Cărți, Gândul zilei

Renașterea noastră

În viață, omul se poate confrunta cu evenimente inexplicabile, cu încercări care îi sfâșie sufletul, cu probleme irezolvabile, cu lovituri imprevizibile, cu enigme care rămân nedeslușite. Putea-va omul vreodată să pătrundă căile și intențiile lui Dumnezeu, să găsească cauza și explicația evenimentelor ? „Ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui” (Filipeni 3, 10). Dar se întâmplă că cea mai vie și adevărată credință să se nască doar din bezna totală, când ni s-au spulberat toate speranțele și nu mai putem vedea și nici simți nimic în jurul nostru, și deplina încredere în Dumnezeu să apară din durere, din furtună, din dezamăgire. Asceza trupului, înfrângerea trufiei din noi ne fac supuși la legea iubirii și răbdători în încercări, iar îndelunga-răbdare ne aduce bucurie duhovnicească și pace lăuntrică. Această putere, lucrătoare asupra neputințelor noastre ni se dă să îndeplinim cele de ne î ndeplinit și să atingem cele de neatins. Și, în acest fel, Dumnezeu își vădește puterea în noi.

din cartea ,,Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului”

Standard
Cărți

„Prețul iubirii”- o nouă carte în curs de apariție la Editura Cathisma a părintelui Savatie Baștovoi!

„În iubire noi ne pierdem identitatea, murind în chip mistic pentru celălalt. Renunțăm la tot ce sîntem, la orgoliu, la dorințe personale, la odihnă, la bucurii, la locul nostru, doar pentru a ne afla lîngă cel iubit și a fi pe placul lui. Apostolul Pavel descrie și el iubirea în același chip: „dragostea nu caută ale sale, ci ale aproapelui”. Cu alte cuvinte, dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt.

Cu cît omul e mai plin de sine, cu atît iubirea lui este mai slabă. Cu cît atenția și interesul pentru propria mea persoană sînt mai vii, cu atît este mai moartă iubirea mea pentru celălalt. Toate se învîrt în jurul meu, iar celălalt este încă un pretext de a mă împlini pe mine însumi.

Cei ce se iubesc încep să semene între ei. În­dră­gostitul începe să vorbească cu cuvintele celui iubit, începe să asculte muzica pe care o ascultă el, să citească aceleași cărți, să iubească aceleași lo­curi, aceeași mîncare, să aibă aceeași credință și să împărtășească aceleași bucurii. Cel ce iubește devine întru totul ca cel iubit, vorbind aceleași lucruri și măr­turisind același crez. Bucuria lui este bucuria celuilalt și tristețea lor este comună. Pentru că sînt uniți în chip desăvîrșit prin iubire, murind pentru sine și trăind în celălalt, fiecare purtînd în sine chipul și glasul celui iubit, avînd același cuget și aceeași dorință”.

Savatie Baștovoi – „Prețul iubirii” (în curs de apariție la editura Cathisma)

sursa: pagina de facebook a părintelui Savatie Baștovoi

Standard
Cărți, Duhovnicești

Omul-Rândunică

img. google

„Într-o veche legendă populară se povesteşte că rândunelele nu ştiau în vremurile de demult să se mute iarna în ţările calde. Şi când cădea zăpada şi dădea gerul, ele pătimeau amar şi piereau. Văzând aceasta, un om milos s-a înduioşat mult de ele şi a început să încerce tot ce ştia şi putea ca înaintea iernii să le îndrepte pe rândunele spre Miazăzi, spre ţările mai calde. Le făcea semne pe care rândunelele nu le înţelegeau; le momea cu mâncare pe calea spre Miazăzi, dar în zadar; le speria şi le alunga, şi tot nimic. Şi n-a izbândit nimic.

Atunci s-a rugat lui Dumnezeu să-l prefacă în rândunică.

Şi Dumnezeu i-a făcut pe voie şi l-a prefăcut într-o rândunică ce putea gândi şi simţi întocmai ca şi omul. Atunci acel om-rândunică s-a putut înţelege lesne cu celelalte rândunele, şi înaintea iernii le-a dus în ţările calde. Şi de atunci, toate rândunelele s-au deprins să plece iarna în ţările calde.

Bineînţeles, aceasta nu este decât o povestire poetică. Fie, însă, ca ea să îţi ajute ca măcar întrucâtva să înţelegi cum înţelepciunea cea veşnică, născută din Dragostea cea veşnică, S-a arătat ca om între oameni ca să-i ducă pe oamenii care erau îngheţaţi de amărăciunile pământeşti, pe o cale nouă, în ţară caldă, în împărăţia lui Dumnezeu „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Dar şi în acest mărunt trup omenesc Domnul nostru a fost şi a rămas Cel ce este, Acelaşi, Veşnic, întotdeauna aşa cum este dintotdeauna întru nemărginirea împărăţiei Sale duhovniceşti şi a slavei Sale negrăite.”

Sfântul Nicolae Velimirovici

sursa: http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Raspunsuri.pdf

 

Standard
Cărți, Gândul zilei, Sfinți și Sf. Părinți

Încredinţare

Revelaţia ne spune: „Dumnezeu este Iubire”, „Dumnezeu este Lumină, şi nu este întuneric întru El” ( 1In 4, 8; 1, 5). Cât de greu ne este, nouă, oamenilor, să primim aceste cuvinte! Ne este greu fiindcă propria noastră viaţă şi viaţa lumii întregi din jurul nostru mărturisesc mai degrabă contrariul. Într-adevăr, unde este acea lumină a iubirii Tatălui, dacă, ajunşi în amurgul zilclor noastre, suntem cu toţii siliţi să recunoaştem împreună cu Iov amărăciunea inimii noastre: „Zilele mele s-au scurs, socotinţele mele s-au sfărâmat, la fel şi dorinţele inimii mele… Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi fraţii mei! Atunci unde mai este nădejdea mea şi cine a mai văzut norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână” (Iov 17, 11–16).

Hristos Însuşi dă mărturie că în Pronia sau purtarea Sa de grijă Dumnezeu veghează cu luare-aminte asupra întregii Sale făpturi: Îşi aduce aminte de cea mai mică pasăre, Se ingrijeşte până şi de podoaba ierbii câmpului. Iar pentru oameni purtarea Sa de grijă este atât de mare, încât până şi „perii capului nostru sunt cu toţii număraţi” (Mt 1o, 3o). Dar unde este această purtare de grijă ce veghează chiar şi asupra lucrurilor celor mai neînsemnate? Priveliştea dezlaţuirii nedomolite a răului în lume ne mâhneşte pe toţi. Milioane de vieţi, adeseori de-abia înfiripate şi înainte chiar de a dobândi conştiinţă de sine, sunt smulse cu o incredibilă cruzime. Atunci de ce ne e dată această viaţă absurdă? Şi atunci sufletul caută cu nesaţ să întâlnească pe Dumnezeu ca să-I zică: „De ce mi-ai dat viaţă?… Sunt beat de suferinte, întunericul mă înconjură; de ce Te ascunzi de mine?… Ştiu că eşti bun, dar de ce eşti nepăsător la durerea mea? De ce eşti atât de crud şi de nemilos faţă de mine? Nu pot să Te Înţeleg.”

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând:

„Miluieşte-mă!” Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune până ce puterile sufletului său au secătuit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: „Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, în sufletul său strivit de deznădejde s-a mai rupt ceva, dintr-o dată, în scânteierea unei clipe, ÎI vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, nu i-ar mai fi putut supravieţui. De atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndclungatei sale vieţi ce aveau să se scurgă de atunci încolo, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă.

fragment din : „Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său arhim. Sofronie”  

https://www.librariasophia.ro/carti-viata-si-invatatura-staretului-siluan-athonitul-scrise-de-ucenicul-sau-arhim.-sofronie–so-1128.html

 

Standard
Cărți

Un ajutor de la Maica Domnului

Un ajutor de la Maica Domnului

Cu cât mă apropiam de casă, inima mi se strângea copleşită de o presimţire neagră. Am ajuns târziu, pe la unsprezece noaptea, când toată lumea dormea. îmi părea bine, căci, de-abia întoarsă, simţeam nevoia să fiu singură şi să mă feresc de iscodirile şi de trăncănelile pe seama călătoriei mele. Nimeni, gândeam eu, nu credea altceva decâ că fusesem la Mănăstirea Iveron. Dar mă înşelasem. In oras toată lumea ştia în amănunţime care erau planurile mele! Aflaseră şi părinţii şi, la aşa o veste, erau cât se poate de îngrijoraţi. Kostea, fratele meu, care se întorsese de la ţar pentru a începe şcoala, dormea în odaia lui când am sosit. S-a sculat şi, întâmpinându-mă, mi-a înşirat o mulţime de lucruri neplăcute despre felul în care mama privea călătoria ce-o făcusem. „Chiar de-ar fi să meargă pe la toate mănăstirile din ţară”, ar fi spus ea, „tot n-o să-i dau drumul. Nu ma vreau să aud de aiurelile ei!”

Imi dădeam seama, cu groază că-şi uitase cu totul de învoirea pe care mi-o dăduse sau, dacă nu uitase, oricum nu-i mai păsa de ea. Kostea mă rugă să nu-i spun mamei c-am aflat ceva de la el; i-am făgăduit, ba mai mult, i-am cerut la rândul meu să nu se dea nici el de gol. Socoteam că, de vreme ce încă n-o întâlnisem şi nu-mi adusese pe faţă vreo vină, puteam să-mi duc mai departe la îndeplinire planul, ca şi când n-aş fi ştiut nimic. A doua zi dimineaţă, cel dintâi lucru pe care-l făcui fu să trimit un răvaş (scris peste noapte) unui prieten de-al nostru, doctorul Vladimir Evghienievici Klebnikov. Acesta îmi admirase de multe ori căsuţa, arătându-şi dorinţa de-a o cumpăra, îi scrisei că acum sunt gata să i-o vând şi că ne puteam întâlni oricând doreşte, ca să punem lucrul la cale. M-am grăbit să fac aşa, gândind că mama, deşi avea să se împotrivească la venire, lucrul odată pornit nu mai putea fi oprit cu una, cu două; se va simţi, credeam, stânjenită faţă de un străin. Doctorul a sosit neîntârziat şi a cercetat casa. I-am spus, cu toate acestea, că, neavând priceperea cuvenită, nu pot hotărî pe loc preţul, şi l-am rugat să aştepte până ce va sosi mama. N-a fost mult de aşteptat. Mama venise hotărâtă să se răfuiască cu mine pentru drumul la Tihvin. Văzând că acum eram pe cale să vând şi casa, s-a mâniat foarte tare. Şi nici pomenirea binecuvântării ce mi-o dăduse, nici a chemării mele, nici lacrimile, nici rugăminţile, nimic n-a putut s-o potolească. M-a ameninţat chiar că o să mă lipsească de binecuvântarea ei de mamă, fără să se mai uite la felul în care aveam să-mi orânduiesc viaţa.

– Dacă aşa ai hotărât, bine, ai să fii o străină pentru mine, spuse ea. Uită că ai o mamă! Mai bine să nu mai ştiu de tine decât să te îngrop de vie între zidurile mănăstirii.
Iar cât despre casă, îmi spuse:

– N-ai decât să vinzi casa. Se vede că te-ai mutat în ea doar ca să te poţi vântura de colo-colo pe la biserici şi mănăstiri, cum îţi place ţie. Dar când n-o s-o mai ai, ai să vii să stai cu noi la moşie; şi poate aşa o să ţi se mai împrăştie fumurile cucerniciei!

Nu mai aveam ce nădăjdui. Nu-mi mai rămânea altceva decât să-mi plâng ursita şi să mă supun.

Târgul cu Klebnikov fu încheiat. Iar gândul că prin această vânzare îmi săpam singură o groapă din care poate n-aveam să mai ies niciodată era înspăimântător. N-aveam cu cine mă sfătui, afară de stareţul Veniamin şi de părintele arhimandrit Lavrentie. Acestuia din urmă puteam doar să îi scriu, lucru care, fireşte, îşi avea neajunsurile sale.

Cât despre părintele Veniamin, i-am povestit totul, iar vorbele şi încurajarea lui erau singurul sprijin ce-mi mai rămăsese. Neaşteptata zădărnicire a tuturor aşteptărilor mele, precum şi cumplita lipsă a oricărei nădejdi de-a le mai vedea vreodată împlinite, fie chiar într-un viitor îndepărtat, mi-au lovit greu sănătatea. Cu toate că nu sufeream de ceva anume, de-abia îmi mai târâm picioarele. N-aveam nici somn, nici poftă de mâncare. M-a cuprins urâtul, dar nu ca vreodată înainte, ci un urât de moarte, apăsător, care încet-încet mă ucidea. Mă feream de toată lumea, părân-du-mi-se că toţi mă arată cu degetul ca pe un criminal, ca pe un nebun furios. Chiar rugăciunile, singura-mi mângâiere, erau acum lipsite de nădejdea ce le înaripa altădată. Nimic nu rămăsese în mine decât dragostea pentru prea-dulcele ceresc Mire, Hristos, şi cu această dragoste care acum era parcă şi mai mare strigam: „De ce m-ai alungat de la faţa Ta, o, lumina mea? Ce am eu în cer şi pe pământ ? Doar Tu eşti Dumnezeul inimii mele! Să nu Te părăsesc! Pe Tine, Mire ceresc, Te iubesc, pe Tine căutându-Te mă chinuiesc!”

In această stare, în această tânjire am petrecut toată luna ianuarie. In ziua de 26, când era onomastica mea, a sosit de la moşie întreaga familie. M-au găsit schimbată, slăbită. Şi, deşi pricina era limpede pentru toţi, mama se înverşuna în hotărârea ce-o luase. S-a întors aşa cum a venit. Şi hotărârea ei îmi părea de nezdruncinat, nelăsându-mi cu adevărat nici o nădejde. Dar, când ultima nădejde se spulberă pe pământ, vine ajutorul de Sus: Mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume, spune Apostolul (I Ioan 4,4). In noaptea de 1 februarie am avut un vis minunat, care mi-a ridicat sufletul din adânca mâhnire în care se prăbuşise. M-am văzut pe mine în odaia mamei, împreună cu dânsa. M-am dus la fereastră şi am privit afară. Am văzut mulţime mare venind din toate părţile, pe toate drumurile, oameni de toate vârstele, bărbaţi, femei, veneau în fugă îndesind mulţimea. Toţi se uitau în sus, la cer, făcându-şi semnul crucii şi rugându-se. Icoana Maicii Domnului era purtată în văzduh, şi cei ce-o purtau cântau în cinstea Preacuratei cântări nemaiauzite. (Această minune chiar a avut loc, icoana care s-a arătat în văzduh, potrivit mărturiilor, a fost icoana Maicii Domnului din Tihvin.) Cerul era albastru; nici urmă de nor; soarele strălucea în înalt, ca la amiază; clopotele sunau cu putere, amestecând dangătul lor cu cântarea cerească.

Jos, în mijlocul mulţimilor adunate, se zăreau ici şi colo prapori şi cruci. Părea că un alai de sărbătoare purcedea în acelaşi timp în cer şi pe pământ. Am rugat-o pe mama să mă lase şi pe mine în acest alai, dar ea nu mi-a dat voie. Arătând spre icoana Maicii Domnului din Kazan aflată într-un colţ al încăperii (cum şi era aievea), îmi spuse:

– N-am să te las să pleci nicăieri. Şi aşa eşti prea bisericoasă! (Chiar aşa spunea ea de obicei.)

Cu acestea, ieşi din odaie şi încuie uşa, lăsându-mă acolo. Rămasă singură, m-am aruncat în genunchi înain tea icoanei Maicii Domnului din Kazan şi am plâns cu amar. Deodată, n-aş putea să spun cum anume – fie prin uşa încuiată, fie într-alt chip – m-am pomenit în mijlocul mulţimii, chiar sub icoana purtată în văzduh, iar Binecuvântata Stăpână îmi spuse mie: „Uite, acum eşti şi tu cu mine! Nu plânge!” Trezindu-mă, am tâlcuit acest vis cape un semn că voi intra cu siguranţă în mănăstire, cu toate că, după toate socotelile omeneşti, nu-mi mai rămăsese nici o nădejde să văd împlinit lucrul acesta.

Trei zile mai târziu, pe la ora trei după amiază, stăm singură în odaia mea, când îmi sosi de la poştă o scrisoare. După scriitură mi-am dat seama că e de la părintele arhimandrit Lavrentie; m-a copleşit bucuria. Dar ce fericire, ce uimire, când am început s-o citesc! Iată-i cuprinsul, cuvânt cu cuvânt:

„Pacea fie cu tine, mieluşel din turma lui Hristos!

Mă grăbesc să-ţi aduc bucurie, bucurie care poate de pe-acum îţi umple sufletul! Dar, fie şi-aşa, îţi trimit salutări de la Mănăstirea Iveron, ca să ştii că e aici un suflet care se gândeşte la tine, mai mult poate decât te gândeşti la tine tu însăţi! Te salut şi mă bucur pentru tine. Pentru ceilalţi se apropie Postul Mare, dar pentru tine se apropie Pastele, Pascha, Ieşirea, trecerea Mării Roşii, a vieţii tale de suferinţă, întru Pământul Făgăduinţei, în ţinutul plin cu laptele şi mierea roadelor duhovniceşti câştigate cu trudă şi cu lepădare de sine. Mama ta a plecat chiar acum de la mine. A venit aici la însuşi îndemnul Preasfintei Fecioare, care i s-a arătat poruncindu-i să te lase să-i slujeşti. Măicuţa ta i-a făgăduit să împlinească fără şovăire lucrul acesta. Amănunte îţi va da chiar ea, dacă va crede de cuviinţă; e treaba ei aceasta. Tu bucură-te şi pentru atât. Pot doar să adaug: mama ta e o creştină minunată, o creştină adevărată. Dacă s-a îndărătnicit nelăsându-te să mergi la mănăstire, a făcut lucrul acesta numai din nesfârşita-i dragoste de mamă.

Bucură-te! Şi iarăşi spun, bucură-te! Şi să-mi scrii.

Al tău părinte,
Smerit arhimandrit Lavrentie”.

Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, am citit aceste nepreţuite rânduri iar şi iar, de mai multe ori, şi le-am sărutat ca şi cum aş fi sărutat mâna ce le aşternuse. Neputând să mai zăgăzuiesc revărsarea bucuriei ce mă umplea şi a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, m-am grăbit să merg să le împărtăşesc şi cinstitului bătrân, stareţul Veniamin, luând şi scrisoarea cu mine.

Cu toate încredinţările, care cântăreau greu, din scrisoarea părintelui Lavrentie şi cu tot visul ce-l avusesem, încă nu-mi venea să cred cu tărie că lucrurile acestea se vor împlini. Dar chiar atunci sosi şi mama. De cum mă văzu, izbucni în plâns şi se prăbuşi pe un scaun. înţelegeam pricina pentru care era atât de mişcată, dar mi-era şi frică, nu cumva starea în care se afla s-o facă să se împotrivească din nou plecării mele. Când, în cele din urmă, se mai linişti, veni la mine în odaie şi iată ce mi-a povestit:

– In noaptea de 1 februarie (chiar noaptea când Măicuţa Domnului îmi adusese mângâiere!) m-a tulburat mult o vedenie ciudată; un glas mă certa din pricina ta, Maşenka – adică mă certa că nu te las să intri la mănăstire. Am stat ca pe jar până s-a crăpat de ziuă. Atunci am poruncit de îndată să se pregătească de drum cai pentru a merge la Mănăstirea Iveron. Voiam să-l văd pe părintele Lavrentie, să vorbesc cu el de la suflet la suflet, să mă rog împărătesei cerurilor. Acolo la mănăstire, cu binecuvântarea Stăpânei noastre, am făgăduit să nu te mai împiedic de-aici înainte.

Şi, spunând acestea, începu din nou să plângă, mângâindu-mă şi căindu-se că mi-a pricinuit atâta amărăciune şi atâta durere. M-a împuternicit să fac orice fel de pregătiri pentru noua viaţă ce mă aştepta, să merg mai departe cu vânzarea căsuţei, încât să pot să fiu gata să o pornesc în drumul meu.

I-am vândut lui Klebnikov casa cu preţul de zece mii de ruble. Intr-un orăşel de provincie ca Borovici casele nu-s scumpe. In afară de asta, casa, deşi confortabilă şi bine aşezată, pe colţ, nu mai era nouă. Cu toată puţinătatea sumei, mi-am oprit pentru mine doar şapte sute de ruble, cu gândul să dau jumătate la mănăstire, deşi îmi aminteam bine ce spusese stareţa cu privire la acest lucru. Rochiile, zestrea şi valorile le-am lăsat la bunul plac al mamei, iar lucrurile simple, care nu preţuiau mare lucru, le-am dat la nevoiaşi.

Cât au ţinut aceste pregătiri, mama a stat cu mine în oraş, de unde trimitea la moşie lucrurile şi mobila. Apoi, după ce mi-am luat rămas bun de la sprijinul meu duhovnicesc, neuitatul părinte Veniamin, am plecat împreună cu ea la moşie şi am rămas acolo cu ai mei câteva zile. Mă grăbeam să plec. Mi-era tare greu să le văd lacrimile şi durerea, neprefăcută, de a mă vedea plecând.

Ziua plecării fu hotărâtă. Toată lumea s-a sculat devreme. Părintele Veniamin, chemat anume, a făcut o slujbă dinaintea icoanei Maicii Domnului din Kazan (cea din visul meu), de faţă fiind toate rudele şi prietenii care se strânseseră să-şi ia rămas bun. Cu această icoană fusese blagoslovită mama în ziua nunţii, iar acum voia să mă binecuvânteze şi ea pe mine în acelaşi chip, la intrarea în viaţa de mănăstire. La sfârşitul slujbei, părintele Veniamin luă icoana de la locul ei şi i-o dădu mamei. Am îngenuncheat în faţa ei. Mama, doborâtă de durere şi de mulţimea simţămintelor ce-o copleşeau, aproape a leşinat. Mă durea şi pe mine sufletul pentru ea, căci înţelegeam prea bine câtă suferinţă îi pricinuiam plecând şi cât de mare era jertfa pe care trebuia să o facă. Cu aceasta, s-a terminat. Ne-am suit amândouă în trăsura cu coviltir. In lacrimile şi semnele de adio ale celor de faţă, am pornit pe drumul mare ce ducea la staţia de cale ferată Valdaika. De acolo plănuiam să ne îndreptăm spre Iveron, să-l vedem pe părintele Lavrentie. Voiam să iau şi de la el binecuvântare pentru viaţa cea nouă.

Intr-o altă trăsură venea cu noi o fostă iobagă de-a noastră, femeie în vârstă, care primise sarcina de a mă însoţi tot drumul până la Tihvin. Ea urma să îmi trimită bagajul de la Valdaika la Ciudov, ca să îl luăm de acolo în drumul ce ne aştepta mai departe de la Ciudov la Tihvin.

din cartea Amurg in manastire
VIAŢA CUVIOASEI STAREŢE TAISIA; EDITURA ILEANA/EDITURA SOPHIA

Standard
Cărți, Sfinți și Sf. Părinți

Sfântul Ioan Maximovici – Sfântul Ioan cel Desculţ

Vlădica purta haine făcute din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şosete, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, uneori după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Chiar şi slujea desculţ, lucru pentru care era criticat cu asprime. Se ştia deja că Vlădica era nu numai un drept şi un ascet, ci era şi atât de aproape de Dumnezeu, încât fusese înzestrat cu darul înaintevederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări.

[…]

Vlădica a devenit cunoscut pentru sfinţenia lui nu numai ortodocşilor, ci şi neortodocşilor. Într-una dintre bisericile catolice din Paris, un preot a încercat să-i inspire pe tineri cu aceste cuvinte:
– Cereţi dovezi, spuneţi că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinţi. De ce v-aş da dovezi teoretice, când astăzi umblă pe străzile Parisului un sfânt -Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculţ) ?

[…]

Adesea venea îngheţat tot, tremurând de frig. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri cum venea jos, întotdeauna desculţ, iar podeaua noastră nu avea linoleum, ci doar ciment gol, rece. Eu încercam să-i pun un covoraş pentru picioare, însă el reuşea de fiecare dată să se aşeze alături, şi niciodată pe acesta.

[…]

Ceea ce te impresiona la el mai înainte de toate era asceza sa incredibil de aspră. Era ca şi cum ar fi înviat un sfânt din pustie din primele secole. Nu se culca niciodată în pat; nici măcar nu avea aşa ceva. Uneori, dacă era grav bolnav, era îngrijit în altă parte. Dormea câte puţin, uneori câteva minute când era la rugăciune, câteva ore noaptea stând în capul oaselor, pe un scaun şi -ceea ce îi tulbura pe mulţi – câteva minute în cursul unei discuţii care nu îl interesa, nepierzându-i totuşi firul. Umbla desculţ, chiar şi pe pietrişul ascuţit al parcului de la Versailles. Mai apoi acest lucru i-a fost interzis de Mitropolit, după ce a avut o gravă infectare a sângelui din pricina unui ciob. Mânca numai o dată pe zi, spre miezul nopţii – cel puţin când avea cineva grijă de acest lucru; altminteri, nu mânca nici atunci.

[…]

Sfântul

Într-un spital din Paris era o bolnavă, Alexandra Lavrentievna Y., despre care i s-a vorbit episcopului. El a transmis mesajul că o să vină să o împărtăşească. Fiind într-un salon comun unde erau cam patruzecicincizeci de persoane, ea s-a simţit stânjenită faţă de franţuzoaice că o să fie vizitată de un episcop ortodox înveşmântat în haine ponosite, şi desculţ pe deasupra. După ce Vlădica a împărtăşit-o şi a plecat, franţuzoaica din patul alăturat i-a spus:
– Ce norocoasă sunteţi că aveţi un asemenea îndrumător spiritual.
Sora mea locuieşte în Versailles şi când i se îmbolnăvesc copiii îi scoate afară, pe strada pe unde trece de obicei episcopul, şi îl roagă să îi binecuvânteze. Şi întotdeauna după aceea copiii se fac imediat bine. Noi îl considerăm un sfânt.

[…]

Multe alte persoane l-au văzut pe Vlădica în vise neobişnuite, care au o semnificaţie sau un mesaj deosebit. Unii spun că li s-a dat ajutor supranatural. Modesta capelă, care va fi în curând împodobită cu icoane de Pimen Sofronov în amintirea lui Vlădica, este deja martorul atâtor lacrimi, mărturisiri, rugăminţi pornite din inimă…
Directoarea Căminului Sfântul Tihon din Zadonsk, de mult timp o slujitoare credincioasă a lui Vlădica, M. A. Şahmatova, a avut un vis vrednic de luat în seamă. O mulţime de oameni îl purtau pe Vlădica în coşciug la Biserica Sfântul Tihon; Vlădica a înviat, însă şi s-a aşezat în faţa uşilor împărăteşti, miruind oamenii şi cerându-i:

– Spune-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu !

 

sursa: 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici – Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Editura Sophia

Standard