Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Dumnezeu poate să întoarca orice rău în bine ”

Doamna Aspazia este omul care nu învață din cuvintele altora, ci din experiența  propriei vieți. Şi poate de aceea cuvântul său are o asemenea putere, o asemenea luciditate. Domnia sa este unul dintre ultimii supraviețuitori ai unei generații de mărturisitori pentru rugăciunile cărora am ieşit din comunism. Avem însă multă nevoie ca Domnul să ridice astfel de oameni şi pentru zilele noastre ca să ne putem elibera de fantasmele noului totalitarism numit divertisment, corectitudine politică şi consumism. Oare mai este nevoie de un nou război, de o nouă prigoană pentru ca să înțelegem şi să le urmăm celor care au trecut prin iadul lagărului comunist? (M.C.)

– Doamnă Aspazia, ați suferit foarte mult în temnițele comuniste. Care este rolul suferinței pentru  mântuire?

– A fost esențial. Am învățat în închisoare că suferința, de fapt, este o treaptă de iubire a bunului Dumnezeu. Suferința nu este o pedeapsă – suferința este o cale de catharsis, de purificare. Suferința ne curăță de ceva ce noi am greşit. În momentul în care înțelegi lucrul ăsta şi îți însuşeşti suferința ca atare, dintr-odată ea devine suportabilă. Suferința înseamnă durere; durerea nu dispare – frigul rămâne frig, foamea foame, teroarea teroare, batjocura batjocură, şi aşa mai departe –, dar devine teribil de suportabilă, pentru că simți într-adevăr binecuvântarea Domnului în suportarea acestei suferințe, te înfrățeşte cu  suferința Mântuitorului Iisus, Care S-a întins pe cruce pentru mântuirea sufletelor noastre. Te simți cumva părtaş la povara pe care Mântuitorul o duce în fața Tatălui Ceresc pentru întreaga lume, şi pentru tine. Eşti cumva părtaş la marea suferință a Mântuitorului, deci suferința capătă un sens transcendental, mistic, tainic.

Nu pot să vă spun cu câtă uşurință poți să suporți, oricât de mare ar fi povara încercării care ți se dă. Părintele Dimitrie Bejan a găsit cea mai potrivită metaforă pentru această trăire, pentru acest fel de a trăi suferința; el a vorbit despre „bucuriile suferinței”. Ar părea să fie un paradox, dar nu este. În momentul în care conştientizezi care este sensul suferinței – că din mare iubire Dumnezeu ți-o dă ca să te ajute să recuperezi ceea ce ai stricat din armonia Planului divin –, nu se poate descrie bucuria aceasta. Noi dârdâiam de frig, dar eram fericite. Această suferință era cumva eliberatoare, ne dădea o demnitate, o noblețe, o trăire mistică.

„A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare…”

– Este foarte interesant ce spuneți, dar este foarte greu de înțeles pentru cei care nu au trecut prin astfel de experiențe…

– Nu ştiu, cred că experiența aceasta, de fapt, ne este dată tuturor, pentru că noi traversăm această „vale a plângerii”, care este, de fapt, o trecere între două momente importante, între două vremi, cum ne-am exprima în termeni teologici: vremea naşterii şi vremea morții. În acest interval de timp noi trecem printr-o serie întreagă de încercări, nu neapărat ca o cale de purificare, ci ne mai sunt date încercările şi ca temă de rezolvat, ca teză de iubire. Sunt teste de iubire, pe care noi trebuie să le trecem.

Oamenii, din păcate, nu conştientizează lucrul acesta, dar a trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o noblețe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferența noastră: nu suntem conştienți cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viață instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îți dau ceea ce tu alegi”

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea în perspectiva vieții pe care ați avut-o până acum?

– Din păcate, viața mea este absolut identică cu viața oricăruia dintre noi: o viață plină de rătăciri. Poate, cu timpul, am încercat să devin mai conştientă, mai lucidă, dar piedici am avut cât lumea.

Bunicile noastre aveau dreptate când ne spuneau într-un fel metaforic, ca noi, copiii, să înțelegem, că noi suntem între doi îngeri: unul alb şi unul negru; ăla alb stă pe umărul drept şi ăla negru stă pe umărul stâng, şi ascultăm când de unul, când de celălalt. Aşa este, de fapt, viața noastră, dacă ne gândim bine: e foarte puțină luciditate şi conştiință şi trăire în cunoştință de cauză, ca să zic aşa. De cele mai multe ori, suntem victimele impulsurilor. Avem un impuls bun, cineva ne impinge şi facem un lucru bun; sau avem un impuls rău, cineva ne împinge şi facem un lucru rău.

Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar lucrul ăsta: „Doamne, fac răul pe care îl urăsc din toată inima şi nu-l voiesc, şi nu fac binele pe care îl doresc” cf. Romani 7:19 – din cauză că ascultăm de aceste impulsuri care ne vin de la cele două duhuri, cel bun şi cel rău, şi noi suntem incapabili să deosebim între ele. Părintele Cleopa spunea că trebuie foarte multă subțirime de trăire, de afectivitate pentru bunul Dumnezeu ca să ne dăm seama de câte ori este lângă noi şi de câte ori Îl respingem, cum spunea Părintele Arsenie Boca, prin micimile noastre. Nu ne dăm seama cât de mult ne iubeşte, cât de mult este lângă noi, cât de mult Îl îndepărtăm şi cât de des alegem – în virtutea  liberului-arbitru, care este cel mai mare dar cu care bunul Dumnezeu ne-a înzestrat omenescul nostru –, alegem întotdeauna pe cel rău. Or Dumnezeu i-a zis omului, din momentul Creației i-a zis: „Tu alegi, tu numeşti. Alegi binele, vei avea bine; alegi răul, vei avea rău. Eu îți dau ceea ce tu alegi”.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine”

– Ați vorbit mai devreme despre bucuriile suferinței. După ce ați ieşit din închisoare, vi s-a mai întâmplat  să trăiți bucurii asemănătoare cu cele din închisoare?

– În momentul în care am ieşit în lume, în mulțime, toată bogăția care am acumulat-o noi acolo s-a diluat. Am intrat în duhul lumii. Noi nu ne-am dat seama acolo că, prin trăirea noastră, prin conştientizările la care am ajuns treptat, noi am transformat celulele noastre în chilii. Asceza ne era impusă, e adevărat, dar noi am acceptat-o. Viața aceasta severă, de asceză impusă, dar pe care noi am acceptat-o cu bucurie şi cu putere de iertare, ne-a dat o zestre sufletească pe care, ajunşi din nou în lume, am pierdut-o, s-a diluat. Asta a făcut posibil ca să fie mulți dintre bărbați, de pildă, care să zică: „Mi-e dor de Aiud”. Cum poate să îți fie dor de infern? Pentru că ceea ce ne-a oferit nouă comunismul era infernul cel mai tipic, ca să zic aşa. Dar era adevărat: era o zestre duhovnicească pe care noi am agonisit-o acolo, şi care s-a păstrat tocmai datorită acestui contact permanent cu nevoia de-a fi lângă Domnul, cu dorul pe care-l aveai întotdeauna – tot felul de doruri, pentru că erau şi lumeşti, şi duhovniceşti; erau de toate, dar erau doruri şi erau satisfăcute numai de prezența bunului Dumnezeu. Toate lucrurile acestea, în viața lumească, s-au risipit.

Ceea ce am păstrat, însă, pentru ce am avut noi o permanentă recunoştință că Dumnezeu ne-a dat o asemenea încercare şi posibilitatea unei asemenea trăiri şi a unei asemenea descoperiri, ca să zic aşa, este că noi arătam, totuşi, diferiți față de cei de afară. De ce? Noi nu am dus o viață ambiguă, noi nu am zis precum cei de afară: „Zicem ca ei, facem ca noi”, dar facem mai puțin ca noi – deci o viață duplicitară. Noi am fost scutiți de duplicitate, şi asta a fost cel mai mare câştig pe care l-am avut noi din viața în închisoare.

Am primit atunci cu foarte multă luciditate una din caracteristicile pe care le are lucrarea bunului Dumnezeu. El singur, bunul Dumnezeu, este Cel care poate să întoarcă orice rău în bine. Singurul lucru pe care Îl cere de la noi este ca să cerem lucrul ăsta, să fim conştienți că avem nevoie de el şi să îl cerem. Afară, contactul acesta permanent – „Doamne, învață-mă îndreptările Tale! Doamne, înțelepțeşte-mă cu îndreptările Tale! Doamne, luminează- mă cu îndreptările Tale!”, – lucrul acesta a dispărut. Dar am păstrat toți o imensă recunoştință că, cel puțin acolo, în închisoare, toate lucrurile pe care le-am trăit acolo au fost plata, recompensa în faptul că noi nu am fost persoane duplicitare.

Să ştiți că duplicitatea e mai periculoasă decât păcatul în sine. Păcatul în sine este evident, conştiința îți arată clar, te mustră, ceva nu ai făcut bine. Duplicitarul se împacă cu păcatul – e cea mai urâtă viclenie din câte foloseşte diavolul pe spinarea bietului om.

 „Nu înțelegem că noi trăim unii prin alții”

 – Aveați şi alte idealuri, se făcea altă educație atunci. Ați putea face o comparație între modul cum se făcea educație pe vremea dumneavoastră şi modul cum se face educație astăzi?

– Noi am avut o oarecare pregătire, noi chiar am cerut ca pentru învierea neamului românesc să depunem o jertfă. Şi Dumnezeu ne-a chemat la jertfă; ne-a ascultat, ne-a chemat, ne-a zis: „Ați făcut această făgăduință, aveți această disponibilitate – iată, Eu vă chem la jertfă”. Deci am avut o oarecare pregătire.

Dar pregătirea adevărată, profund creştină, mult mai aproape de ceea ce înseamnă trăirea, am căpătat-o în închisoare. Ea a fost şcoala noastră, pentru că creştinismul nu este concept, nu este principiu, nu este conferință; este trăire, este fapta cea bună pe care trebuie să o faci la fiecare pas şi să eviți fapta cea rea. Sensul duhovnicesc, mistic al creştinismului noi l-am căpătat în închisoare.

– Mi-ați spus că părinții v-au susținut în drumul pe care l-ați ales. Ne puteți detalia?

– În închisoare, datorită lui Radu Gyr, am avut o revelație, pentru care îi sunt recunoscătoare şi care a fost pentru mine un miracol repetat de două ori – confirmat în viața de libertate. Prin poezia lui, „Scrisoarea tatii”, eu am realizat ce se întâmplă cu părinții noştri. Noi suntem chemați la jertfă. Mai mult sau mai puțin, ne pregătim să răspundem acestei chemări, dar ce se întâmplă cu cei care ne iubesc pe noi nu ne gândim.

Într-o zi, eu eram foarte marcată în ziua aceea de un dor nespus de mama. Aş fi vrut să am posibilitatea măcar o clipă, o frântură de secundă să văd unde este, ce face ea, ce gândeşte ea, ce simte ea. Şi în clipa aceea, în mod cu totul miraculos am primit în închisoare, prin Morse, am primit „Scrisoarea tatii”. Când am ajuns la strofa care spune: „Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – strofa aceasta arată cât de prezentă era pentru tată suferința copilului şi cum el mergea pas cu pas pe urma acestei suferințe, el spune: „Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas, / Şchioapeți alături, în fiare. / Aprind o lumânare la iconostas, / Cad lacrimile tale din lumânare” – atunci s-a deschis dintr-odată o „fereastră” şi am văzut-o pe mama într-un colț de biserică, cu o lumânare aprinsă, rugându-se şi plângându-mi destinul. Atunci am realizat că mama duce acelaşi surghiun – în alt fel, bineînțeles, dar ca intensitate era acelaşi surghiun pe care îl duceam eu – şi am realizat că jertfa mea, de fapt, a implicat şi jertfa celor care mă iubeau şi că, de fapt, noi, oamenii, nu înțelegem că noi trăim unii prin alții, unii cu alții. Cuvântul cel mare care spune că orice om care se înalță pe sine înalță omenirea este adevărat. Noi, prin omenescul nostru, suntem împreună – ca să mă exprim cu o expresie caragialeană, com-pătimim împreună.

Atunci am înțeles cât de mult suferă mama mea şi am înțeles că noi nu suntem de capul nostru, formăm un tot. Aproapele nu este o noțiune, nu este un cuvânt – este o realitate. Întotdeauna, tot ceea ce facem noi influențează şi proximitatea noastră.

„Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții…”

 – Cum erau părinții dumneavoastră? Ce ați învățat şi ce apreciați cel mai mult la dânşii?

Erau învățătorii timpului aceluia, erau învățători pe care scriitorii români i-au numit „apostoli ai neamului”. Ei se străduiau să dea copiilor educația cea bună, să îi învețe că aparțin unui neam, că au o patrie şi că au un Crez, o credință, o Biserică, un Stăpân al sufletelor lor, pe Care trebuie să Îl respecte şi ale Cărui legi trebuie respectate. Asta este pregătirea pe care mi-au dat-o părinții – şi pe care o dădeau absolut tuturor copiilor, nu au făcut deosebire între mine şi ceilalți copii. Ce a dăruit tuturor copiilor mama mea, mi-a dăruit şi mie ca educație. A contat foarte mult.

Tata ne vorbea mai puțin. Nici mama nu era foarte vorbăreață, dar ne-a pus la îndemână întotdeauna cărțile, poveştile, tot ce ține de instrucție, de educație, ne-a pus la îndemână exact ce era potrivit vârstei noastre. Nu vă pot spune cât de mare însemnătate are lucrul ăsta. Mi-am dat seama încă înainte de închisoare de lucrul ăsta. De pildă, a însemnat enorm pentru mine să îl citesc pe Edmondo de Amicis în „Cuore” al lui exact la vârsta la care trebuia să îl citesc. Mi-am dat seama când am ajuns la facultate şi, fiindcă făceam Limba Română, a trebuit să fac doi ani de limbi romanice înrudite cu noi. Am făcut italiană şi am avut în studio „Cuore”. A trebuit să predau la ora de pedagogie Edmondo de Amicis şi mi-am dat seama cum a fost percepția mea de copil la „Cuore, inimă de copil” şi cum era acum, când eram matură. Este esențial ca copilul să citească toată lectura capitală pentru educația lui exact la timpul potrivit. Ei, asta au făcut părinții pentru mine, mi-au pus întotdeauna la îndemână poezioara, povestioara, romanul care trebuia, la vârsta potrivită.

„Sunt sigură că Dumnezeu ne va da o cale de curățire

 – Mulți ne atrag atenția că riscăm să ne pierdem ca neam. Cine şi ce credeți că ne poate salva?

– Suntem la o treaptă atât de jos de cădere în abisul apostaziei, încât numai bunul Dumnezeu ne poate salva la ora actuală. Sunt sigură că va interveni, ne va da o cale de catharsis, cum zic grecii, de purificare, care va fi dură. Sunt convinsă de lucrul ăsta, dar va trebui să o primim şi va trebui să fim vrednici de mila şi îndurarea bunului Dumnezeu. Altfel, vom duce o viață bună, dar animalică, crotaliați ca nişte animale…

Ar trebui să fim mult mai lucizi, să conştientizăm de ce am primit acea palmă de la Domnul. Dar Mântuitorul a prevăzut că aşa o să fie, a zis că vor veni vremurile cele negre când oamenii vor benchetui şi vor petrece, şi habar nu vor avea ce e de capul lor, ce se petrece cu ei.

– Cât de important este să ne rugăm unul pentru altul, dar şi pentru neam?

– Tocmai ce spuneam că noi nu suntem de unii singuri, deşi vremurile pe care le trăim ne pun sarcina responsabilității fiecărui individ în parte. Fiecare va trebui singur să hotărâm – dar toată umanitatea, toată omenirea suntem un unicat. E ca şi un trup omenesc: dacă tai un deget, suferă tot corpul. Aşa suntem şi noi. Trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne suportăm unii pe alții, să ne ajutăm în depăşirea limitelor. Nu suntem singuri, nu trăim de capul nostru, suntem dependenți unii de ceilalți, fiecare cădere a noastră înseamnă căderea omenescului şi fiecare ridicare a noastră înseamnă o înălțare a omenirii în sfere înalte, superioare, demne de denumirea de Om.

Am pierdut foarte multe din torțele de care ar fi trebuit să ne ținem ca să fim toți pentru unul şi unul pentru toți. Formula asta, la ora actuală, pare găunoasă şi pare iluzorie, dar ea este adevărată – şi faptul că a fost părăsită va fi plătit scump de omenire.

„Să facem pocăință pentru întregul neam”

– Vă rugați pentru neamul nostru?

– O, da, mă rog tot timpul, mă rog pentru toți oamenii, dar în primul rând pentru neamul nostru. În special la Sfânta Euharistie, eu zic aşa: „Iisuse bunule, Dumnezeul meu şi Răscumpărătorul meu, Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai dăruit ca neam şi ca om, ca persoană”. Pe urmă zic: „Iartă-mi neamul, iartă-mi patria, iartă-mi poporul din care fac parte şi iartă-mă şi pe mine împreună cu ei, că împreună am greşit, împreună Te-am supărat, împreună nu Ţi-am înțeles iubirea”. Întotdeauna mă rog. La rugăciunile dimineții, când se fac pomenirile, eu zic întotdeauna pentru neamul meu: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Te cunosc, pe cei ce Te iubesc, pe cei ce au o mai mare nevoie de îndurarea Ta, şi pe cei pentru care nu se roagă nimeni”. Fiecare dintre noi avem această datorie, să facem pocăință pentru întregul neam.

Nu vă pot spune cât S-ar bucura Mântuitorul să primească un mănunchi din ce în ce mai bogat de astfel de  rugăciuni! Noi cerem şi cerem şi cerem, nu ne mai săturăm să tot cerem, dar nu dăm această rugăciune a unuia pentru toți. Noi nu ne gândim în colectivitate, ca să folosesc un termen laic – noi ne separăm singuri într-un egoism sau, în cel mai bun caz, într-un egocentrism foarte dăunător.

– Ați spus odată că ați constatat că este multă dezbinare între noi. De ce credeți că s-a ajuns aici şi ce putem face pentru a fi mai uniți, pentru a avea mai multă dragoste pentru noi?

– Pentru că, într-adevăr, cea mai mare viclenie a acelui rău este să ne facă să credem că el nu există. El există, el se amestecă şi ne trimite întotdeauna prin îngerul negru impulsurile rele. Noi trebuie să învățăm să ne apărăm de el, şi apărarea cea mai bună este rugăciunea perpetuă. Sfântul Pavel, în scrisorile lui către credincioşi, spune lucrul acesta: „Neîncetat să vă rugați” 1 Thessaloniceni 5:17. Ca să fim ocrotiți, pentru asta e suficient să spunem „Tatăl nostru”, că spunem noi acolo: „Nu ne lăsa să cădem în ispită, izbăveşte-ne de cel rău”.

– Acum, la final, împărtăşiți-ne un gând pentru tinerii de azi, mai ales în ceea ce priveşte adevărata dragoste la care sunt chemați.

– Cea mai puternică dovadă de dragoste este dragostea atât față de Dumnezeu, cât şi față de aproapele şi față de mine însumi, pentru că şi eu sunt o măsură de iubire, că Dumnezeu a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți” Matei 22:39 – nici mai puțin, dar nici mai mult, deci ne-a dat o măsură de iubire. Noi putem sluji această iubire întreită față de Domnul, față de noi şi față de aproapele nostru prin rugăciune şi post.

– Să ne ajute Dumnezeu să mergem pe calea cea dreaptă, să fim unii pentru alții, toți pentru unul şi unul pentru toți, cum ați spus!

– Aşa este, da, facem parte dintr-un univers întreg, nu suntem de capul nostru. Tot ce greşim, nu greşim numai în detrimentul nostru, ci în detrimentul tuturor acelora de care suntem legați prin canale de iubire.

Domnul să fie cu noi, cu toți. Amin!

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 96/Ianuarie 2017

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s