O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri.
Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.
Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

[…]

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!
Ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

[…]

Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.
Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere…

 Eclesiastul [3- 11; 14, 15; 17, 18 ]

Lumina

foto: google

foto: google

                                                                                           

Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci cînd ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

Părintele Savatie Baștovoi

Lumina

Ma gindesc cite lucruri și-au pierdut puterea și au rămas in viața noastră doar ca simboluri. Unul dintre ele este chiar Lumina. Luminările si Candelele s-au păstrat doar in biserici. Ca simbol. In unele zone din România batrinii nu zic luminare, ci „lumina”. Azi lumina vie a lumânărilor arde simbolic pentru ca este acoperită de becurile electrice. Le aprindem fără sa mai stim de ce. Chiar așa: de ce?

La Oricova nu am curent și cind a căzut noaptea am improvizat o candela dintr-un pahar și o bucata de capac de tabla. Lumina unei singure candele lumina întreaga casa așa ca puteai calcă fără sa te lovești de stilpi, fără sa orbecai cu miinile întinse. Am inteles de ce candela e sfinta.

Lumina de noapte e altfel decit lumina de zi, așa cum soarele e diferit de luna. Noaptea este pentru somn și contemplație, iar luminile puternice strica și una și alta. Ce Nebunie, s-ar părea, sa nu mai ai ocazia sa experimentezi lipsa luminii. Dar lumina falsa ne luminează exteriorul, in timp ce înăuntru creste întunericul. Dacă ziua ar începe odata cu răsăritul soarelui și s-ar sfirsi cu căderea nopții, am avea suficient timp pentru munca și somn, nu am dormi in cele mai frumoase ore ale zilei, cind totul miroase a prospețime și nu am sta treji cind noaptea apasă toata zidirea spre somn. De aici bolile psihice, stresul, irascibilitatea și întunecimea minții.

Bucurați-va de lumina. Bucurați-va de puțin. Și multumiți lui Dumnezeu pentru toate.

Părintele Savatie Baștovoi

Gândul zilei

Nu mă deranjează indiferența omului față de mine, mă deranjează indiferența omului față de Dumnezeu! Dumnezeu ne-a dăruit viața şi tot ce ne înconjoară, am fi ipocriți să fim indiferenți față de El! Ce frumos este Dumnezeu prin simțirea pe care ne-o dă! Cât de Minutat şi de Milostiv este El cu noi!? De câte ori nu ne ridică din prăpastia disperării şi ne pune pe culmea fericirii!? Dumnezeule, te iubesc!

Părintele Ioan Danci

DIN ISTORIA TRANDAFIRULUI

Azi dimineață
trandafirul,
care ieri m-a înțepat,
avea o lacrimă în ochi.
Soarele
nu trebuia să-l certe-atât de rău!
I-am povestit atunci
cum palmei înțepate
ai pus sărutul tău
spunându-mi:
” Nu plânge,
ăsta-i semn de împărat!”
Și știi ce i-am promis
să-l mângâi de a soarelui dojană?
Chiar de-aș avea întregul paradis,
numai pe tine te-aș alege de coroană!

Părintele Dumitru Ichim

Gândul zilei

Mănăstirea Sfânta Ana – Orșova, jud. Mehedinti

Există trei feluri de a vedea oamenii. Pe cei pe care îi iubim îi vedem mai buni decît sînt. Pe cei pe care îi disprețuim îi vedem mai răi decît sînt. Pe cei care nu ne trezesc nici dragoste, nici ură, nu-i vedem deloc. Acest fel de a vedea este propriu tuturor oamenilor. Și mai este vederea care nu exagerează în nici o direcție, ci vede pe fiecare așa cum este, fără să se tulbure și fără să se exalte – această vedere este proprie sfinților și oamenilor ajunși la înțelepciune. Iată de ce oamenii care laudă ușor te vor vorbi de rău la fel de ușor, iar cei care îți păstrează o prietenie fără exaltare sînt prieteni mai sigur decît cei care te lingușesc. Felul măsurat de a ne purta cu cei buni și cei răi este un pas spre înțelepciune.

Ieromonah Savatie Baștovoi

Gândul de Duminică

În romanul lui Dickens, Pickwick Papers există un fragment care este o foarte bună descriere a vieţii mele şi probabil şi a vieţii tale. Pickwick se duce la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime de întrebări. Printre altele, el întreabă:

– Spune-mi, cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poată trage aşa o trăsură de mare şi de grea?

Birjarul îi răspunde:

– Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roţi.

La care dl Pickwick întreabă iarăşi:

– Ce vrei să spui?

Atunci birjarul îi explică:

– Ştiţi, trăsura are nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să se mişte roţile, pentru ca apoi, bietul animal să trebuiască să gonească pentru a-şi salva viaţa.

Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga care fuge de trăsura care ameninţă să vină peste el şi să-l strivească. Neştiind încă în ce fel să acţionăm cât timp suntem lipsiţi de o determinare exterioară, descoperim că nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci devenim tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toate trebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi să înfrunţi plictiseala.

din „Școala rugăciunii”, Mitropolitul Antonie de Suroj

Mântuieşte şi miluieşte tot sufletul omenesc, cel necăjit şi întristat, tu, cea care cu toată dragostea îi porţi de grijă, măcar că nu s-a învăţat să cânte Fiului tău: Aliluia.

Bucură-te, Izbăvitoare, care pe noi, cei necăjiţi, din chinuri, din nevoi şi din moarte ne mântuieşti.

din Acatistul Maicii Domnului „Izbăvitoarea”

Icoana mamei – amintirile părintelui Petroniu Tănase despre cea care i-a dat viață

Parc-o văd acum pe mama,
Chip de sfântă-ntr-un pervaz
Slabă, slabă, sărăcuţa,
Şi cu lacrimi pe obraz.

În toată viaţa ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ţinea cu multă evlavie, chiar şi pe cele mai mici. Deşi nu ştia carte, avea socotelile ei şi ştia din vreme şi fără greş toate sărbătorile, posturile şi pomenirile anuale ale celor răposaţi. Milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta şi-i odihnea. Niciun sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori, că-i prea cu mâna spartă. Pomenirile morţilor le ţinea cu mare sfinţenie. În fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiţi: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă duse unei vecine. Apoi se ocupa cu lăutul copiilor pentru a doua zi, iar după masă făcea mâncare pentru duminică, zi în care nu se gătea niciodată. Când suna clopotul de vecernie treburile erau gata, începea duminica. A doua zi dimineaţă ne primeneam cu toţii şi, îmbrăcaţi curat, mergeam la sfânta biserică. Tata se scula mai de dimineaţă şi, după ce-şi făcea rugăciunea, citea Acatistul Domnului Hristos din Ceaslov, iar apoi ne citea din Noul Testament. Când plecam la biserică, ne ceream iertare unii de la alţii: „Iertaţi!” şi „Dumnezeu să te ierte!”. Atât în casă, cât şi la vecini.

Posturile – trei zile pe săptămână, iar posturile mari erau ţinute cu mare sfinţenie şi de copiii mici, şi în caz de boală. Postul Mare îndeosebi era un eveniment de seamă. Aveam vase anume păstrate pentru această vreme: blide, linguri. Paştele, Crăciunul, hramul satului erau zile mari în familie.

Era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea ţesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum şi ţoalele şi aşternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, şase fete şi doi băieţi, şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni şi cu cinste. Nu cruţa băţul când nu eram în rânduială.

Evlavia, credinţa, împlinirea datoriilor creştineşti tradiţionale îi erau fireşti, izvorau din toată fiinţa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea.

Odată, pe când mă găseam în refugiul de la Broşteni, m-am dus să-i fac o vizită şi să stau de Sfintele Paşti acasă, să-mi mai aduc aminte de obiceiurile creştineşti, pe care nu le mai văzusem din copilărie. Am putut astfel să mai stau de vorbă cu ea şi atunci mi-am dat seama cât de adâncă era viaţa ei creştină.

În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. „Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor şi eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Marioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare.”

În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. „Când mă gândesc – îmi spunea ea – câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere”.

În Sâmbăta Mare, când îi admiram păștile şi cozonacii pe care-i făcuse pentru Paşti, ea mi-a zis: „Nu pentru mâncat le-am făcut aşa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că aşa-i de mândră faţa Domnului Hristos la Paşti”.

Bătrână şi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor şi a văduvelor şi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. „Niciodată – mi-a zis – n-am cheltuit pentru mine aceşti bani, ci cumpăr cu ei lumânări şi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.

Altădată am voit să aflu ce ştie ea din învăţătura Bisericii. Mi-a spus atunci Crezul, Visul Maicii Domnului şi Epistolia, foarte frumos rostite, texte întregi din Sfânta Evanghelie şi din Psalmi. Îmi spunea Psalmul 49: „De vezi hoţul, te uneşti cu el… şi ai cugetat că voi fi asemenea ţie. Mustra-te-voi şi-ţi voi pune înainte păcatele tale…”. Ştia pe de rost o mulţime de rugăciuni, tropare, stihiri de la praznice, pe care le învăţase de la biserică. M-am mirat foarte tare de aceasta, căci nu-mi dădusem seama de cunoştinţele de care ea nu făcea caz şi le ţinea cu multă discreţie.

Mereu la rugăciune. Cum ieşeam din casă, o vedeam îndată trecând înaintea icoanelor şi făcând cruci şi metanii. Numele Domnului Hristos şi al Preacuratei Maici le rostea apăsat şi cu căldură sufletească, cu încredere şi nădejde neclintite în ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru moarte era pregătită de multă vreme. Cămaşă de moarte, pânză pentru punţi şi un bulgăre de ceară pentru toiag le avea gata în ladă. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, mergând s-o mai văd, i-am dus un mănunchi de lumânări de ceară curată, dăruite de părintele Macarie. I-am făcut o mare bucurie cu ele. Le-a pus în ladă şi cu acest prilej am văzut ce avea înăuntru: două-trei schimburi vechi, cămaşa de înmormântare şi două vălurele de lână de tort, ţesute de mâna ei, pentru „punţi şi dezlegări”, apoi vreo zece batiste de târg cumpărate anume pentru moarte. Asta era tot. Bruma de lucruri ce mai avusese le dăduse de pomană.

A trecut la cele veşnice în dimineaţa de 4 iulie 1967, după o suferinţă de câteva luni.

Încă înainte de Postul Sfinţilor Apostoli – anul acela a fost numai de trei zile –, a atras atenţia Gligheriei: „Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească şi să mă împărtăşească”.

A postit cele trei zile, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Sâmbătă, 1 iulie, s-a lăut şi s-a spălat după obicei şi, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei: „Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb.” „Unde-s, mamă?” – zise Gligheria, uitându-se pe fereastră şi nevăzând pe nimeni. „Lasă – îi zise ea –, că au treabă cu mine”.

Într-una dintre aceste nopţi l-a visat pe Dumitru, băiatul ei cel mic mort pe front, după care era mereu nemângâiată… Era un băieţel cu cămăşuţă albă, cu capul gol, într-o livadă mare şi culegea flori. „Ce faci aici?” – l-a întrebat ea. „Culeg flori” – i-a răspuns băiatul. „Dar de ce eşti cu capul gol, că eu ţi-am dat pălăriuţă?”. „Aici n-am nevoie de ea!” – i-a răspuns băiatul vesel…

După Sfânta Împărtăşanie s-a schimbat la faţă, n-a mai mâncat nimic, ci cerea numai apă rece de la şipot ca să se răcorească, fiindcă o cuprinsese o arşiţă mare. Apoi a devenit veselă cum nu era de obicei şi a început să cânte cântări auzite la biserică: „Hristos a înviat”, „Câţi în Hristos v-aţi botezat”, „Naşterea Ta, Hristoase”, Troparul Rusaliilor şi altele. Şi se ruga mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătoasa; Maica Domnului, miluieşte-mă pe mine păcătoasa; Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerţi”; zicea „Cuvine-se cu adevărat”, Psalmul 50 şi repeta mereu: „Primeşte, Doamne, pe toţi care vin la Tine şi mă primeşte şi pe mine!”.

În ultima zi, luni şi noaptea spre marţi, n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în şoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: „Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori şi busuioc… Să dai părintelui dezlegarea cea albă, ca să o aibă amintire de la Mama lui…”

Marţi dimineaţa (4 iulie), când de după deal primele raze de soare luminau fereastra căsuţei, a cerut Glicheriei lumânarea, a deschis ochii şi a şoptit: „Iartă-mă!”, apoi s-a întors pe o parte şi a adormit ca în somn… Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri şi de necazuri. Faţa îi era liniştită şi un zâmbet îi încremenise pe buze…

A trăit 87 de ani fără câteva luni, dintre care 39 de ani în căsnicie şi 25 de ani văduvă. S-a născut la 8 septembrie 1880, s-a căsătorit în ianuarie 1903, a murit pe 4 iulie 1967.

Tata s-a născut în 1873 şi a murit la 1 august 1942.

Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească

sursa: https://doxologia.ro

“Cuvântul şi duhul Stareţului Siluan pot, ştiut sau neştiut, să inspire şi să dea viaţă celor mai diverse activităţi omeneşti, cum e, de pildă, creaţia muzicală“

Sfântul Siluan Athonitul – Plângerea lui Adam

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: “Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc“. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

“Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avăntă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: “Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii”. Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie şi iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

“Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut.

Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”

Adam plângea:

“Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş suferi şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc.”

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

“Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea?

De ce Ţi-ai ascuns faţă Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.”

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.”

Dumnezeu este iubire nesăturată şi cu neputinţă de descris.

Adam mergea pe pământ şi de multele sale suferinţe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; şi când trupul lui era neputincios şi nu mai putea vărsa lacrimi, chiar şi atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu şi însăşi această iubire îl atrăgea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înţelege cum tânjeai după Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pământ; mic este focul în mine şi iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântărea Domnului, că sufletul meu să se veselească în Domnul şi să se lupte să-L laude şi să-L slăvească cum Îl laudă în ceruri heruvimii şi serafimii şi cum toate cinurile cereşti ale Îngerilor Îi cântă cântărea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cânta-ne cântărea Domnului, că tot pământul să te audă şi toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea spre Dumnezeu şi să se bucure de răsunetul cântării cereşti şi să uite amărăciunile lor pe pământ!”

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua şi noaptea se avăntă nesăturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neîncetat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt. (…)

Adam pierduse raiul pământesc şi îl căuta plângând:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?“.

Arvo Pärt – Muzica tăcerii sau Cântarea Îngerească (partea I)

Există diferite moduri de a vorbi despre o operă.
Poţi să te apropii de ea privind-o din afară, cu o voinţă de obiectivitate, încercând să scoţi la iveală realitatea muncii si intenţiile declarate ale artistului. Poţi de asemenea s-o priveşti subiectiv, să spui ceea ce evocă şi naşte în suflet, în inimă. Aşa e acest eseu, care nu-l angajează decât pe autorul lui şi care încearcă să exprime taina unei muzici mult mai apropiate de duhul Stareţului Siluan decât pare la prima vedere.*

Ce caută în „Caietele Sfântul Siluan Athonitul“ Arvo Pärt, unul dintre compozitorii cei mai inspiraţi, după părerea mea, ai acestui sfârşit de veac? Sunt mai multe raţiuni ale acestei prezenţe.
Mai întâi, ortodox practicant, Arvo Pärt a fost un mare prieten al Părintelui Sofronie; el face parte întru totul din familia duhovnicească a Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie), pe care o cercetează adesea. Aforismele sale, modul în care vorbeşte de munca lui, dau mărturie despre un fel de a fi profund ortodox, ascetic (în înţelesul de nevoinţă) şi filocalic (în înţelesul de iubire a frumosului). În acelaşi timp dramatică şi contemplativă, muzica sa, pe care îmi îngădui – orice ar spune Arvo Pärt – să o numesc „sacră“, este plină de „fericita întristare“ proprie tradiţiei creştine răsăritene. Mişcarea creatoare care îi dă naştere este parte din „chenoza“, din „pătimirea“ hristică a fiinţei în luptă împotriva patimilor, care constituie, după Stareţul Siluan şi Arhimandritul Sofronie, cheia vieţii duhovniceşti.

Pentru Arvo Pärt, creaţia este o cruce. O naştere dureroasă a luminii în inima întunericului, o dobândire a odihnei în plină mişcare. Frumuseţea aproape „resurecţională“ a operei sale, care-l poartă uneori pe ascultător „în al şaptelea cer“, ţâşneşte din focul iadului.

Apoi, semn al acestei filiaţii duhovniceşti, Arvo Pärt a compus o piesă instrumentală dedicată „Arhimandritului Sofronie şi obştii sale“: Silouan’s Song. Un fel de plângere dulce şi luminoasă, întretăiată de tăceri, în care parcă se aude glasul Stareţului Siluan: „Inima mea tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut“.

Ca răspuns la o cerere a Universităţii din Oregon (SUA), Arvo Pärt a început de asemenea să transpună în muzică minunatul text al Sfântului Siluan, Plângerea lui Adam. Din nefericire, compoziţia a rămas neterminată.
De ce?
„Poate că n-am plâns destul“, a declarat Arvo Pärt ziariştilor americani care-i puneau întrebări. Un fel de a spune, aşa cum ne-a lămurit el, că era totodată prea departe şi prea aproape de acest text arzător. Prea departe în înţelesul că, pentru a reda pe de-a-ntregul plinătatea şi adâncimea acestei scrieri a Sfântului Siluan, s-ar cere o experienţă duhovnicească asemănătoare cu a lui. Prea aproape deoarece Arvo Pärt lucra pentru prima oară nu în latină, ci în rusă, cu toată memoria, sentimentele şi posibilităţile de simţire de care sunt încărcate cuvintele limbii „materne“, îngreunând astfel păstrarea distanţei necesare actului creator.

Căci Arvo Pärt este cu adevărat unul dintre artiştii – adesea cei mai mari – pentru care opera nu se poate naşte decât la o mare depărtare de sine, mai exact de partea cea mai pătimaşă a sufletului. Şi curgerea vieţii duhovniceşti – ne spun Părinţii Bisericii – se trăieşte la fel, în depărtarea, sau mai degrabă în conştiinţa depărtării dintre ceea ce suntem (păcătoşi) şi ceea ce suntem chemaţi să devenim (desăvârşiţi).

În sfârşit, era esenţial pentru noi să ne deschidem câmpul cugetării, să arătăm cum cuvântul şi duhul Stareţului Siluan pot, ştiut sau neştiut, să inspire şi să dea viaţă celor mai diverse activităţi omeneşti, cum e, de pildă, creaţia muzicală.

continuarea aici: Diacon Maxime Egger**

*  Articol tradus după „Arvo Pärt. La musique du silence ou le chant des anges“, apărut în revista „Cahiers Saint Silouane l’Athonite“, nr. 1, pg. 83-94

** Maxime Egger este un sociolog şi jurnalist elveţian, născut într-o familie catolică. Convertirea la ortodoxie a făcut din el un adevărat teolog, trăitor şi scriitor ortodox deopotrivă.

Cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este „prezenţa”

Henri de Toulouse-Lautrec

[…] Noi trebuie înţelegem dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, înţelegem cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi un cuvânt poate transmită ceva numai în măsură în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt. Hristos ne-a arătat ne iubeşte nu pentru ne-a vorbit frumos şi, îndrăznesc spun, nici măcar pentru a murit pentru noi, ci mai ales pentru ne-a încredinţat El însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi cu peste 2000 de ani în urmă Şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează mai mult de dragostea lui Hristos decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii L-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor. Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice„, aşa cum a fost descoperită de către înger sutasului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţa, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţa atotcuprinzătoare, prezenţa până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lasă loc Aceluia ne cuprindă şi ne umple de prezenţa Sa

fragm. din Ortodoxia pentru postmodernişti, Părintele Savatie Baştovoi

Gândul zilei

Suferința nu e darul lui Dumnezeu. Să țineți minte! Rezistența la suferință e darul lui Dumnezeu!

Suferința nu poate fi de la Dumnezeu. Nu-i darul lui Dumnezeu să te doară toate, să te umilească toți că nu mergi ca ei. Dar să reziști în fața tuturor cu suferința ta și să crezi că e o aripă fiecare cârjă – e mai mult decât orice!

Părintele Constantin Necula