chiar daca ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare chiar si pentru aceasta tot asa de grabnic ascultator este Domnul Dumnezeu si binevoieste sa indeplineasca cererea, numai sa vina din trebuinta si necesitate extrema fiindca Domnul pentru toti este bun si toate le da (…). Totusi de un lucru sa te pazesti, iubitorule de Dumnezeu: sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie“.

“In ziua de azi, din pricina racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles (…) Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput.(…) Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa“.

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.

“Virtutea nu este o pară pe care s-o inghiti dintr-o data. Căci nu este usor ca cineva sa biruiasca desertaciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur si incercat numai dupa ce, cu ajutorul rugaciunii, suporta numeroasele ispite ce-i vin fara voia lui. Rabdarea este sarguinta sufletului in lucrarea lui“.

“Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi impreuna cu noi prin harul Sau”.

“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati”” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti: “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul iadului.”

“Orice fapta buna facuta intru Hristos ne aduce harul Duhului Sfant, dar mai mult decat oricare ne aduce rugaciunea, pentru ca ea este oarecum la indemana noastra ca o arma pentru dobandirea Duhului Sfant”.

“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie: Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti”.

“Rugaciunea, postul, privegherea si alte fapte crestinesti, oricat de bune ar fi prin ele insele, totusi nu numai in indeplinirea lor consta scopul vietii noastre crestinesti, desi ele slujesc drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevaratul scop al vietii duhovnicesti este dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu“.

“Procedeaza ca in afacerile negustoresti: principalul nu este sa faci negot si atata tot, ci sa castigi mai mult; tot asa si in lucrarea vietii crestinesti nu trebuie sa-ti pui toata silinta numai in aceea ca sa te rogi sau sa faci oricare alta fapta buna.(…) Daca vom cugeta bine asupra poruncilor Mantuitorului Hristos si a celor apostolesti vom vedea ca datoria noastra crestineasca nu consta atat in sporirea numarului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru crestin, ci si din a scoate din ele cel mai mare folos, adica in castigarea celor mai imbelsugate daruri ale Sfantului Duh. De pilda, simti ca te invrednicesti de mai mult dar dumnezeiesc prin rugaciune si priveghere, privegheaza si te roaga; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul,posteste; aduce mai mult milostenia, fa milostenie si tot asa cugeta despre fiecare fapta buna facuta pentru Hristos“.

“Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10)”.

“Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre. (…) Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat. Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp“.

“Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult. Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi. Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait“ (Ps. 76, 4). Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca trebuie evitata acedia si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului. Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert”.

“Pentru acest motiv se numeste Maica Domnului “rana dracilor“, fiindca nu poate satana sa piarda pe om, atata timp cat omul nu inceteaza sa alerge la ajutorul Maicii Domnului”.

preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro