Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator…

… Sînt suferințe absurde. Acestea sunt foarte greu de suportat. N-au un înțeles, par să vină dincolo de orice necesitate.

Cînd o suferință își găsește rostul, ea începe să îți vorbească în felul unui educator.

Cel mai bun educator se folosește de exemple concrete. De aceea îmi spun: Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie trăit – și mai puțin vorbit și disputat. La templu, Cristos a luat biciul. În loc să țină o predică, a lovit. Orice predică ar fi fost inutilă. Poate ca era mai important sa fie curățată casa Domnului de neguțători, nu să înțeleagă neguțătorii de ce nu e bine să-și facă în pridvorul templului negustoria. Gestul lui Cristos a fost mai presus de orice teorie. Există și această necesitate, câteodată – necesitatea acțiunii directe, neîntîrziate și fără multe cuvinte. Dacă stăm să ne gîndim bine, Cristos a făptuit mai mult decît a vorbit. Fără iubire nu poți să iei însă biciul. Nu ura l-a facut pe Cristos să intre în templu, ci mînia.

Regele Mihai I al României

Reculegerea e tăcere şi ascultare…

Reculegerea nu e totuna cu rugăciunea. Oamenii sunt înclinaţi mai mult să se roage, să ceară. E bine şi aşa. Dar e ca o convorbire telefonică în care spui o grămadă de  lucruri, şi spui, şi nu mai termini, şi nu-l laşi şi pe celălalt, de la capătul firului, să spună şi el ce are de spus.

Reculegerea e tăcere şi ascultare.

Când te reculegi, îl laşi pe Dumnezeu să-ţi vorbească.

La început vin gânduri nesemnificative, poate şi triviale, nimicuri. Trebuie să ai răbdare ca toate acestea, care dovedesc cât de frământat este cugetul omului, să se îndepărteze de tine. E nevoie de linişte – şi când se face linişte înăuntru, vin şi gândurile de la Dumnezeu, răspunsurile. Ce ceri tu lui Dumnezeu e una. Ce îţi dă el este cu totul altceva.

Regele Mihai I al Romaniei

Părintele Savatie Baștovoi: O carte despre Dumnezeu – „Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei ”

Părintele Savatie Baștovoi: Vreau să vă spun că tocmai am teminat de scris o carte care astăzi intră în tipar. E genul acela de carte care se scrie în timp real, așa cum s-a scris Antiparenting, doar că, de această dată, fără spectatori, ca să nu iasă cu scandal 🙂

Capitolele erau trimise la editură pe măsura scrierii și corectura venea din urmă pentru ca, atunci cînd eu voi pune ultimul punct, să o și putem trimite la tipar, astfel încît să o avem în preajma sărbătorilor. Este o carte de toată frumusețea în format mare Antiparenting, cartonată. Este cartea pe care o iubesc cel mai mult pentru că este o carte despre Dumnezeu. Dintotdeauna mi-am dorit să scriu o carte frumoasă despre Dumnezeu și acum simt că altfel nici nu se putea.

Fiți atenți pentru că surprizele sînt mai mari decît la Antiparenting

 Consecințe neplăcute ale deschiderii către ceilalți

Un motiv principal pentru care omul caută singurătatea

Am spus duminica trecută că tipul acesta de om care preferă izolarea, care preferă singurătatea, care se depărtează de oameni, care se mişcă departe de oameni, acţionează astfel şi pentru că vrea să-şi salveze personalitatea, vrea să-şi salveze adâncul ființei lui.

Şi greşeala lui este următoarea: pe când omul a fost zidit în aşa fel, şi a fost rezidit apoi de Dumnezeu, de Hristos, astfel încăt să-şi păstreze integră persoana lui şi totodată să fie în comuniune, întru Dumnezeu, desigur, cu ceilalți oameni, tipul de om care se mişcă departe de oameni nu izbuteşte acest lucru. El crede – sau este posibil să se întample şi aşa – că tocmai în ceasul când vine în comuniune cu ceilalţi oameni, îşi pierde persoana lui, personalitatea lui. Și cunosc câteva asemenea cazuri.

Oamenii închiși, izolaţi interior, mâhniți, nedreptăţiţi – oamenii care consideră că au fost nedreptățiți de către ceilalţi – oamenii care n-au găsit mângâiere, n-au găsit iubire nici măcar în familia lor, nici la tatăl, nici la mama lor, au crescut şi au cultivat o asemenea atitudine, adică pe cât au putut s-au izolat şi s-au retras în sine.

Şi când s-a aflat vreo persoană în viaţa lor – dacă e vorba de o tânără, când în viaţa ei s-a aflat un tânăr, dacă e vorba de un tânăr, când în viaţa lui s-a aflat vreo tânără – aşadar, când cineva s-a aflat în viaţa lor, şi prin felul acestuia de a fi, prin purtarea lui, prin cuvintele lui, indiferent dacă acestea au fost false, indiferent dacă acestea au fost prefăcute, a izbutit să descuie sufletul lor, să deschidă uşa zidului în care era închis sufletul lor, şi în continuare omul acesta s-a dovedit – în sens rău – cine este, atunci s-a întâmplat catastrofa.

O dată în viaţă sufletul acesta a hotărât să se deschidă, a hotărat să intre în comuniune cu o altă persoană, şi s-a ars rău de tot. Tocmai pentru că a fost înşelat şi amăgit, dar şi pentru că n-a ştiut cum poate cineva să-şi păstreze întreagă personalitatea şi totodată să intre în comuniune cu ceilalţi oameni. Aşadar aici este punctul sensibil, şi este foarte greu ca cineva să combine aceste două lucruri.

Șoc nervos

Revin de unde am început. Omul care se mişcă departe de ceilalţi oameni până la un punct are dreptate să se baricadeze, are dreptate să se retragă în sine. Însă, această izolare, această retragere în sine, această însingurare depăşeşte unele limite şi este, de-acum, o stare bolnăvicioasă. Nu este cazul monahului care lasă lumea şi toate ale ei, care poate rămâne şi cincizeci de ani complet singur.

Demersul monahului nu este mişcat de o dispoziţie bolnăvicioasă. De aceea, deşi este foarte singur, sufletul lui este deschis către orice om. Nu-i este greu să intre în comuniune cu ceilalți. Nici nu-i este teamă că personalitatea lui ar putea fi distrusă dacă ar intra în comuniune cu ceilalți. Nu se retrage din acest motiv. Tipul bolnăvicios, însă, se retrage tocmai din acest motiv.

Iar când acest tip este forţat de evoluţia lucrurilor să rămână, puțin, împreună cu ceilalţi, să aibă relați cu ceilalţi oameni, adică să iasă din carapacea lui, atunci păţeşte acest, aşa-zis, şoc nervos. Adică, se pierde, îşi pierde siguranţa. Unul se poate apuca de băutură şi poate ajunge alcoolic, altul poate ajunge să aibă tentative de sinucidere, altul poate să aibă manifestări nervoase. Ajunge în punctul acesta dacă este nevoit, în vreun fel, să iasă din carapacea lui. Nu suportă şi face şoc nervos. Şocul nervos poate părea că se datorează unor cauze concrete.

Permiteţi-mi să dau câteva exemple. Îndată ce femeia constată că bărbatul ei o minte în legătură cu anumite probleme, suferă un şoc nervos. Când cineva aşteaptă ceva de la superiorul lui şi nu se întămplă aşa, ajunge până în punctul de a face şoc nervos. Întâmplări mici, evenimente mici, pot să-l conducă pe omul care caută singurătatea la şoc nervos. Deşi, cauza care provoacă şocul nervos este profundă, uneori nici psihiatri nu-şi dau seama, cred că din întâmplarea neînsemnată care s-a petrecut, s-a produs şocul nervos.

Poate avea cineva în față un om care spune că nu se simte bine. De ce nu se simte bine? Deoarece cu cțteva zile în urmă i s-a întâmplat ceva. Relatarea întâmplării nu justifică producerea şocului nervos. În asemenea cazuri cauza trebuie căutată în profunzime, înlăuntrul persoanei. Omul care este izolat în turnul lui de fildeş, când este forțat de evoluţia lucrurilor să iasă afară, atunci îşi pierde capul.

Omul care este închis, când este nevoit să iasă din sine, sau este nevoit să lase lucrurile să intre înăuntrul său, se îngrozeşte, este cuprins de panică, simte că fortăreaţa care-i dădea siguranță este distrusă. Cel mai rău este faptul că se lasă cuprins de panică, crede că personalitatea lui este distrusă cu totul, că-şi pierde unicitatea în haosul celorlalți oameni şi că va pieri. Toți oamenii avem, mai mult sau mai puţin, impresia că suntem unici, adevăr valabil până la un punct. Personajul nostru ajunge până în punctul de a-i fi frică să nu înnebunească. Nu doar să nu-şi piardă minţile, ci nu cumva să se dezintegreze cu totul, nu cumva să se scindeze, nu cumva să i se topească personalitatea. Cred că este un sentiment foarte neplăcut.

***

Toate acestea se întâmplă tocmai pentru că, omul acesta, în adâncul lui – cine ştie când a fost începutul – nu a învăţat să intre în comuniune normală cu ceilalţi oameni şi să întâmpine corect evenimentele vieții. Un singur lucru a învătat: să fugă. Să fugă de oameni, să fugă de împrejurări, de evenimente, de toate cele pe care le-a simțit potenţiali duşmani, care vin să-i distrugă personalitatea.

Aşadar, aici este tot secretul. Omul care renaşte în Iisus Hristos – dar renaşte cu adevărat, renaşte din rădăcina lui din adâncimea ființei lui, renaşte însăşi persoana lui, şi nu doar face unele lucruri sau are unele obiceiuri religioase şi creştine – omul acesta îşi păstrează întreagă personalitatea lui, dar intră și lesne în contact cu ceilalți, de vreme ce iubirea adevărată funcţionează. Se luptă, suferă, osteneşte, dar în cele din urmă învinge. Aşadar, înfruntă cu uşurintă întâmplările pe care le întâlneşte în viaţă.

***

Omul a fast plăsmuit de Dumnezeu, astfel încăt să-şi păstreze integră persoana lui, şi totodată, să poată fi în comuniune deplină – întru Dumnezeu, desigur – cu ceilalți oameni.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a VI-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                                             următor

Tipul de om care se mişcă în negare

Cel care-şi omoară chiar și sentimentele

Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalți, să scape de ceilalți.

Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare. Nu vrea să fie atins, nu vrea să fie influențat, nu vrea să fie obligat. Tipul acesta, printre altele, are şi tendința de a-şi omori sentimentele, de a-şi înăbuşi sentimentele, de nu le lăsa să acţioneze, să iasă la suprafaţă.

În mod normal, fiecare sentiment al nostru ne face să ne deschidem, ne face să ne manifestăm, ne face să ieşim în evidenţă. Pentru tipul acesta, tocmai pentru că este închis – închis chiar şi faţă de sine – a intra în legătură cu ceilalți oameni, a intra în comuniune cu ceilalți oameni, a-şi lăsa puţin sentimentele să se manifeste, a accepta sentimentele celorlalți oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze, teamă ca nu cumva să iasă din adâncul ființei lui si să sfărâme barajul care există între el şi ceilalţi, teamă ca nu cumva să se deschidă vreo ferestruică şi, astfel, fiinţa lui să fie trădată. N-ar vrea să i se întâmple aceasta în nici un caz.

Tipul acesta, tocmai datorită faptului că este închis, datorită îngrădirii lui, chiar şi atunci când înțelege că ceva nu merge bine cu el şi cere ajutor la o persoană care crede că-l poate ajuta, poate sta ceasuri întregi să discute cu persoana de la care a cerut ajutor, dar în adâncul lui să rămână baricadat, închis. Orice este în afara acestui zid discută ceasuri întregi, spune, repetă. Îşi ia, însă, toate măsurile de precauţie să nu se schimbe înlăuntru.

Este ca şi cum s-ar deschide o prăpastie în faţa lui, când se gândeşte, fie şi puțin, că poate înceta să fie cel care a fost până atunci, să se schimbe şi să devină altceva. Prăpastia din faţa lui îl determină să rămână închis, neschimbat, cu toate că poate obosi sau îi poate obosi pe ceilalți discutând şi căutând ajutor.

Desigur, acest lucru nu este întâmplător, a se închide cineva în sine şi a nu permite nimănui să pătrundă acolo. Fiecare om care vine în lumea aceasta, are conştiinţa fiinţei sale, are conştiinta sinelui său, a eului său. Fiecare om care vine în lumea aceasta este o persoană. Este dat de Dumnezeu ca fiecare să facă totul pentru a-şi păstra personalitatea sa, eul său, în sensul bun, libertatea sa.

Pe măsură ce omul creşte, în viață primeşte diferite lovituri. Când nu cunoaşte modul potrivit de a înfrunta greutățile, atunci este condus spre o stare bolnăvicioasă, spre închiderea în sine. Deşi, primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-şi salveze sinele, sinele său bun, sinele său real, în cele din urmă se creează o stare bolnăvicioasă, adică se închide în sinele său. Închiderea aceasta este o actiune constrângătoare.

Libertatea omului

Vedeți, Dumnezeu l-a creat pe om liber si l-a aşezat în rai. Ce înseamnă că l-a creat liber? Adică, l-a făcut neprihănit, curat, cu starea interioară firească si spontană îndreptată spre bine, spre Dumnezeu. Omul a avut şi posibilitatea de a spune nu lui Dumnezeu şi de a apuca pe cealaltă cale, lucru pe care l-a și făcut.

Dumnezeu a respectat libertatea omului. Nu numai atunci când l-a creat pe om liber a respectat-o, dar chiar si astăzi când omul este păcătos, căzut, îi respectă libertatea. Dar şi în perspectiva mântuirii Dumnezeu îl vrea pe om liber. Adică, omul să vrea în, mod liber, să se mântuiască, să vrea, în mod liber, să meargă la Dumnezeu, să vrea, în mod liber, să se supună lui Dumnezeu, să rămână liber și să trăiască ca om al lui Dumnezeu, liber.

Lucrul acesta este fundamental. Este, am spune, principiul fundamental şi pentru tipul acesta de om care se depărtează de ceilalți, se înstrăinează şi ajunge la o stare bolnavă. Tot de aici începe şi el. În fond acest lucru este bun, dar din diferite motive este condus la o stare bolnăvicioasă. Vom reveni asupra subiectului.

din cartea Te cunosti pe tine insuti?Cap. 4 : Mișcarea (fuga) departe de oameni, Omilia a V-a, Arhim. Simeon Kraiopoulos

anterior                                                                                                  următor