să nu o pierdem din nou…

Mulțumesc pentru libertate!

Cum ar fi fost dacă miile de tineri inconștienți care au ieșit să protesteze în noaptea de 21 spre 22 decembrie ar fi rămas în case în loc să iasă în stradă și să se întâlnească, în felul acesta, cu gloanțele Armatei Române?

Aveam 8 ani la Revoluţie. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea, ministrul forțelor armate care a condus, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, represiunea manifestanților de la București, pentru ca apoi să se sinucidă și să devină, în confuzia generală care a caracterizat acele zile, erou post-mortem. Ce mi-aduc destul de bine aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, iar întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca „martir“, „sacrificiu“, „masacru“, pe care le tot auzeam zilele acelea la televizor.

Când ne-am întors la Bucureşti, bunica ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, în Piaţa Romană, al cărei centru era pe atunci ocupat în întregime de un imens soclu circular pe care ar fi urmat să se ridice un monument închinat „Epocii de Aur“.

În zilele care au urmat Revoluției, oamenii improvizaseră aici un imens altar în jurul marelui soclu, pe care cineva vopsise, cu litere mari, de-o șchioapă, cuvintele „PACE VOUĂ, MORȚII NOȘTRI“.

Mi-aduc aminte imaginea lumânărilor care ardeau, topite unele în altele, ca nişte mici făclii. Rudele celor morţi împărţeau mici pomeni. Eram copil şi nu înţelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam în ocazii pe care adulţii le numeau triste. La Piaţa Romană, o femeie al cărei copil fusese ucis mi-a întins un pahar cu colivă. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea faţa schimonosită de ură, o ură mută, o ură care nu mai voia să priceapă nimic, o ură deznădăjduită care părea s-o hăituie.

În mintea mea de copil moartea a început să însemne ceva, am început să pricep ce pierdere poate fi moartea neaşteptată, moartea nedreaptă, moartea cu zile. Când am ajuns acasă, prima gură de colivă avea gust sărat, plângeam, dar nu-mi lăsam lacrimile să curgă. Mi se părea că plânsul e pentru morţii care mor la vremea lor. Să plâng mi s-a părut atunci un sacrilegiu.

*

În Republica, Socrate îl pune pe Glaucon să-și imagineze o comunitate de oameni care-și duc viața captivi într-o peșteră:

„Ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus.“

De-a lungul acestui drum, sunt purtate tot felul de statuete, a cărora umbră este proiectată în felul acesta pe peretele peșterii. Oamenii legați de scaune nu văd decât aceste umbre și cred că tărie că ele sunt realitatea însăși.

Socrate îl întreabă pe Glaucon ce s-ar întâmpla dacă unul dintre acești oameni ar fi eliberat și ar ajunge să descopere mai întâi focul și statuetele, iar mai apoi lumina soarelui, precum și întreaga realitate din afara peșterii.

„Dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”

În cele din urmă, cel eliberat își dă, totuși, seama de minciuna în care și-a trăit până atunci viața, recunoaște peștera și spectacolul umbrelor ca pe o mare înșelăciune și se bucură că a ajuns să cunoască aievea lucrurile și oamenii după care fuseseră modelate statuetele ale căror umbre le-a văzut atâta amar de ani defilând pe perete. Dar când, întors în peșteră, încearcă să le povestească și tovarășilor săi, încă prizonieri, despre părelnicia umbrelor din fața lor, despre lumina soarelui și despre întreaga lume care îi așteaptă afară, se lovește de neîncrederea lor. Neîncredere care se transformă iute în furie atunci când fostul prizonier încearcă să-i elibereze și să-i convingă de adevărul spuselor sale:

„Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?“ întreabă aproape retoric Socrate. „Ba chiar aşa.“, răspunde resemnat Glaucon.

Firește, mitul peșterii este, înainte de toate, o metaforă despre cunoaștere. Dar pentru Platon el este deopotrivă un alt fel de a spune povestea maestrului său, Socrate, care a plătit cu viața cutezanța de a le arăta atenienilor cât de puțin întemeiate erau unele dintre umbrele în care credeau ei.

Când a ales paharul de cucută, Socrate și-a învățat discipolii o lecție extrem de prețioasă: că o lume în care Legile nu sunt respectate nu este o lume în care merită să trăiești.

Pentru mine, mitul peșterii este una dintre cele mai precise descrieri ale lumii în care m-am născut: România sub dictatura comunistă. Pentru că eram atât de mic și pentru că m-am născut prizonier, asemenea oamenilor din peșteră, nu mi-am dat foarte bine seama cât de neagră a fost noaptea sărăciei și a umilințelor românilor în timpul anilor ’80. După Revoluție am citit însă foarte mult (pentru că, de vorbit, ai mei vorbeau rar și mai ales în glumă despre toate astea) și am început să pricep din ce coșmar scăpasem ca prin urechile acului.

Mă gândesc uneori cum ar fi arătat viața mea dacă regimul autoritar ar fi continuat în România, chiar și după căderea Cortinei de Fier, și mă apucă groaza.

Cum ar fi fost dacă miile de tineri inconștienți care au ieșit să protesteze în noaptea de 21 spre 22 decembrie și-ar fi ascultat totuși părinții și ar fi rămas în case?

Dacă ar fi continuat să privească umbrele de la Telejurnal în loc să iasă să vadă realitatea cu ochii lor și să se întâlnească, în felul acesta, cu gloanțele Armatei Române?

*

Când am crescut, oameni mai deștepți decât mine mi-au explicat că Revoluţia n-a fost Revoluţie. Că cei care-au ieșit în stradă au fost, de fapt, niște fraieri. Că s-a murit degeaba. Că copilul mamei care încremenise de durere la Piaţa Romană s-a lăsat manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de cripto-comunişti, de Armată şi de toţi şmecherii care au făcut Revoluţia la televizor şi care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament.

Dar eu știu un lucru. Că, indiferent cât de spontană sau de bine plănuită a fost Revoluția Română din decembrie 1989, ea nu ar fi reușit să-l răstoarne pe Ceaușescu și regimul său criminal fără contribuția oamenilor, mulți dintre ei tineri și foarte tineri, care au ieșit în stradă pe 16 decembrie la Timișoara și pe 21 decembrie la București. Ei au asigurat masa critică de care a depins succesul insurecției. Iar în spatele acestei mase critice au stat un număr de decizii morale individuale:

„De ce am ieșit în stradă? Pentru că a rămâne în casă mi se părea de neconceput. Pentru că, dacă n-aș fi făcut-o, n-aș mai fi putut nicicând să lupt pentru vreo cauză, fie ea și neînsemnată“,

povestește etnomuzicologul Speranța Rădulescu, co-autoarea primei cărți despre Revoluția Română, „Ne-a luat valul.“

Fiecare dintre cei care au ieșit în stradă a cântărit și a ales pentru sine. Unii au ales libertatea, alții au ales televizorul. Unii au ales curajul, alții au ales umbrele. În vreme ce alți sute de mii și milioane de români au preferat să stea în casă în acele zile, cele câteva mii de români care au ieșit în stradă atunci când victoria nu părea nici măcar posibilă, darmite sigură, mi-au schimbat în mod hotărâtor destinul. Pentru asta, mulți dintre ei au plătit cu viața.

Pe 22 decembrie şmecherii depun coroane de flori, înconjuraţi de SPP-işti şi de Armată, la monumentele pe care le-au ridicat în amintirea „fraierilor“. Armata Română trage salve de tun în singura zi din an când ar trebui să se retragă în cazărmi şi să tacă, cerându-și iertare.

Pe 22 decembrie am mers vreme de mai mulţi ani cu sora mea şi cu câţiva prieteni la Universitate să aprindem o lumânare la troiţe. De obicei în faţa Teatrului Naţional concertau nişte fete stridente sau nişte băieţi oxigenaţi. O vreme mi s-a părut că e lipsit de pioşenie ca Primăria să dea aviz pentru aşa ceva. Apoi am devenit mai îngăduitor: „fraierii“ au murit şi pentru asta.

Când îi spun unui străin care vizitează centrul Bucureştiului că „aici s-a murit pentru libertate“, mi-aduc aminte de lumânările aprinse şi de ochii stinşi de la altarul improvizat de la Piaţa Romană şi mi se face pielea de găină.

Cei care s-au născut în democrații funcționale și pentru care libertatea este o valoare de la sine înțeleasă nu vor putea înțelege niciodată recunoștința pe care le-o port „fraierilor“ care au căzut secerați de gloanțe în decembrie 1989. Fără să mă cunoască, mi-au dăruit cel mai de preț lucru din viața mea.

Dragos Bucurenci

http://bucurenci.ro/2017/12/20/multumesc-pentru-libertate/

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.