Gândul zilei

“În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii. Mai uşor vei trece pe lângă Lună decât pe lângă Dumnezeu. Cu adevărat, mai uşor vei fugi de văzduh decât de Dumnezeu”.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău,

Reclame

Bucuria

Bucuria este un cântec, o lumină, un schimb, o strălucire care traversează întreaga Biblie din loc în loc, de la prima până la ultima pagină.
Este comoara oricărei ființe vii, chiar și a celei mai lipsite. Orice bucurie își are rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu cel viu și înviat. El exprimă, în fiecare ființă, vitalitatea sa proprie și vibrarea voioasă pentru a face din aceasta o notă unică în polifonia universului.

Această bucurie fundamentală a fost înscrisă în genele celulelor noastre. Este „da”-ul în fața vieții, cea mai înalta victorie a omului asupra tuturor încercărilor care îl apasă, cel mai puternic mijloc de transformare. Autenticitatea unei vieți spirituale se măsoară după gradul de bucurie care o locuiește. Ea este deci culmea misticii și a oricărei împliniri. Nu există decât o singură datorie: să fii fericit, și o singură trădare: să nu fii.

Așadar: dacă a afla bucuria înseamnă a trăi, atunci cum să devenim Bucurie ?

Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om, părintele Alphonse Goettmann

sursa

O pildă a postirii

Călugării din Pustia Egiptului erau vestiți pentru viața lor aspră. Mîncarea lor erau curmalele, puțin grîu, rădăcini pe care le mîncau, de regulă, nefierte și nepuse la foc.

Se spune că odată cineva din Alexandria a adus în dar fiecărui frate cîte un vas cu untdelemn sigilat cu ipsos. La vremea secerișului, cînd fiecare frate aducea la stareț tot ce i-a rămas din proviziile de peste an, căci secerișul era vremea cînd știau cu încredințare că iarăși vor avea mîncare, fiecare frate a adus și vasul său cu untdelemn.

Între ei era și Sfîntul Veniamin care nu destupase vasul, ci, făcîndu-i gaură cu un ac, a gustat foarte puțin ulei, ceea ce îl făcea să se mîndrească. Cu gîndul aceasta a mers să înnapoieze vasul, urmărind să vadă vasele golite ale fraților. Doar că atunci cînd a ajuns la obște, a văzut că toate vasele erau sigilate și doar al lui avea o găurică din care s-a mîncat ulei.

Această pildă a postirii care trebuie împreunată cu nejudecarea și alungarea oricărei trufii se regăsește în Patericul Egiptean, o carte fundamentală pentru tradiția ascetică ortodoxă. Postiți, dar nu uitați să aveți inima curată, ferită de orice mîndrie asupra celorlați.

Părintele Savatie Baștovoi – https://antiparenting.ro/cum-sa-postesti-fara-sa-te-mindresti-sfat-de-la-calugarii-egipteni-din-sec-al-iv-lea/

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator…

… Sînt suferințe absurde. Acestea sunt foarte greu de suportat. N-au un înțeles, par să vină dincolo de orice necesitate.

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator.

Cel mai bun educator se folosește de exemple concrete. De aceea îmi spun: Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie trăit – și mai puțin vorbit și disputat. La templu, Cristos a luat biciul. În loc să țină o predică, a lovit. Orice predică ar fi fost inutilă. Poate ca era mai important sa fie curățată casa Domnului de neguțători, nu să înțeleagă neguțătorii de ce nu e bine să-și facă în pridvorul templului negustoria. Gestul lui Cristos a fost mai presus de orice teorie. Există și această necesitate, câteodată – necesitatea acțiunii directe, neîntîrziate și fără multe cuvinte. Dacă stăm să ne gîndim bine, Cristos a făptuit mai mult decît a vorbit. Fără iubire nu poți să iei însă biciul. Nu ura l-a facut pe Cristos să intre în templu, ci mînia.

Regele Mihai I al României