Cum vede Biserica educația copilului, interviu cu Maica Siluana pentru revista Qbebe

1. Dacă ar fi să alegeti trei calități obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi acestea?

O primă calitate necesară unei mame cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credința în Dumnezeu, cât mai profund și mai practic cu putință. Această calitate o va ajuta să fie conștientă de sensul vieții omului pe pământ și să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depășește cerințele vieții ca supraviețuire sau viețuire.

O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conștientă și liberă de sine.

Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-și asuma consecințele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea că „socoteala” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieții în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber și conștient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica să fie o mamă bună, atât omenește, cât și duhovnicește.

2. Cum vede Biserica relația dintre mamă și copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil și părinte?

În Biserică, relația dintre mamă și copil este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârșire, în funcție de putință și bunăvoința fiecăruia. Pentru că și mama dă efectiv din viața sa copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menținerea în viață și creștere. Mai întâi, în pântece, își dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naștere, oferă laptele produs în sânul vieții sale. Iar după înțărcare își dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una și această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relația lor se poate destrăma, omenește vorbind. Nimeni nu va mai despărți în sângele și moștenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creștină, comunicarea dintre copil și părinți este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primește fiecare energiile necreate, dumnezeiești, care vindecă neputințele omenești generatoare de traume și de nefericire.

Grija și oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmărește să îl scoată pe om din relațiile bazate pe reciprocitate și administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoționale și de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învățarea necesară supraviețuirii. Harul îl face pe om liber și capabil să iubească în mod conștient și jertfelnic.

3. Cum vede Biserica educația copilului? Care este mai importantă: educatia spirituală, cea emoțională sau cea intelectuală?

În Biserică omul este văzut și cinstit ca întreg. Iar educatia presupune îngrijirea și cultivarea tuturor dimensiunilor și lucrărilor persoanei umane. Educația spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective și intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simțire, minte și inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, unește toate puterile și lucrările omului și le spiritualizează, le înduhovnicește prin lucrarea Duhului Sfânt. Educația copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal rațional”, la starea de om deplin, de ființă spirituală.

Să nu vă speriați de aceste cuvinte și nici de constatările pe care le faceți privind în jurul vostru. Să nu facem din neputința creștinului actual, măsura lucrării Bisericii.

4. Ce trebuie să facă o mamă daca are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând o mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Și tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învățat în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conținuturile minții și sufletului ei, transmise direct și viu copilului, încă din momentul conceperii.

Daca mama va alege să-și vindece rănile emoționale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe și manifestate de copil și, apoi, de nepoți.

În privința pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuși cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

5. Ce părere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia „ruptă din rai”, cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din rai, adică este despărțită, prin rupere, de iubirea și respectul care caracterizau relațiile umane înainte de căderea protopărinților noștri. Iar iluzia că bătaia ar putea naște iubire este o formă ascunsă a criminalității umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură și în Biserică se vorbește despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educație, este în sensul de a-i produce copilului o experiență dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poți explica unui copilaș că este periculos să umble la prizele
electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înțelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă.
Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinților în momentul acela și nu frica, ura sau mânia…

Biserica privește orice abuz ca pe un păcat grav și oferă remedii atât victimei, cât și abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deși s-au făcut pași importanți spre a ieși în întâmpinarea omului, cu nevoile și durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaștere adecvată a acestor pași va aduce un mare ajutor tuturor părinților și educatorilor onești și dedicați.

6. Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubescă ea însăși pe Dumnezeul Cel Viu, prezent și lucrător, în Biserică și în viața sa.

7. Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul așa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relația dintre Dumnezeu și copil este nemijlocită și vie. Dacă vom proceda așa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiți de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla și noi mai multe despre Dumnezeu.

8. De la ce vârstă putem duce copilul la Biserică și care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenți în viata părinților normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânța părinților să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinții îl primesc prin sfintele Taine și îl păstrează, și care lucrează prin rugăciunea și prin viața lor, în credință.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul și iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, și în prezența tatălui, iubitoare și protectoare. După naștere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie. Botezul este nașterea sa în Împărăția lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă”, iar Împărtășania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viața „lumii acesteia”. Pentru creștin, viața aceasta este doar o pregătire pentru viața adevărată, care este viața veșnică. Și viața veșnică, totuna cu viața fericită, începe aici, în viața pământească altoită pe Viața Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătățile cele cerești, le pregustăm, așa cum pruncul din pântecele matern participă la viața de după naștere. Tot mai mulți experți care studiază calitatea vieții omului, dovedesc științific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot așa, viața actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieții veșnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieții lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format deprinderi de viețuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă și îl cheamă la Viața cea adevărată, care este viața cu și în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui și nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelația numește darul de a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător și nu îl lasă pe om să-și afle liniște, până ce nu-i aude glasul!

9. De ce este atât de important botezul în viața copilului nostru? La cât timp de la naștere trebuie botezat bebelușul? Care sunt cele mai importante tradiții care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este nașterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfințitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existență. El beneficiază astfel de menținerea în existență, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor și călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viața pe care a pierdut-o, atunci când a renunțat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Și anume, harul sfințitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.

Biserica oferă familiei învățătura necesară și corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviți ca persoane umane, și nu ca anexe ale părinților.

10. Ce sfaturi puteti oferi mămicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care își respectă părinții și lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să își ferească micuțul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduința lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Său.

Străduiți-vă să înțelegeți această chemare-făgăduință și să o urmați, pornind de acolo de unde vă aflați acum și veți cunoaște bucuria după care tânjește inima voastră. Și nimeni și nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut așa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condițiile
exterioare.

Bucurie sfântă și pace inimilor voastre în iubirea l

sursa: sfintiiarhangheli.ro

Reclame

Ataşarea de ceilalţi

O referire la marii psihologi

Marii psihologi, vrând să-l evalueze pe om, vrând să pătrundă în cel mai profund loc al fiinţei omului – şi să-l vadă pe omul contemporan, pe european, pe american, iar acum, şi pe grec – vrând să-l ajute să scape de blocajele care se nasc inlăuntrul lui, au avut opinii foarte diferite.

Una a spus Freud, care a făcut un început, construind o bază, construind o temelie, pe care şi-a sprijinit intreaga lui teorie şi intreaga lucrare pe care a făcut-o. Pănă astăzi, cei care urmează teoriile lui Freud, aplică în terapia lor teoriile şi concluziile sale, deşi astăzi nu există, aproape nimeni, care să urmeze în literă cele spuse de Freud. În orice caz, până într-un anumit punct sunt destui care-l urmează.

Altă bază şi altă temelie a pus Jung şi a construit pe ea întreaga lui teorie şi intreaga lui lucrare. Si sunt, de asemenea, mulţi cei care-l urmează pe Jung. Un alt principiu a avut Adler. Aceştia trei sunt marii psihologi şi de la aceştia pornesc toţi ceilalţi.

Femeia psiholog şi psihiatru, despre care v-am vorbit deja şi care a murit acum câţiva ani,  Karen Horney – se pare că a fost un bun psiholog şi psihanalist in acelaşi timp – nu este foarte de acord cu toţi aceştia. Este mult în dezacord cu Freud, dar cu Jung. La Adler nu se referă aproape deloc. Iar problemele psihologice le vede, oarecum, din perspectiva ei şi aşează o temelie proprie, un principiu propriu pe care construieşte.

Scrie că Freud spune un anumit lucru, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect. Jung spune altceva, dar nu este de acord şi crede că altfel este corect.

Personal, din câte cunosc, cred că poziţia ei este mai, aproape de adevăr. Poziţiile celorlalţi, unele nu mulţumesc, iar altele sunt cu totul inadmisibile. Poziţiile ei, insă, sunt îndeajuns de mulţumitoare.

În plus, ea este în dezacord cu Freud pentru că acesta nu a dat nici o importanţă moralei, conştiinţei morale, am spune. Noi, a zis Freud, facem ştiinţă. Ce treabă are morala cu ştiinţa?

Cum este posibil, spune Karen Horney, să facă cineva psihologie, psihoterapie, psihanaliză, adică să se ocupe de om înlăuntrul căruia se află această conştiinţă morală – fie că vrem, fie că nu, ea există – fără să o ia în seamă? Atunci când o ignori, spune ea, ceva îţi va lipsi din tot edificiul tău, ceva va rămâne în afara acestei temelii pe care o aşezi. Conştiinţa morală există şi, în cele din urmă, te va dovedi mincinos.

Aşadar, ea spune că toate blocajele omului – blocaj este un cuvânt frumos, şi cred că redă îndeajuns acest fenomen care se observă la omul modern – se datorează, negreşit, legăturii cu una din cele trei mişcări pe care le poate face omul în relaţie cu semenii săi:

Mişcarea spre oameni.
Mişcarea împotriva oamenilor.
Mişcare departe de oameni.

Aceste teze, ale lui Karen Horney, se pare că sunt destul de bine întemeiate din punct de vedere psihologic, teologic şi duhovnicesc.

Prin iubirea adevărată luăm o atitudine corectă faţă de ceilalţi

Am spus că Dumnezeu a creat o omenire. Și, după cum Dumnezeirea este una, din punct de vedere al firii există trei Persoane, tot aşa şi omul este unul ca omenire, dar omenirea este totalitatea persoanelor. Dumnezeu, făcandu-l pe om, l-a făcut după chipul Său. Desigur, spunând că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, inţelegem multe, dar şi faptul că omul nu este o monadă, că omul ca omenire este constituit din multe persoane. Aceasta, în profunzime, inseamnă că omul nu se poate susţine singur, nu poate exista ca monadă. Negreşit, în rădăcina fiinţei lui sunt şi ceilalţi.

Aceasta, în ultimă analiză, înseamnă că nimeni nu poate nesocoti existenţa celorlalţi. Nu o poate nesocoti nu cu mintea, ci cu viaţa lui, cu rădăcina lui, cu fiinţa lui. Înseamnă încă faptul că, dacă omul x sau y nu ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, împreună cu care se trage din aceeaşi rădăcină, sigur nu se va putea dezvolta corect, normal, dincolo de faptul că teologic şi spiritual se va pierde, se va bloca. Adică, se vor crea toate aceste blocaje de ordin psihologic şi nimeni nu va afla soluţii de ieşire.

Trebuie, aşadar, ca omul să ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi. Am putea spune că din punct de vedere teologic, iconografic, evanghelic, ia o atitudine corectă faţă de ceilalţi prin iubire. Însă prin iubirea lui Dumnezeu, prin iubirea care nu înlănţuie, care nu pizmuieşte, care nu este şovăielnică şi „nu caută ale sale”.

Prin iubire omul ia atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni. În Sfânta Treime există comuniunea iubirii. Între oameni trebuie să existe această comuniune a iubirii, a adevăratei iubiri.

Spun şi accentuez acest lucru, că trebuie să existe comuniunea adevăratei iubiri, pentru că de multe ori când credem că iubim şi ne topim de iubire, credem că mergem pănă la capătul lumii pentru iubire, este posibil ca în străfundurile noastre să nu existe nici un strop de iubire adevărată.

O mamă se poate lăsa sfâşiată, se poate jertfi pentru copiii ei, dar, în cele din urmă, atitudinea pe care-o ia faţă de copiii ei, poate să nu fie cea corectă, poate să nu fie atitudinea consecinţă a iubirii, ci să fie cu totul altceva.

Aşadar, atunci când cineva nu are atitudinea corectă faţă de ceilalţi oameni, prin urmare nu nutreşte iubire, adevărata iubire, atunci va lua faţă de ceilalţi una din aceste trei atitudini, la care ne-am referit şi despre care vorbeşte Karen Horney. Și cred – posibil să nu am dreptate – că într-un anumit fel, poziţia ei este întemeiată şi spiritual-teologic.

Nevoia omului de a se prinde de ceva

Prima atitudine este mişcarea către oameni, adică ataşarea de ceilalţi oameni. Mama, de pidă, se ataşează de copil. Soţia se poate ataşa de soţul ei sau soţul de soţia lui. Fiul duhovnicesc se poate ataşa de duhovnic. Și cum să găseşti răspuns la întrebarea: de ce nu sporeşte acest fiu în viaţa duhovnicească? Acest copil care – dacă-mi este permis să mă refer şi la nişte lucruri puţin exagerate – se spovedeşte poate zi şi noapte şi este considerat cel mai devotat fiu duhovnicesc, cel mai devotat creştin. În cele din urma, întrucât nu are o atitudine corectă faţă de duhovnic ci s-a alipit de el nefiresc, nu are o creştere duhovnicească adevărată. E imposibil să aibă. Cum să aibă creştere adevărată? Omul nu poate fi adevărat în afara temeliei lui, în afara bazei lui.

Așadar, mişcarea către oameni este această ataşare sau alipire nefirească. Mama se alipeşte de copil, părinţii de copii şi copiii de părinţi. Câţi copii, fete, dar şi băieți, se fac mari şi nu pot să se dezlipească de mamă! Se căsătoresc şi ataşarea aceasta, încă, există.

Sau, câţi oameni nu pot trăi dacă nu depind în mod neapărat de ceva!? Aceasta nu este o atitudine corectă. Un astfel de om nu poate avea credinţă adevărată în sufletul lui, nici nu poate spune: „Am un Dumnezeu. Cred în Dumnezeu. Îl am în mine pe Dumnezeu. Hristos a venit in lume şi pentru mine!”. Adică se agaţă – ca să nu spunem de lucruri – de oameni, depinde de oameni şi nu poate trăi fără această dependenţă. Aceasta este mişcarea către ceilalţi oameni.

Această mişcare, această alipire, duhovniceşte vorbind porneşte de la iubirea de sine – nu vorbim de ce spune psihologul nostru – porneşte de la o suficienţă de sine, porneşte de la temeri şi de la sentimentul de nesiguranţă. Persoana aceasta care se alipeşte de ceilalţi nu poate sta pe picioarele ei, ci trebuie să se prindă de ceva, de cineva.

Nu spuneţi că este ataşare sau alipire ceea ce a făcut un ucenic, Sfântul Pavel cel simplu, faţă de duhovnicul său. A mers, după cum citim în Sinaxar, la Sfântul Antonie cel Mare cu scopul de a deveni monah. Când a deschis Antonie cel Mare uşa şi l-a văzut, l-a întrebat ce vrea. „Am venit, a răspuns el, să mă fac ucenic”. Sfântul Antonie cel Mare s-a împotrivit, insă Sfantul Pavel a stăruit. În cele din urmă Sfântul Antonie a intrat în chilia sa şi l-a lăsat să aştepte afară. Iar după trei zile a ieşit iar din chilie. Acela aştepta acolo, fără să fi mâncat ceva.

Ceea ce a făcut Sfăntul Pavel, ducându-se să ucenicească, nu este manifestare de ataşare, nu este manifestarea acestei stări bolnăvicioase care există în noi. Nu. Este manifestarea unei mari vitejii, a unei mari credinţe, a dorinţei, a unei mari iubiri faţă de Dumnezeu.  (Sfântul Nicodim, Sinaxar, ed. „Stupul Ortodox”, vol. 4, Tesalonic 1982, pag. 46-47. )

Poate merge cineva la cel mai bun dascăl să ucenicească şi să devină mare învăţat, fără să se ataşeze de el bolnăvicios. Poate merge cineva la un părinte să ucenicească, fără să se alipească de el. Ataşarea despre care vorbim este bolnăvicioasă.

Nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta

Îndrăznesc să spun că nici de Dumnezeu nu trebuie să ne ataşăm în felul acesta. Dumnezeu nu acceptă aşa ceva. Poate părea ciudat, de aceea trebuie să explic. Deseori alergăm la Dumnezeu şi ne rugăm şi cerem diferite lucruri fără să primim nici urmă de răspuns. De ce? Fiindcă mergem având în noi un duh de ataşare bolnăvicioasă.

Când cineva se ataşează, dacă-mi este permis să spun aşa – poate greşesc, acum îmi vin în minte aceste gânduri – este ca şi cum s-ar sinucide. Cum ar îngădui Dumnezeu ca un om să se sinucidă? Un om care se ataşează se omoară moral, se omoară duhovniceşte. Este o sinucidere duhovnicească. Dumnezeu nu poate accepta aceasta.

La Dumnezeu trebuie să mergem cu smerenie. Și aici se încurcă lucrurile. Un om stăpânit de acest duh de alipire se alipeşte de Dumnezeu şi crede că este smerit. Și când cineva îi arată că trebuie să se smerească, se miră: „Eu să mă smeresc? Eu, care sunt ţărână şi cenuşă?”. Însă ceea ce simte el este de la duhul ataşării nesănătoase, nu de la cel al smereniei. Aşadar, cel care aleargă la Dumnezeu cu smerenie, se face cu adevărat ţărână şi cenuşă, însă nu se sinucide.

Cel ce se ataşează strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, își zdrobeşte inima şi, cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, însă aşa este. Cu cât Dumnezeu nu răspunde, cu atât omul nădăjduieşte mai mult. Cu cât Dumnezeu întârzie să-i răspundă, cu atât nădăjduieşte mai mult.

Ucenicul nu se ataşează de părintele lui. Se smereşte şi învaţă virtutea. Aşadar, omul nu trebuie să se atașeze de nimeni, nici măcar de Dumnezeu.

Dacă această stare bolnăvicioasă, într-un fel sau altul, pune stăpânire pe om şi, fără ca el să-şi dea seama, o hrăneşte, o întreţine şi uneori o consideră virtute şi se mândreşte cu ea, este înfricoşător. Nu numai că este rău, este de-a dreptul înfricoşător. Și dacă omul nu se izbăveşte, se va abate de la calea dreaptă, se va abate de la temelia adevărată pe care se zideşte omul adevărat.

* * *
Cel ce se ataşează, strigă, strigă, strigă la Dumnezeu şi, dacă nu primeşte răspuns, va deznădăjdui şi va fi dezamăgit. Pe când cel care se smereşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, îşi zdrobeşte inima, şi cu cât Dumnezeu nu-i răspunde, cu atât nădăjduieşte mai mult. Pare ciudat, aşa este.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 2 : Mișcarea către oameni, Omilia I,   Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                                     următor

Parintele Serafim Rose – Despre conceptia de viata ortodoxa

Conferinta tinuta de ieromonahul Serafim Rose in anul 1982 in manastirea intemeiata de el la Platina, in muntii Californiei, in care parintele ne pune in garda asupra principalelor pericole duhovnicesti ce ne ameninta in ziua de azi

Inainte de a-mi incepe cuvântul as dori sa spun doua-trei lucruri despre importanta faptului de a avea o conceptie de viata ortodoxa si de ce este mai greu sa ti-o formezi in zilele de azi decât in secolele trecute. In secolele trecute – de exemplu in Rusia secolului XIX – conceptia de viata ortodoxa era o parte importanta a trairii ortodoxe si era sprijinita de mediul respectiv. Nici nu era nevoie sa vorbesti de ea ca de un lucru aparte – traiai Ortodoxia in armonie cu societatea ortodoxa in care te aflai si iti dobândeai o conceptie de viata ortodoxa de la Biserica si din societate.

In multe tari conducerea marturisea Ortodoxia, ce era centrul vietii publice, iar conducatorul insusi era cel dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a da exemplu crestin tuturor supusilor sai. Toate orasele aveau biserici ortodoxe si in multe dintre ele se slujea zilnic, dimineata si seara. Existau manastiri in toate marile orase, in târguri, in afara oraselor si la tara, in pustie si in salbaticie. In Rusia se aflau mai bine de 1000 de manastiri organizate oficial, fara sa socotim numeroasele sihastrii. Calugaria era un model general acceptat de vietuire. De fapt, majoritatea familiilor aveau in manastire o sora sau un frate, un unchi, bunic sau var care era calugar sau maica, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viata ortodoxa, precum cel al pelerinilor care mergeau din manastire in manastire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toata calea vietii intâlneai dreptcredinciosi crestini al caror centru era, bineinteles, calugaria. Traditiile ortodoxe faceau si ele parte din viata de zi cu zi. Majoritatea cartilor citite erau ortodoxe. Viata zilnica era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau sa munceasca din greu pentru a supravietui, speranta de viata nu era ridicata, moartea era o realitate frecventa si toate acestea intareau invatatura Bisericii despre realitatea si apropierea vietii de apoi.

A trai o viata ortodoxa in aceste circumstante era acelasi lucru cu a avea o conceptie de viata ortodoxa si era, de altfel, foarte putina nevoie sa se vorbeasca despre un astfel de lucru. Astazi, pe de alta parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastra este o mica insula in mijlocul unei lumi care opereaza cu principii total diferite si in fiecare zi aceste principii se schimba cu altele mai rele, instrainându-ne tot mai mult de dreapta credinta. Multi oameni sunt tentati sa-si imparta viata lor in doua secvente foarte distincte: viata cotidiana pe care o petrecem la serviciu, cu prieteni lumesti, cu treburile noastre lumesti si Ortodoxia, in cadrul careia ne manifestam Duminica si cu alte ocazii, in timpul saptamânii, când avem timp pentru ea. Dar o conceptie de viata a unei astfel de persoane, daca o observi mai atent, este de multe ori o ciudata combinatie intre valorile crestine si valorile lumesti, valori incompatibile care nu se pot amesteca.

Scopul acestui cuvânt este de a intelege cum oamenii care traiesc in zilele noastre pot face primii pasi catre o conceptie de viata unitara, catre o conceptie de viata ortodoxa. Ortodoxia este traire. Daca nu traim Ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de convingerile formale pe care le putem avea. Existenta in lumea noastra contemporana a devenit foarte artificiala, foarte nesigura, foarte confuza. Ortodoxia, este drept, are o viata proprie, care nu este insa foarte departata de viata din jurul ei, astfel incât viata unui crestin ortodox, si nu doar a celor cu numele, ci si a traitorilor, nu poate decât sa reflecte lumea intr-un anumit fel. Un anumit gen de nesiguranta, de dezorientare a patruns si in viata ortodoxa a vremurilor noastre. In acest cuvânt vom incerca sa aruncam o privire asupra vietii lumii contemporane si apoi asupra trairii ortodoxe, pentru a vedea cum ne putem indeplini mai bine datoria crestina de a duce o viata care nu e a lumii acesteia in aceste vremuri destul de grele si de a pastra astazi o perspectiva crestina ortodoxa asupra intregii vieti, perceptie care ne va ajuta sa supravietuim timpurilor acestora cu credinta noastra intreaga.

Viata din zilele noastre este anormala

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii, si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol xix, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Câtiva analisti ai vietii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generatia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire si fascinatie a sinelui care impiedica o dezvoltare normala a fiintei umane. Altii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei in care multi oameni traiesc acum, neputând sa infrunte sau sa inteleaga realitatea lumii inconjuratoare sau a propriilor probleme.

Când generatia eu se indreapta spre religie – ceea ce se intâmpla frecvent in ultimele decenii – este de obicei spre forma de plastic sau fantastica a ei: o religie dezvoltata prin sine (unde sinele ramâne obiect de adorare) de brainwashing sau mind-control, de guru zeificati, de cautare a OZN-urilor si a fiintelor extraterestre, de stari spirituale anormale. Nu vom aprofunda aceste manifestari, care probabil va sunt destul de familiare, ci doar vom discuta putin mai târziu despre cum acestea influenteaza viata duhovniceasca a crestinului ortodox din zilele noastre.

Este important pentru noi a intelege, in incercarea noastra de a trai o viata crestina azi, ca lumea care s-a format in vremurile noastre rasfatate face presiuni asupra sufletului, fie in viata religioasa, fie in cea seculara, presiuni care sunt de natura totalitara. Aceasta se sesizeaza usor la cultele care dezvolta dependenta psihica – care s-au bucurat de atâta publicitate in ultimii ani – si care cer supunere totala fata de un auto-proclamat om sfânt, dar la fel de evident este si in viata seculara, unde omul nu se confrunta doar cu câte o ispita ici colo, ci cu o stare intreaga de ispitire care il ataca, fie prin muzica de fond din piete sau de la locul de munca sau in mijloacele de transport, fie prin indicatoarele publice si hartile oraselor, prin muzica moderna adusa chiar si in campinguri montane sau cantonamente, chiar si acasa, unde televizorul ajunge de multe ori sa fie stapânul ascuns al casei, dictând valorile, optiunile si gusturile moderne.

Daca ai copii mici stii cât de adevarate sunt aceste lucruri; când au vazut ceva la televizor este foarte greu sa lupti impotriva acestei noi optiuni care este intarita cu autoritate de catre televizor. Mesajul acestei ispite universale care il ataca pe omul de azi – destul de evident in formele seculare, dar de obicei mai ascuns in formele religioase – este: traieste pentru prezent, simte-te bine, relaxeaza-te, fii comod! In spatele acestui mesaj se afla altul, mult mai sinistru, camuflat, care este dat pe fata numai in tarile oficial atee, care se afla cu un pas inaintea lumii libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebui sa intelegem ca ceea ce se intâmpla in lume azi este foarte asemanator de la un loc la altul, indiferent ca are loc in spatele Cortinei de Fier sau in lumea libera. Exista mai multe varietati, dar atacul este acelasi pentru a ne câstiga sufletul . In tarile comuniste exista o doctrina atee oficiala. Ti se spune deschis ceea ce trebuie sa faci: sa uiti de Dumnezeu si de orice alta viata in afara de cea prezenta; sa-ti scoti din viata frica de Dumnezeu si respectul pentru lucrurile sfinte; sa-i privesti pe cei ce cred in Dumnezeu in modul traditional ca dusmani pe care trebuie sa-i extermini. Se poate lua ca simbol al vremurilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distractii si auto-idolatrie, Disneyland-ul american; daca-i asa, atunci sa nu neglijam a vedea in spatele acestuia-simbolul mult mai sinistru care ne indica incotro se indreapta cu adevarat generatia eu. Gulagul Sovietic, lantul de lagare de concentrare care deja guverneaza viata a aproape jumatate din populatia lumii.

Doua moduri gresite de apropiere de viata spirituala

Dar, cineva ar putea zice, ce au toate acestea de a face cu noi, care incercam sa ducem, pe cât ne sta in putinta, o viata crestina ortodoxa sobra? Multe are, intr-adevar, de a face cu noi. Trebuie sa intelegem ca lumea din jurul nostru, anormala cum este, este locul unde ne incepem viata crestina. Indiferent de ce facem cu viata noastra, indiferent de adevaratul continut crestin pe care i-l dam, totusi inca are ceva din amprenta generatiei eu in ea si trebuie sa fim destul de smeriti pentru a vedea acest lucru.

De aici trebuie sa incepem. Exista doua moduri gresite de a te apropia de viata din jurul nostru, cai pe care multi pasesc de obicei azi, gândind ca, intr-un fel, aceste lucruri ar trebui sa le faca un crestin ortodox.

Un mod de apropiere – cel mai obisnuit – este pur si simplu de a merge in pasul vremii: sa te adaptezi la muzica rock, la gusturile si curentele moderne si la intregul ritm al vietii moderne. De cele mai multe ori parintii de moda veche vor avea foarte putin contact cu aceasta viata si vor continua sa-si duca viata mai mult sau mai putin separat, dar se vor bucura sa-si vada copiii urmând ultima moda si vor crede ca acest lucru este lipsit de primejdii.

Aceasta cale este un dezastru total pentru viata crestina; este moartea sufletului. Unii inca mai pot duce o viata respectabila in afara lumii, fara sa lupte impotriva spiritului vremii, dar sunt morti sau pe moarte; si cel mai trist lucru dintre toate – copiii le vor plati pretul cu numeroase boli si tulburari psihice si spirituale care sunt din ce in ce mai frecvente. Una dintre membrii conducatori sectei sinucigase, care a sfârsit atât de tragic in Jonestown cu patru ani in urma, era fiica cea mica a unui preot ortodox grec; grupuri sataniste de rock precum Kiss – Kids in Satan’s Service – sunt alcatuite din tineri rusi fosti ortodocsi; cea mai mare parte a comunitatii templului satanic din San Francisco, conform unui recent studiu sociologic, este format din tineri ortodocsi. Acestea sunt doar câteva cazuri zguduitoare; majoritatea tinerilor ortodocsi nu merg chiar atât de departe – ci doar se integreaza lumii anti-crestine din jurul lor si inceteaza sa mai fi exemple de traire crestina pentru cei din jurul lor. Este rau asa. Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, cu atât mai mult diferit de lumea ciudata si anormala de astazi si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile de baza pe care trebuie sa le stie, ca parte a educatiei crestine.

Alta apropiere gresita si la extrema opusa este aceea care ar putea fi numita falsa spiritualitate. O data cu accesul relativ usor datorat traducerilor cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca si a raspândirii vocabularului ortodox despre lupta duhovniceasca, se poate observa o crestere a celor care vorbesc despre isihasm, despre rugaciunea inimii, despre viata ascetica, despre stari inalte de rugaciune si de teologia inalta a unor Sfinti Parinti precum: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fii constient de adevarata inaltime a vietii spirituale ortodoxe si sa ai evlavie la marii sfinti care s-au impartasit de ea; dar daca nu vom cugeta intr-un mod foarte realist si foarte smerit la cât de departe suntem cu totii astazi de viata isihasta si cât de putin pregatiti suntem pentru a o urma, interesul nostru fata de ea nu va fi decât o alta expresie a egoismului nostru, a universului nostru de artificial. The me-generation goes hesychast! („Generatia-eu se apuca de isihasm”) – aceasta incearca sa faca unii; dar in realitate ei numai adauga un nou joc numit isihasm la atractiile Disneyland-ului.

Exista carti cu acest subiect care sunt foarte cunoscute. Chiar romano-catolicii sunt foarte prinsi de acest curent, sub influenta ortodoxa, ei insisi influentând pe alti ortodocsi la rândul lor; de exemplu: preotul iezuit George Maloney, care scrie tot felul de carti pe acest subiect si traduce din Sfântul Macarie cel Mare si din Sfântul Simeon Noul Teolog si incearca sa-i faca pe oameni sa devina isihasti in viata de zi cu zi. Ei au tot felul de influente, de obicei carismatice; se presupune ca oamenii ar fi inspirati si isi insusesc toate tipurile de disciplina ascetica pe care le dau Sfintii Parinti, care depaseau cu mult nivelul la care ne aflam noi acum.

Acesta este un lucru foarte neserios. Mai este si o doamna, Chaterine de Hueck Doherty (care de fapt s-a nascut in Rusia si a devenit romano-catolica), care scrie carti despre viata pustniceasca si despre linistire si toate aceste lucruri incearca sa le promoveze precum o reclama pentru o noua bomboana. Este, bineinteles, ceva lipsit de seriozitate si este un semn foarte tragic al vremurilor noastre. Aceste lucruri inalte sunt folosite de oameni care nu le inteleg. Pentru unii oameni poate fi doar un obicei sau un mod de a-si pierde vremea, dar pentru altii, care o iau in serios, poate fi o mare tragedie.

Ei cred despre sine ca duc o viata foarte inalta, când, in realitate, nu si-au rezolvat nici macar problemele interioare. Vreau sa subliniez ca ambele cai trebuie evitate – atât lumescul cât si supra-duhovnicia – dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa avem o perspectiva realista asupra cerintelor legitime ale lumii sau ca ar trebui sa incetam a mai urma sfaturile marilor Parinti isihasti ori a mai folosi rugaciunea inimii in functie de situatie si dupa puterea noastra. Sa fie insa la nivelul nostru. Ideea, absolut necesara pentru supravietuirea noastra ca ortodocsi azitazi, este ca trebuie sa intelegem conditia noastra de crestini ortodocsi in ziua de azi; trebuie sa intelegem profund vremurile in care traim, cât de putin cunoastem si traim de fapt Ortodoxia, cât de departe suntem nu numai de sfintii din vremurile de demult, ci chiar de crestinii obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de cei din generatia trecuta si cât de mult trebuie sa ne smerim pentru a supravietui ca si crestini ortodocsi astazi.

Ce putem face

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi aceasta trezire, acest discernamânt si cum poate el rodi in sufletele noastre? Voi incerca sa raspund la aceasta intrebare in doua parti: in prima – referindu-ma la constientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodata in istoria crestinismului, a devenit un dusman consecvent; iar in a doua – referindu-ma la constientizarea Ortodoxiei, pe care ma tem ca majoritatea o cunosc mult mai putin decât ar trebui; mult mai putin decât trebuie sa o cunoastem daca dorim sa o pastram.

Mai intâi, intrucât vrem sau nu ne aflam in lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiar si in locuri retrase cum este mânastirea noastra de aici), trebuie sa ne impotrivim ei si ispitelor ei in mod onest si realist, dar fara a ceda; in special trebuie sa-i pregatim pe tineri pentru ispitele ce le vor infrunta.

Trebuie sa intelegem ca lumea din jurul nostru rareori ajuta si de cele mai multe ori stânjeneste educarea copilului in adevaratul spirit ortodox. Trebuie sa fim zilnic pregatiti pentru a contracara influenta lumii pe baza principiilor unei educatii crestine intelepte.

Aceasta inseamna ca tot ceea ce un copil invata la scoala trebuie in mod constant controlat si indreptat in casa. Nu putem considera ca tot ceea ce va invata la scoala este pur si simplu ceva bun si lumesc si ca nu are nici o legatura cu educatia lui ortodoxa. El poate invata meserii folositoare sau alte lucruri (desi multe scoli americane esueaza lamentabil si sub acest aspect; multi profesori ne spun ca tot ceea ce pot face este sa-i tina pe copii cuminti in clasa chiar si fara a-i invata nimic), dar chiar daca invata ceva vor fi si multe conceptii si filosofii gresite.

Modul fundamental de raportare al unui copil la literatura, muzica, istorie, arta, filozofie, chiar la stiinta si, bineinteles, la viata si la religie – nu trebuie sa vina, mai inainte de toate, de la scoala, pentru ca scoala le ofera prin prisma filosofiei moderne; el trebuie sa vina in primul rând din familie si din Biserica. Altfel copilul va fi destinat unei educatii gresite in lumea de azi, unde sistemul de educatie este in cel mai bun caz agnostic, iar in cel mai rau caz, intru totul ateist sau anti-religios. Bineinteles, toate acestea in URSS sunt impuse cu forta copilului, fara religie si cu un program foarte activ de a-l face pe copil ateu.

Parintii trebuie sa stie exact ce li se preda copiilor la cursurile de educatie, care sunt aproape universale azi in toate scolile americane, si sa le corecteze acasa, nu numai printr-o atitudine deschisa asupra acestui subiect (in special intre tata si fii – lucru foarte rar in societatea americana), dar si printr-o clara subliniere aspectului moral, lucru total absent din sistemul educational.

Parintii trebuie sa stie ce muzica asculta copii lor, la ce filme se uita (sa asculte sau sa vada impreuna când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expusi si ce fel de limbaj folosesc si sa le imprime o atitudine crestina asupra acestora. Televizorul – in familiile in care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastra – trebuie strict controlat si supravegheat pentru a evita efectele otravitoare ale acestei masini, care a devenit, in special in rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor si atitudinilor anti-crestine chiar acasa.

Am vorbit mai intâi despre cresterea copilului, deoarece acesta este tinta primelor lovituri pe care le da lumea crestinilor-ortodocsi si il formeaza dupa chipul ei; odata formate atitudini gresite intr-un copil, sarcina de a-i da o educatie crestina acestuia devine de doua ori mai dificila.

Dar nu numai copiii, ci noi toti ne confruntam cu aceasta lume care incearca sa ne formeze ca anti-crestini, prin scoala, televiziune, filme, muzica la moda si toate celelalte influente, care apasa asupra noastra, mai ales in orasele mari. Trebuie sa constientizam ca toata incarcatura care se revarsa asupra noastra are aceeasi sursa; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxarii, al nepasarii, al distractiei, al renuntarii la orice gând pentru alta lume, prin diferite mijloace, fie prin muzica, filme, televiziune fie prin scoala, prin felul in care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se da si prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculca. Este, de fapt, o educatie in ateism. Noi trebuie sa ripostam prin cunoasterea a ceea ce lumea incearca sa ne faca si prin formularea si comunicarea raspunsului nostru crestin-ortodox catre ea.

Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi traiesc si transmit Ortodoxia, ar parea ca acesta lupta este de mai multe ori pierduta decât câstigata. Procentajul crestinilor-ortodocsi care pastreaza intacta identitatea lor ortodoxa si nu sunt transformati dupa modelul lumii de azi, este cu adevarat mic.

Totusi nu trebuie neaparat sa vedem lumea din jurul nostru in intregime rea. De fapt, pentru supravietuirea noastra ca ortodocsi trebuie sa fim destul de intelepti pentru a folosi tot ceea ce este bun in lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos in lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, in mod direct, in comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula conceptia noastra ortodoxa despre viata.

Copilul care a trait intr-un mediu unde se asculta muzica clasica de buna calitate si a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal si de mesajul rock-ului si al celorlalte forme de pseudo-muzica contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, dupa cum au spus si câtiva stareti de la Optina, rafineaza sufletul si il pregateste pentru primirea lucrurilor duhovnicesti.

Copilul care a fost invatat cu o literatura buna, cu drama si poezie, si le-a simtit inrâurirea in suflet, adica s-a bucurat de ele, nu va deveni cu usurinta un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune si de romanele ieftine care distrug sufletul si il indeparteaza de la calea crestina. Copilul care a invatat sa vada frumusetea in picturile si sculpturile clasice nu va fi atras usor in perversitatea artei contemporane si nici nu va fi atras de productiile tipatoare ale publicitatii si pornografiei moderne. Copilul care cunoaste ceva din istoria lumii, in special din epocile crestine si despre cum au trait si au gândit alti oameni, ce greseli si caderi au avut ei indepartându-se de Dumnezeu si de poruncile Sale si ce fel de viata placuta si ce bucurii au avut când i-au fost credinciosi Lui – isi va forma discernamântul relativ la viata si filosofia vremurilor noastre si nu va fi inclinat sa urmeze prima filosofie noua sau primul stil de viata pe care il intâlneste. Una din principalele probleme cu care se confrunta cel ce se ocupa de educatia copilului din ziua de azi este ca scolile nu mai formeaza un simt al sensului istoriei. Este periculos si fatal sa lipsesti pe copil de intelegerea istoriei. Asta inseamna ca el nu mai este capabil sa se raporteze la exemplele oamenilor care au trait in trecut. Si, de fapt, istoria se repeta constant. Odata ce intelegi asta, este foarte interesant sa vezi cum oamenii rezolva problemele, cum au fost oameni care s-au impotrivit lui Dumnezeu si cu ce s-au ales din aceasta confruntare si cum altii si-au schimbat vietile si au devenit oameni de exceptie, dând exemplu de urmat pâna in zilele noastre. Acest sens al istoriei atât de important trebuie comunicat copiilor nostri.

In general, o persoana care cunoaste bine cele mai bune opere ale culturii seculare – care in Apus are aproape intotdeauna clare conotatii religioase si crestine – are mai multe sanse sa duca o viata normala, o viata ortodoxa fructuoasa decât cineva care cunoaste doar cultura de masa azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock si in general oricine crede ca poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultura – mai are mult de suferit si un drum dificil in viata pâna sa ajunga cu adevarat un crestin-ortodox care sa fie capabil sa impartaseasca credinta si celorlalti.

Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii spre a fi devorati de lumea contemporana. Cultura de cea mai buna calitate a lumii insusita corect, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura de consum azi dogeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa primeasca normal si deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, in lupta noastra impotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esente pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcede; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem destul de intelepti sa vedem, ne indreapta spre Dumnezeu si spre Ortodoxie si trebuie sa ne folosim de ele.

Conceptia de viata ortodoxa

Cu o astfel de atitudine – o perspectiva atât asupra lucrurilor bune cât si a celor rele din lume – este posibil sa ne formam si sa urmam o conceptie de viata ortodoxa, adica sa avem o perspectiva ortodoxa asupra intregii vieti, nu numai a subiectelor exclusiv bisericesti. Exista o falsa opinie, care din nefericire este larg raspândita in ziua de azi, aceea ca este suficient sa ai o ortodoxie limitata la lacasul bisericii si la activitatile „ortodoxe” oficiale, cum ar fi rugaciunea la anumite ceasuri sau insemnarea cu Sfânta Cruce; in rest, conform acestei opinii poti trai ca ceilalti, participând la viata si cultura vremurilor noastre fara nici o problema, atâta vreme cât nu pacatuim. Oricine a ajuns sa inteleaga adâncimea Ortodoxiei si cât de integrala este asumarea care se cere unui crestin ortodox, iar pe de alta parte vede cerintele totalitare pe care lumea contemporana ni le impune, isi va da seama usor de falsitatea acestei opinii.

Ori esti ortodox in fiecare clipa a zilei, in fiecare situatie a vietii, ori nu esti deloc ortodox. Ortodoxia noastra nu se manifesta doar in conceptiile religioase, ci in fiecare lucru pe care il facem sau il spunem. Multi dintre noi nu suntem constienti de responsabilitatea crestina pe care o avem in latura aparent lumeasca a vietii noastre. Persoana care are o adevarata conceptie crestin-ortodoxa traieste fiecare clipa a vietii sale ca ortodox. De aceea ne punem intrebarea: Cum putem noi hrani si aplica aceasta conceptie ortodoxa in viata noastra de zi cu zi!

Prima si cea mai evidenta cale este de a fi in contact permanent cu tot ceea ce Biserica ne da spre luminare si mântuire: Slujbele bisericesti si Sfintele Taine, Sfânta Scriptura, Vietile Sfintilor, scrierile Sfintilor Parinti. Bineinteles, fiecare trebuie sa citeasca acele carti care sunt la nivelul sau de intelegere si sa foloseasca invatatura Bisericii in situatiile proprii ale vietii sale; apoi ne vor putea calauzi si pe noi si ne vor putea ajuta sa ne schimbam intr-un mod crestin.

Dar, deseori, aceste izvoare crestine fundamentale nu au un efect total asupra noastra, sau nu au nici un efect asupra noastra, deoarece nu avem o atitudine crestina potrivita fata de ele si fata de viata pe care ele ar trebui sa o inspire. Permiteti-mi sa spun aici un cuvânt despre atitudinea pe care trebuie sa o avem daca dorim sa ne folosim cu adevarat de ele si daca vrem sa ne fie inceputul unei conceptii de viata ortodoxe. Mai inainte de toate, hrana duhovniceasca crestina, prin insasi natura sa, este ceva viu si hranitor; daca atitudinea noastra fata de ea este mai degraba academica sau carturareasca, vom da gres in a obtine foloasele pe care aceasta ar trebui sa ni le dea. De aceea, daca citim carti ortodoxe sau suntem interesati de ortodoxie doar pentru a fi mai informati sau pentru a ne fali cu cunostintele noastre in fata celorlalti, nu am inteles nimic; daca invatam din poruncile lui Dumnezeu si din canoanele Bisericii doar ca sa fim „corecti” si sa judecam „incorectitudinea” celorlalti. Aceste lucruri nu trebuie doar sa ne influenteze ideile, ci trebuie sa ne atinga in mod direct sufletul si sa ne schimbe viata. In orice vreme de mari crize in cursul vietii umane – cum sunt chiar vremurile critice cu care ne confruntam in lumea libera – cei ce se vor intemeia pe cunoasterea exterioara, pe legi si canoane si pe corectitudine, nu vor fi in stare sa reziste. Cei puternici vor fi aceia carora educatia ortodoxa le-a imprimat o traire cu adevarat crestina, care au Ortodoxia in inima si sunt capabili sa atinga si inimile celorlalti.

Nimic nu este mai tragic decât sa vezi pe cineva crescut in Ortodoxie, care cunoaste câte ceva din Catehism, care a citit din Vietile Sfintilor, care are o idee generala despre ce vrea Ortodoxia, intelege ceva din slujbele bisericesti, dar nu intelege ce se intâmpla in jurul lui si ii ofera copilului aceasta viata impartita in doua categorii: una, cea urmata de majoritatea oamenilor, iar cealalta-cum traieste ortodoxul Duminica sau când citeste ceva texte ortodoxe. Când un copil este astfel crescut este putin probabil ca va alege calea ortodoxa; aceasta va fi o foarte mica parte a vietii lui, deoarece viata contemporana este prea atractiva, prea multi oameni se integreaza ei, este intr-o masura prea mare o mare parte a realitatii de azi, daca nu a fost cu adevarat invatat cum sa se apropie de ea, cum sa se pazeasca de efectele ei negative si cum sa se foloseasca de lucrurile frumoase care se afla in lume.

De aceea, atitudinea noastra, chiar din acest moment, trebuie sa fie realista si normala. Adica trebuie sa fie aplicata circumstantelor reale ale vietii, nu trebuie sa fie un produs al fanteziei, al evadarii si al refuzului de a ne confrunta cu lucrurile de cele mai multe ori neplacute ale lumii din jurul nostru. O Ortodoxie care este prea inalta si prea in nori, o Ortodoxie de sera, nu ne poate ajuta in viata de zi cu zi….. Lumea noastra este destul de cruda si raneste sufletele cu duritatea ei; trebuie mai intâi sa raspundem cu o intelegere si cu o dragoste crestineasca realista, lasând isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca. De asemenea, atitudinea noastra nu trebuie sa fie egocentrica, ci trebuie sa iasa in intâmpinarea celor care il cauta pe Dumnezeu si cauta o viata dumnezeiasca.

In zilele noastre, unde se infiripa o comunitate ortodoxa, exista ispita de a o transforma intr-un club al multumirii de sine si al gustarii placerilor virtutilor si realizarilor noastre ortodoxe: frumusetea lacasului de cult si a podoabelor, splendoarea slujbelor, chiar si puritatea doctrinei. Dar adevarata viata crestina, chiar inca din timpul Apostolilor, a fost intotdeauna inseparabila de transmiterea ei celorlalti. O ortodoxie vie, tocmai prin faptul ca e vie, lumineaza si celorlalti si nu mai este nevoie sa deschizi si un departament de misiune in acest scop; viata adevaratului crestinism se comunica si fara aceasta. Daca Ortodoxia noastra este ceva ce tinem doar pentru noi si ne mândrim cu ea, atunci suntem morti si ingropati – aceasta este exact starea multor parohii ortodoxe de azi, chiar si a acelora care au un numar considerabil de tineri, daca ei nu aprofundeaza credinta.

Nu este suficient sa spui ca tinerii merg la biserica. Trebuie sa intrebam ce primesc acestia in biserica, ce duc cu ei mai departe si, daca nu fac din Ortodoxie o parte a intregii lor vieti, atunci este cu adevarat insuficient sa spui ca ei se duc la biserica. Astfel, atitudinea noastra trebuie sa fie iubitoare si iertatoare. Exista un fel de duritate care s-a strecurat in viata ortodoxa de azi: Acel om este eretic, nu te apropia de el; Acela este ortodox, se spune, dar nu poti fi cu adevarat sigur; Acela este evident un spion. Nimeni nu va nega ca Biserica este inconjurata de dusmani azi, sau ca exista oameni care se ingramadesc sa profite de increderea noastra. Dar aceasta se intâmpla din vremea Apostolilor, iar viata crestina a avut intotdeauna un factor de risc in practicarea ei.

Dar chiar si atunci când se profita de pe urma noastra si trebuie sa ne luam anumite precautii in aceasta privinta, tot nu putem renunta la atitudinea noastra principiala de iubire si incredere, fara de care pierdem insasi temelia vietii noastre crestine. Lumea care nu il are pe Hristos este neincrezatoare si rece, dar crestinii, din contra, trebuie sa fie iubitori si deschisi, altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi si vom deveni asemeni lumii, buni doar pentru a fi aruncati in strada si calcati in picioare.

Putina smerenie ne-ar ajuta sa fim mai generosi si mai iertatori. Ne place sa judecam pe altii pentru ciudateniile comportamentului lor; le spunem lunatici sau pocaiti. Este drept ca trebuie sa fim atenti la oamenii cu adevarat deplasati care pot face mult rau Bisericii.
Dar ce crestin ortodox serios nu este in zilele noastre putin nebun. Nu ne potrivim in ordinea lumii de azi; daca o facem in lumea de azi, nu suntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de azi nu se poate simti acasa in lume; el nu se poate simti si nu poate fi perceput de altii decât ca un „nebun”. Doar pentru ca tii in viata idealul crestin, sau ca te-ai botezat ca adult, sau pentru ca sa te rogi serios este suficient pentru a fi internat intr-un ospiciu in Uniunea Sovietica si in multe alte tari, iar aceste tari reprezinta modelul pentru restul lumii. De aceea nu trebuie sa ne temem a fi considerati putin nebuni de catre lume si trebuie sa continuam a practica iubirea si iertarea crestina pe care lumea nu le va intelege vreodata, dar de care inima ei are nevoie si chiar tânjeste pentru ele.

In cele din urma, atitudinea noastra crestina trebuie sa fie, in lipsa unui cuvânt mai bun, inocenta. In ziua de azi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe intelepciunea lumeasca, pe „profesionalism”. Ortodoxia nu pune valoare pe aceste calitati; acestea ucid sufletul crestin. Si totusi, aceste tendinte se strecoara consecvent in Biserica si in vietile noastre. Cât de des nu auzim in special pe convertitii entuziasti exprimându-si dorinta de a se duce la marile centre ale Ortodoxiei, la catedrale si manastiri, unde se strângeau odinioara mii de credinciosi si peste tot se vorbeste de probleme bisericesti si oricine poate sa-si dea seama cât de importanta este, pâna la urma, Ortodoxia. Ortodoxia aceasta este doar o picatura intr-un ocean, când privesti intreaga societate, dar in aceste mari catedrale si manastiri se strâng atâtia oameni, incât pare ca Ortodoxia este intr-adevar
ceva important.

Si cât de des nu ii vedem pe aceeasi oameni intr-o stare jalnica dupa ce si-au implinit dorinta, intorcându-se de la „marile centre ale Ortodoxiei” morocanosi si nesatisfacuti, plini de bârfe si critica bisericeasca, nerabdatori mai inainte de toate de a fi „corecti” si „cuviinciosi” si cu o perspectiva lumeasca asupra politicii bisericesti.

Intr-un cuvânt, si-au pierdut inocenta, nelumescul lor, fiind fascinati de partea lumeasca a vietii bisericesti. In diferite forme, aceasta ne ispiteste pe toti si trebuie sa luptam impotriva ei prin a nu ne permite sa supraevaluam lucrurile exterioare ale Bisericii, ci intotdeauna sa ne intoarcem catre unicul lucru necesar: Hristos si mântuirea sufletelor noastre din aceasta generatie rea. Nu trebuie sa ignoram ce se petrece in lume si in Biserica – de fapt chiar pentru noi insine trebuie sa stim aceste lucruri – dar cunostintele noastre trebuie sa fie practice si simple, nu sofisticate si lumesti.

Concluzii

Este evident pentru orice crestin-ortodox constient de ce se intâmpla in jurul lui ca azi ca lumea se indreapta spre capatul ei. Aceste semne ale timpului sunt atât de evidente incât ai putea crede ca lumea se dezintegreaza chiar in acest moment. Care sunt câteva din aceste semne?

– Anormalitatea lumii. Niciodata nu au avut loc astfel de manifestari ciudate si nenaturale si un comportament care sa fie acceptat drept obisnuit ca acesta din zilele noastre. Dar, priveste lumea din jurul tau: ce este in ziare, ce fel de filme sunt prezentate, ce este la televizor, ce cred oamenii ca este interesant si amuzant, pentru ce râd, toate acestea sunt absolut ciudate. Si sunt oameni care le promoveaza in mod deliberat, bineinteles, pentru propriul profit, si pentru ca aceasta este la moda, pentru ca exista o dorinta perversa de astfel de lucruri.

– Razboaiele si vestile despre razboaie, fiecare mult mai rece si mai nemilos decât precedentul si toate umbrite de primejdia unui inimaginabil razboi nuclear universal, care poate fi declansat de atingerea unui buton. Raspândirea catastrofelor naturale: cutremure si acum vulcani – cel mai recent formându-se nu departe de aici, lânga Yosemite Park in centrul Californiei – catastrofe care deja schimba clima intregii lumi. Centralizarea crescânda a informatiilor asupra individului si cresterea puterii asupra lui, reprezentata in special prin computerul enorm din Luxemburg, care are capacitatea de a stoca informatia unui dosar pentru fiecare om care exista; numarul codului sau este 666, iar cei ce il deservesc l-au poreclit Fiara. Pentru a usura munca unor astfel de computere guvernul american isi propune sa inceapa din 1984 sa emita ceasuri de Asigurari sociale (care se pare ca includ numarul de cod 666 care se vor aplica pe mâna dreapta sau pe frunte – care sunt conforme cu lucrurile scrise in Cartea Apocalipsei (cap. 13) ca se vor intâmpla in timpul domniei antihristului). Bineinteles, asta nu inseamna ca prima persoana care va avea aplicat semnul 666 este antihristul, sau slujitorul lui antihrist, dar odata ce esti obisnuit cu aceste semne, cum ii vei putea rezista? Mai intâi te vor pregati si apoi te vor face sa i te inchini lui.

– Din nou inmultirea falsilor hristosi si falsilor antihristi. Ultimul candidat a cheltuit numai in aceasta vara probabil milioane de dolari facând publicitate aparitiei sale pe canalele de televiziune, promitând ca va transmite la acea vreme un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. Lasând la o parte fortele oculte care pot fi implicate in astfel de evenimente, cunoastem deja destul de bine posibilitatile de a transmite mesaje subliminale prin radio si in special prin televiziune, ca si faptul ca acest lucru poate fi facut de oricine are tehnologia de a pirata semnalele de radio si de televiziune, indiferent de câte legi exista impotriva acestui lucru.

Reactia cu adevarat ciudata la filmul de care intreaga America vorbeste: E.T., care a adus literalmente milioane de oameni aparent normali sa-si exprime afectiunea si iubirea pentru eroul, un mântuitor din spatiu, care este pe cât se poate de evident un demon – o pregatire evidenta pentru venirea lui Antihrist. (Si intâmplator, editorul ziarului Arhiepiscopiei grecesti din America, un preot ortodox, recomanda din toata inima acest film ortodocsilor, spunând ca este un film minunat care ne invata despre iubire si fiecare ar trebui sa mearga sa il vada. Exista oarecare deosebire intre cei care incearca sa constientizeze ce se intâmpla in lume si cei ce pur si simplu se lasa dusi de valul vremurilor noastre).

As putea continua cu detalii asemanatoare, dar scopul meu nu este sa va inspaimânt, ci sa va fac constienti de ce se intâmpla in jurul nostru. Este cu adevarat mai târziu decât credem; Apocalipsa este acum. Si cât de dureros este sa vezi crestini, mai mult tineri ortodocsi, când aceasta incalculabila tragedie planeaza asupra capetelor lor, care cred ca pot continua ceea ce ei numesc „viata normala” in aceste vremuri teribile, participând din plin la capriciile acestei stupide generatii de inchinatori la sine, fiind total inconstienti ca paradisul nebunilor in care traiesc ei este pe cale de a se distruge, ei fiind complet nepregatiti pentru vremurile de disperare ce vor sa vina.

Nu se mai pune problema de a fi un crestin ortodox „bun” sau „sarac”. Intrebarea acuma este: va supravietui Credinta tuturor acestora? La multi nu va supravietui; antihristul ce va sa vina va fi mult prea atractiv pentru majoritatea oamenilor, va fi in spiritul lucrurilor lumesti dupa care se tânjeste acum, pentru ca majoritatea oamenilor sa isi dea macar seama ca si-au pierdut deja credinta crestina inchinându-se lui.

Dar chemarea lui Hristos inca se aude; haideti sa-i dam atentie. Cea mai clara expresie a acestei chemari vine din lumea subjugata de ateism, unde se sufera intr-adevar pentru Hristos, iar viata are o seriozitate pe care noi o pierdem cu rapiditate sau deja am pierdut-o. Un preot ortodox din România, Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care acum se afla la limita supravietuirii…

Outward membership in the Orthodox Church is not enough. In the words of Fr. George Calciu, an imprisoned Orthodox priest behind the Iron Curtain, „Let us build churches with our faith, churches which no human power can pull down. A church whose foundation is Christ.” This is possible if we have the courage to be different from the world around us, if we develop and nourish an Orthodox world-view, penetrated by a living, normal attitude, loving and forgiving, not self-centered, preserving our innocence and unworldliness. Then, in spite of our sinfulness and inadequacy, our Faith will survive the shocks ahead of us and be a source of inspiration and salvation for those who will still be seeking Christ even amidst the shipwreck of humanity which has already begun today.

Traducerea: Constantin Fagetan

copii pentru țară sau o țară pentru copii?

Mitropolitul Clujului a numărat zilele trecute de câți copii are nevoie o familie și i-au ieșit trei: „unul pentru tata, unul pentru mama și unul pentru țară și biserică”. Să mă ierte Părintele Mitropolit, dar în țara unde, nu chiar demult, altcineva a numărat până la patru, cu consecințele pe care le știm, poate ar fi bine ca măcar o vreme să nu mai numere nimeni copiii românilor.

Problema natalității nu se rezolvă prin presiuni asupra părinților. Acestea sunt ineficiente, dar mai ales imorale. Biserica binecuvintează căsătoria și nașterea copiilor, dar e numai dreptul părinților să decidă când și câți copii să facă. Pentru că nimeni nu împarte cu ei nici responsabilitatea aducerii lor pe lume, nici greutățile creșterii lor.

M-am cam săturat de predici pentru părinți. Aș vrea să aud din partea ierarhilor noștri câteva predici pentru miniștri și pentru parlamentari, adică pentru cei care au datoria să adopte o legislație care să ajute familia și copiii, așa cum se întâmplă în țările din vestul Europei. Oare chiar nu înțelegem că, în România, scăderea natalității are legătură în mod direct cu viața oamenilor de la un salariu la altul și cu nesiguranța zilei de mâine în care trăiesc cele mai multe familii? Așa stau lucrurile, dincolo de predici frumoase și cuvinte mari […]

Textul integral îl puteți citi pe blogul Părintelui Ioan Florin (link-ul de mai jos).

Mulțumiri, Părinte!

https://ioanflorin.wordpress.com/2017/03/28/copii-pentru-tara-sau-o-tara-pentru-copii/