Arhive pe categorii: Maica Siluana

Cum vede Biserica educația copilului, interviu cu Maica Siluana pentru revista Qbebe

1. Dacă ar fi să alegeti trei calități obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?

O primă calitate necesară unei mame cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credința în Dumnezeu, cât mai profund și mai practic cu putință. Această calitate o va ajuta să fie conștientă de sensul vieții omului pe pământ și să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depășește cerințele vieții ca supraviețuire sau viețuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conștientă și liberă de sine.

Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-și asuma consecințele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea că „socoteala” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieții în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber și conștient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica să fie o mamă bună, atât omenește, cât și duhovnicește.

2. Cum vede Biserica relația dintre mamă și copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil și părinte?

În Biserică, relația dintre mamă și copil este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârșire, în funcție de putință și bunăvoința fiecăruia. Pentru că și mama dă efectiv din viața sa copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menținerea în viață și creștere. Mai întâi, în pântece, își dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naștere, oferă laptele produs în sânul vieții sale. Iar după înțărcare își dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una și această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relația lor se poate destrăma, omenește vorbind. Nimeni nu va mai despărți în sângele și moștenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creștină, comunicarea dintre copil și părinți este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primește fiecare energiile necreate, dumnezeiești, care vindecă neputințele omenești generatoare de traume și de nefericire.

Grija și oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmărește să îl scoată pe om din relațiile bazate pe reciprocitate și administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoționale și de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învățarea necesară supraviețuirii. Harul îl face pe om liber și capabil să iubească în mod conștient și jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educația copilului? Care este mai importantă: educatia spirituală, cea emoțională sau cea intelectuală?

În Biserică omul este văzut și cinstit ca întreg. Iar educatia presupune îngrijirea și cultivarea tuturor dimensiunilor și lucrărilor persoanei umane. Educația spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective și intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simțire, minte și inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, unește toate puterile și lucrările omului și le spiritualizează, le înduhovnicește prin lucrarea Duhului Sfânt. Educația copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal rațional”, la starea de om deplin, de ființă spirituală.

Să nu vă speriați de aceste cuvinte și nici de constatările pe care le faceți privind în jurul vostru. Să nu facem din neputința creștinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă daca are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând o mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Și tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învățat în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conținuturile minții și sufletului ei, transmise direct și viu copilului, încă din momentul conceperii.

Daca mama va alege să-și vindece rănile emoționale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe și manifestate de copil și, apoi, de nepoți.

În privința pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuși cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

5. Ce părere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia „ruptă din rai”, cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărțită, prin rupere, de iubirea și respectul care caracterizau relațiile umane înainte de căderea protopărinților noștri. Iar iluzia că bătaia ar putea naște iubire este o formă ascunsă a criminalității umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură și în Biserică se vorbește despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educație, este în sensul de a-i produce copilului o experiență dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poți explica unui copilaș că este periculos să umble la prizele
electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înțelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă.
Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinților în momentul acela și nu frica, ura sau mânia…

Biserica privește orice abuz ca pe un păcat grav și oferă remedii atât victimei, cât și abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deși s-au făcut pași importanți spre a ieși în întâmpinarea omului, cu nevoile și durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaștere adecvată a acestor pași va aduce un mare ajutor tuturor părinților și educatorilor onești și dedicați.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubescă ea însăși pe Dumnezeul Cel Viu, prezent și lucrător, în Biserică și în viața sa.

7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul așa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relația dintre Dumnezeu și copil este nemijlocită și vie. Dacă vom proceda așa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiți de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla și noi mai multe despre Dumnezeu.

8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică și care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenți în viata părinților normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânța părinților să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinții îl primesc prin sfintele Taine și îl păstrează, și care lucrează prin rugăciunea și prin viața lor, în credință.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul și iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, și în prezența tatălui, iubitoare și protectoare. După naștere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie. Botezul este nașterea sa în Împărăția lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă”, iar Împărtășania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viața „lumii acesteia”. Pentru creștin, viața aceasta este doar o pregătire pentru viața adevărată, care este viața veșnică. Și viața veșnică, totuna cu viața fericită, începe aici, în viața pământească altoită pe Viața Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătățile cele cerești, le pregustăm, așa cum pruncul din pântecele matern participă la viața de după naștere. Tot mai mulți experți care studiază calitatea vieții omului, dovedesc științific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot așa, viața actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieții veșnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieții lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format deprinderi de viețuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă și îl cheamă la Viața cea adevărată, care este viața cu și în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui și nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelația numește darul de a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător și nu îl lasă pe om să-și afle liniște, până ce nu-i aude glasul!

9. De ce este atât de important botezul în viața copilului nostru? La cât timp de la naștere trebuie botezat bebelușul? Care sunt cele mai importante tradiții care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este nașterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfințitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existență. El beneficiază astfel de menținerea în existență, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor și călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viața pe care a pierdut-o, atunci când a renunțat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Și anume, harul sfințitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.

Biserica oferă familiei învățătura necesară și corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviți ca persoane umane, și nu ca anexe ale părinților.

10. Ce sfaturi puteti oferi mămicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care își respectă părinții și lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să își ferească micuțul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduința lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Său.

Străduiți-vă să înțelegeți această chemare-făgăduință și să o urmați, pornind de acolo de unde vă aflați acum și veți cunoaște bucuria după care tânjește inima voastră. Și nimeni și nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut așa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condițiile
exterioare.

Bucurie sfântă și pace inimilor voastre în iubirea l

sursa: sfintiiarhangheli.ro

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Copii, Maica Siluana

Maica Siluana Vlad – Trăirea ortodoxă în ziua de azi

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Maica Siluana

Maica Siluana: Cuvânt pentu tineri

„Dragi copii, și voi și eu suntem în niște praguri: voi sunteți în pragul vieții, iar eu sunt în pragul vieții de dincolo! Am fost cutremurată de bucurie și de emoție citind și ascultând Imnul ITO! Să fie rugăciunea voastră, la care să adăugați și o practică, pentru a împlini dorul sufletului. Așadar, două lucruri avem de făcut: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema!”

„Să luptați ca să câștigați această libertate pe care eu am dobândit-o încă din vremea comunismului: Sfânta Împărtășanie este viața mea, este viața noastră, Hristos din Sfânta Euharistie este viața noastră! Luptați împotriva propriilor păcate, împotriva duhului lumii, împotriva glasului celor care ne condamnă și nu ascultați decât atât: „Doamne, pe Tine Te doresc!”. Și mergeți să vă împărtășiți, la Liturghie! Dar nu mergeți numai de două ori pe an, la Paști și la Crăciun… Asta nu înseamnă că suntem vrednici, copii, căci noi avem o singură vrednicie: toți suntem vrednici de mila lui Dumnezeu! Nu nevrednicia îi împiedică pe oameni să se împărtășească, ci lenea: ca să ne spovedim, să ne facem canonul, să postim…”

„Apoi, avem de făcut al doilea lucru: Numele Domnului voi chema! Avem nevoie să ne unim cu Hristos prin chemarea numelui Său. Te-ai împărtășit, ești capabil să zâmbești, să ierți! Și totuși, de ce nu o facem? Pentru că nu activezi energia pe care o ai în tine și pe care ai primit-o prin Împărtășanie! Și-atunci, ne rugăm: Doamne, ajută-mă, Doamne, scapă-mă, Doamne…! Rugăciunea permanentă: când stăm la coadă, când ne spălăm pe dinți, când mergem pe drum, când scriem – Doamne, în numele Tău scriu, Doamne, în numele Tău spăl vasele, Doamne…!”

„Copiii mei dragi, vă rog chemați numele Domnului și să știți că dacă trec la cele veșnice, vă iau pe toți cu mine, în rugăciunile mele! Vă iubesc!”. Să nu vă temeți de suferință, tinerețea doare! Și eu am suferit sufletește enorm când eram tânără, acum în sfârșit mă odihnesc sufletește și sufăr trupește. Știți copii ce sunt ridurile? Sunt crăpăturile lutului, prin care se vede frumusețea sufletului! Bucurie sfântă!”

Doxologia: Întâlnirea Internaționala a Tinerilor Ortodocși 2017

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Gândul zilei, Maica Siluana

LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU – Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor” si preluat de aici:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.
Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.
Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.
În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.
Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:
„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.
Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”.

Întâlnirea cu propriul sine
Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.
M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.
O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?
M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.
Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.
Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.
M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:
„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei
Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”
M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.
Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.
M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…
Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.
Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.
Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.
Pr. S.V.: De ce ne este frică?
M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta – să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.
Pr. S.V.: Şi de existenţă.
M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…
Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro­logii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto­grafiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…
Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?
M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.
Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.
M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.
Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta tre­buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea to­talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.
Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic… deci toată „facerea” noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne”. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.
Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi tre­buie să fim convinşi că Hristos este în iad!
M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna
Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitoru­lui a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…
M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L ur­măm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovniceas­că: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.
Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.
M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veş­tejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur eli­mina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa mi­roase… şi eram îngrozită. Ziceam: „Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?”. Acuma gândul că Dum­nezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bu­căţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Silu­an, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.
Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă expe­rienţa răului şi a răutăţii mai departe?
M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut că­dem mai rău doar dacă ne-am opri un­deva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ri­dicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine”, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.
Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?
M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre in­trarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică… o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate… la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumne­zeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata vi­olată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi po­vestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.
Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe”, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat ia­dul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă”, „Doam­ne, ajută-mă”, cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună…
Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?
M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.
Pr. S.V.: Care este Iubire?
M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Di­năuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest “afară” o să descoperim că tot ”înăuntru” este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.
– Dumnezeu ne dă, cum spune pă­rintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos
M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, re­comand să folosească şi din înţelepciunea seculară. De exemplu: sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiin­ţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu. Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvin­te care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum. Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează. Vă recomand din toa­tă inima să folosim terapii.
Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt depen­denţi de pornografie?
M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependen­ţe. Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l con­ducă spre biserică şi spre rugăciune. Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici ano­nimi care la noi în ţară devin ortodoxe…
Pr. S.V.: Crucea albastră.
M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă bi­serică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru de­pendenţi de violenţă, dependenţi de afecti­vitatea altcuiva…
Pr. S.V.: Şi pentru stres? Tot mai mulţi oa­meni de astăzi sunt stresaţi…
M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îm­bete.
Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe…
M.S.: Se identifică prin multele…
Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el…
M.S.: Păi nu… căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat”. Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză! Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lin­gura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie… Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mă rog „Doamne” şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut”, zic „Slavă Ţie, Doam­ne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata. Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.
Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru da­că punem înainte cuvântul „Doamne”…
M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

sursa: https://anomismia.wordpress.com/2017/09/23/la-capatul-durerii-e-dumnezeu-maica-siluana-vlad/

 

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Maica Siluana

Portret Monahia Siluana Vlad – 4 iunie 2017

Scrie un comentariu

Din categoria Maica Siluana

Rugăciune şi simţire

Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în „bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine”. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de „lumea aceasta” nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu – eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
„Lumea aceasta” e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt „tot acela”, pe care-l „ştiu”. Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa….
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic „Doamne Iisuse Hristoase” lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine „a vorbit cu duh”. Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte…
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
– să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
– să mă compar cu tine şi să mă mândresc
– să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic „Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l”. Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi „fără păcat” înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

Maica Siluana

sursa: maicasiluana.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Din categoria Maica Siluana

Scrisori către Maica Siluana

Despre mine

Dragă MAICA SILUANA

Numele meu e Tudor. De ceva vreme am observat că răspundeți la întrebări, toate acestea datorită tatălui meu care vă apreciază. De ceva vreme am trecut și eu în clasa a-v-a. Cu cât mă avânt mai mult pe drumul vieții, cu atât mă simt mai descurajat. Aș dori să aflu ce se va întâmpla? În fiecare zi aflu că nu am prieteni adevărați, toți pe care îi credeam prieteni mi-au întors spatele! Colegii mei se joacă mult pe calculator, jocuri pe care eu nu le agreez (jocuri violente), iar din această cauză îmi zic că mă port ca o fată. Familia mea m-a învățat altfel: să desenez, să citesc, să mă joc jocuri frumoase, cu jucării care nu sunt violente.

Una dintre problemele cu care mă confrunt zi de zi este problema pe care cam toți copiii o întâmpină în clasele mici: cum să le întorci spatele (să-i ignori pe cei răi, care te lovesc, vorbesc urât cu tine și te batjocoresc).

O întrebare cara mă pune de mult timp pe gânduri este: Cum să reușesc să nu mai îmi supăr părinții?

Iar o întrebare la care nu am reușit să-mi răspund e: DE CE FACE RELE OMUL, ȘTIIND CĂ NU E BINE?

Gânduri bune și multă sănătate!

Cu drag, Tudor

Dragul meu Tudor,

Mulțumesc mult pentru mesajul tău. Mulțumesc lui Dumnezeu și părinților tăi că ai putut să te menții curat într-o lume din ce în ce mai murdară și mai decăzută. Mulțumește și tu lui Dumnezeu și să nu te mândrești. Toți cei care au căzut sunt victime aproape nevinovate ale stricăciunii.

Da, ai dreptate să suferi și chiar uneori să te simți descurajat pentru că e greu pentru un suflețel de copil să fie altfel decât ceilalți, dar să știi că e mult mai greu, de-a dreptul distructiv, să fii ca ceilalți. Ei nu-ți pot fi prieteni, dar știi, tu poți să fii prietenos cu ei, să te rogi în gând pentru ei, să apreciezi lucrurile frumoase pe care le fac sau le spun, dar mai ales să cauți prieteni printre cei puțini, dar sigur există, care se aseamănă cu tine.

Ca să-ți fie mai ușor în clasă, încearcă să te rogi în fiecare zi pentru fiecare coleg și colegă din clasa ta. Când cineva te jignește sau te agresează, roagă-te pentru el în gând, binecuvintează-l, dar, la nevoie, ripostează cu fermitate. Dacă te vei ruga pentru cei răi și te vei gândi cu milă la ei, că sunt victime ale duhurilor întunecate, vei dobândi o milă și o înțelegere care te va ajuta și pe tine, dar îi va îmbuna și pe ei. Dacă îi judecăm, ei devin și mai răi.

Cât privește întrebarea: cum să nu îți mai superi părinții, te asigur că nu există un răspuns valabil. Imposibil să nu producem supărări celor de lângă noi, și mai ales când ești încă un copil. Dar poți să faci progrese și în acest sens dacă înveți din fiecare greșeală, dacă spui: Aha, asta îi supără pe părinții mei, Doamne, ajută-mă să nu mai fac!

Și ultima ta întrebare, de ce face omul rele știind că nu e bine ? Pentru că e bolnav. Omul e bolnav, Copilul meu drag! Când s-a despărțit de Dumnezeu prin călcarea poruncii, omul s-a îmbolnăvit fiind parazitat de duhurile răutății. Tocmai pentru că suntem atât de bolnavi s-a făcut Dumnezeu-Fiul om. El ne dă puterea, prin Sfânta Lui Biserică, prin Sfintele Lui Taine, să nu mai facem răul sugerat de cel rău, de parcă noi l-am dori. Viața noastră, Copile drag, este o școală în care avem șansa de a învăța direct de la Dumnezeu cum să fim buni. Și tot ce ni se întâmplă, de exemplu ce ți se întâmplă ție la școală, sunt lecții, ocazii în care să facem ceea ce ne dă Dumnezeu puterea să facem. Te rog să faci probă începând chiar de mâine: când simți un impuls de răutate, de invidie, de mânie, de supărare, ceva rău, arată-te lui Dumnezeu și zi: Doamne, scapă-mă, vindecă-mă, învață-mă acum să fiu bun! Iar ca să ai putere să faci asta, spovedește-te și împărtășește-te cât mai des.

Te îmbrățișez cu mult drag și Îl rog pe Domnul să te binecuvinteze!

Maica Siluana

Divorț cu copil mic

Bună ziua.

Vă rog din suflet să mă ajutați. Eu cu soțul nu ne-am mai înțeles din cauza mamei lui. Și el a ales-o pe ea. Eu am rămas cu pruncul meu încă de la doua săptămâni. Am divorțat de el. El ne-a abandonat, a mers la distracții și nu i-a păsat efectiv de noi. Aș dori din suflet să îl iert, dar nu pot.

Vă rog din suflet să îmi spuneți ce să fac pe viitor sa fiu mai liniștită. El acum se poartă frumos cu noi, când vine în vizită la copil. Credeți că și-a dat seama ce a greșit?

Simona

Draga mea Simona,

E firesc să-ți fie greu să ierți în astfel de situații. Nici nu poți. Noi, oamenii, nu putem ierta. Mai uităm, mai scuzăm, mai trecem cu vederea, dar nu iertăm pentru că nu este omenește posibil. De aceea S-a făcut Dumnezeu-Fiul Om, ca să ne dea puterea Lui dumnezeiască să iertăm. Așa că cere de la Domnul această putere și învață s-o folosești. În acest sens de mare ajutor îți va fi să lucrezi seminarul „Să ne vindecăm iertând” pe care îl găsești la noi pe Site.

Apoi, acum e important să-l binecuvântezi cât mai des în gând (Doamne, binecuvântează pe tatăl copilului meu X) și să nu-l judeci niciodată în fața cuiva. Gândul rău se revarsă și peste voi. Să-ți înveți copilul să-l iubească. Va fi greu, dar Domnul te va ajuta.

Nu e imposibil să-și fi dat seama că a greșit, dar nu cred că-i va fi ușor să recunoască asta. Bărbații dependenți emoțional de mamele lor sunt foarte vulnerabili, dar și foarte orgolioși din cauza disprețului ascuns de sine. Încearcă să o binecuvântezi și pe mama lui și să o ierți fără să faci însă compromisuri.

Să fii aproape de Domnul, să te spovedești des, să vă împărtășiți și tu și copilul, să te păzești de păcat și vei cunoaște bucuria sfântă care vine din mila Domnului!

Fii binecuvântată!

Maica Siluana

Cine vrea Dumnezeu să fiu?

Sărut mâna, maică!

Am o problemă care mă frământă foarte tare… Oricât de tare avansez pe calea cunoașterii și apropierii de Dumnezeu, există un punct în care mă împotmolesc. Vreau să Îl las pe Dumnezeu în viața mea, însă nu total, ci cu o limită. Ceva mă împiedică să Îl las să se apropie mai tare. Acel ceva este teama că dacă o să fac asta, personalitatea mea se va anula. Mi se pare că, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, trebuie să mă izolez de lume, să îmi petrec toată ziua în biserică, în rugăciune, făcând metanii, că trebuie să renunț la absolut toate lucrurile care îmi fac plăcere și să mă ascund sub un batic și o fustă lungă în care încap de 2 ori…

La nivel rațional, sunt conștientă că nu e corectă această gândire… Însă în mod subconștient, acțiunile mele sunt ghidate de aceasta.. Nu cred nici în gândirea opusă, aceea că, oricum aș fi și orice aș face, Dumnezeu mă iubește și mă acceptă.

Apelez la dumneavoastră cu nădejdea că mă veți lumina care este calea echilibrată de abordare a acestei probleme…

Vă mulțumesc!

Dumnezeu să vă binecuvinteze!

Euphrasie

Dragă Euphrasie,

Dumnezeu vrea să fii tu, tu însăți. Tu, așa cum, fără să-ți dai seama, dorești să fii în adâncul inimii tale. Și, din câte văd din mesajul tău, îmi dau seama că ai pornit binișor pe cale. Doar că mai ai nevoie de câteva dumiriri. Voi încerca, cu mila lui Dumnezeu, să te ajut.

În primul rând, lasă-L pe Dumnezeu să vină total în viața ta, dar renunță la a înțelege prin acest „total” ceea ce îți spune mintea ta. Eu înțeleg prin „total” chemarea Lui și arătarea noastră pornind de unde suntem: îmbrăcată sau dezbrăcată, oricum ai fi, arată-te Lui și roagă-te: Doamne, vino în viața mea! Simți bucurie: cheamă-L în bucuria ta. Simți tristețe: cheamă-L în tristețea ta. Ai sentimente și gânduri rele? Cheamă-L să te vindece, să te scape. Primește-L cum ni se arată El în Sfânta Biserică: primește harul sfintelor taine: sfânta spovedanie și împărtășanie. Desigur, aici personalitatea ta va suferi niște modificări, dar o vei face cu bucurie și cu dragoste pentru că vei simți iubirea Lui care e cu totul alta decât cea pe care ți-o imaginezi acum. Sigur, o să faci și niște metanii, dar la fel de important este să-L chemi și când dansezi: s-o faci în fața Lui, cu bucurie și recunoștință că ai picioare, că ai cu cine să dansezi.

Ai dreptate, subconștientul acesta ne dictează acțiunile, comportamentul și acolo zace încă multă dragoste pentru păcat, pentru dulceața păcatului. De aceea e important să-L chemăm pe Dumnezeu și în acest adânc al nostru, să-I arătăm ascunzișurile noastre cu rugăciunea să ne curețe doar de ce este rău. Și nu uita că Duhul Sânt ne învață să ne rugăm mulțumind pentru bunătățile pământești. Aceste bunătăți vor fi mai multe și mai bune pe măsură ce te apropii de Dumnezeu. Da, vor fi și lucruri dureroase, necazuri, dar fără Dumnezeu lipsesc astea din viața noastră? Doar că fără El necazurile ne conduc în mocirla deznădejdii și a ratării, pe când cu Domnul, duc la tot mai multă bucurie.

Și încă ceva: personalitatea pe care o ai nu ești tu. Personalitatea noastră este o construcție a creierului, a psihismului nostru, făcută la cererea celor din jur. Această personalitate este o adevărată pușcărie a persoanei care suntem. Așa că, îndrăznește să îți dorești să ieși din închisoare, dar te rog s-o faci cu delicatețe, cu pași mici și cu îndrumarea unui părinte duhovnic.

Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

sursa: Maica Siluana vă răspunde, Centrul de formare și consiliere Sf. Arhangheli Mihail și Gavril

Scrie un comentariu

Din categoria Copii, Duhovnicești, Maica Siluana

Gândul zilei


Dumnezeu ne iubeşte tot timpul, indiferent ce facem. 
Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire. Dumnezeu nu mă iubeşte pe mine pentru că aş fi mai bună ca D., sau mai bună ca anul trecut, ci doar pentru că sunt om. Şi ieri mă iubea, mă iubea în timpul păcatului şi mă aştepta. Altfel cum să-mi explic faptul că în chiar clipa în care am rostit „Doamne Iisuse Hristoase…” mi-a răspuns ajutându-mă să mă văd, să-mi văd mizeria. Şi cine dacă nu El obosise în mine şi plângea în timp ce diavolii săltau de bucurie lăudându-mă: vai, ce inteligentă eşti, ce bine sesizezi, ce umor ai…

Frag. din cartea “Spovedanie neterminată” , de Gena Geamanu (Maica Siluana)

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți, Gândul zilei, Maica Siluana

…ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul!

Maica Siluana

Scrie un comentariu

Din categoria Duhovnicești, Maica Siluana

Conferința „Despre prietenie sau cum să nu călătorim singuri” a fost ținută de Maica Siluana în ziua de sâmbătă, 23 iulie, cu ocazia celei de-a VII-a ediții a Adunării Tinerilor Creștini Ortodocși – Nemțișor, 2016

Scrie un comentariu

Din categoria Copii, Maica Siluana