Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși…

Când omul primește primul mesaj [al lacrimilor], atunci înțelege că, fără să încerce, există o gândire adâncă. Adică mintea lui unește întru sine pe cele despărțite și creează numai o distanță lungă suitoare. Mintea lui urcă precum o săgeată și nu se teme de nimic. Cu cât vede neantul în raport cu înălțimea la care trebuie să urce, cu atât mai mult se înspăimântă, cu atât mai mult se nedumerește, cu atât mai mult se minunează, se entuziasmează, încât nu o mai oprește nimic. Totuși, stând încă singur numai cu Dumnezeu nevăzut, este cuprins de o frică. Știe că este la ciucurii picioarelor Lui. În biserică avem ciucurii Lui, care sunt alcătuiți din tunicile cu franjuri ale tuturor sfinților. În această călătorie a noastră avem prezența lor tainică, dar foarte adevărată. Acesta este modul nesfârșit al comuniunii cu Dumnezeu și a însușirii făgăduinței Lui: „Iată, Eu voi fi cu voi întru toți vecii”. În toți vecii este cu noi, dar nu este cu mine, dacă nu am aceste prezențe tainice înaintea mea.

Mintea mea este deci cuprinsă de o frică, fiindcă am înțeles taina că picioarele mele pășesc pe ciucurii Lui și stau cu frică să nu pățesc ceva. Atunci sunt cuprins – în mod instinctiv, am spune, fiindcă nu o simțim – de o a doua trăire, străpungerea inimii ca o pregustare a unei alte trăiri, că acest înfricoșător Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul meu”. Este Tatăl meu, pe care până acum nu L-am simțit, dar care nu încetează să fie Tatăl meu. Mă străpung la inimă în fața aplecării Lui, în fața iubirii Lui părintești și am tendința să-i mărturisesc păcatele mele. Îi spun păcatele mele, fără totuși să simt că sunt păcătos. Le iubesc încă, păcatele mele, le vreau, le gândesc, nu m-am hotărât să mă depărtez de ele. O știu că sunt piedică și vreau să strig, „departe de mine”. Cu toate acestea inima mea nu o spune. Mintea mea o simte, fiindcă pregustă venirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu poate să intre în comuniune cu păcatele mele. Vine așadar străpungerea, care, de asemenea, este un dar al lui Dumnezeu.

Priviți însă, frații mei. Ceea ce nu poate face omul, face Dumnezeu. Ce suntem noi, oamenii? Cu totul neputincioși. Începem ceva și nu numai că nu îl ducem la bun sfârșit, dar nici nu ne mai amintim ce am început. Hotărâm ceva și puțin după aceea începem ceva nou, ca și cum nici n-ar fi fost vorba mai înainte de vreo hotărâre. Venim la Dumnezeu și uităm pentru ce am început. Ce lucru ciudat este omul! Este ceva care numai se împleticește, nu umblă. Picioarele lui s-au rupt. Este un bolnav înspăimântător. În această neputință vine Dumnezeu și îl întărește. Îl întreabă:

– Ce vrei?

– Vreau asta.

– Poftim, ia-o.

– Ce altceva vrei?

– Vreau lucrul acela.

– Ia-l.

– Poate vrei și altceva?

– Da.

– Ia și pe acesta.

Totuși nu simt acest dialog, fiindcă sufletul meu este atât de infirm, încât nu poate să vorbească. În ciuda acestui fapt, mintea înțelege, simte, cunoaște mai dinainte, începe să se adâncească și așa se înfiripează acest dialog tainic, chiar fără voința mea, fără părerea mea, fără simțirea mea. Este dialogul care se înfiripează din pricina lacrimilor, este dialogul subconștientului nostru, care își amintește preistoria lui, cum atunci în Rai umbla împreună cu Dumnezeu și îi vorbea și Îl căuta. Dumnezeu răspunde și eu sunt nedumerit, văzând darurile Lui. După frică și străpungere, am o altă paradoxală trăire. Simt că Dumnezeu Se bucură în mine. De multe ori avem impresia că am dat bucurie cuiva. Nu știm de ce, o simțim totuși. Îl vedem pe altul că se apropie de noi și zicem: „Privește-l e mulțumit împreună cu mine”. Așa și eu acum încep să înțeleg că Se bucură de mine Dumnezeu și aceasta odrăslește în mine o pregustare a bucuriei, o măreție lăuntrică, un mesaj că undeva pe-aproape este Dumnezeu. În același timp, odrăslește și o mulțumire. Mai înainte de a lua darurile lui Dumnezeu, văd că El a început să le scoată din buzunarele Lui și să mi le dea.

Odată cu bucuria vine și o altă trăire neîncetată, unită cu ea: durerea sufletului, a unui suflet atât de bogat și în același timp atât de sărac, a unui suflet care în fața milostivirii lui Dumnezeu își înțelege împietrirea lui și tragicul lui eșec, înfricoșătoarea lui stare și micimea lui și începe să se îndurereze. Această durere a lui provine, mai înainte de toate, din simțirea că Dumnezeu este încă departe. De aceea strigă cu durere: „Pentru ce, Dumnezeule, ești atât de departe? Deși îmi trimiți bucurii, pentru ce nu Te înțeleg? Deși știu că Te bucuri de mine, de ce nu Te pot îmbrățișa? Eu sunt aici și Tu cine știe la câte mii de metri depărtare Te afli față de mine”. Se îndurerează sufletul pentru starea lui, pentru surghiunul lui.

Când ajunge în acest punct, atunci intră în cea mai importantă arenă a comuniunii cu Dumnezeu, pe care Sfinții Părinți o numesc „înțelegere înaltă”[1].

Ce este „înțelegerea înaltă”? Este ca și cum ai sta într-un punct înalt de unde este cu putință să cazi în haos, dar de acolo poți să vezi toate. Ajungând la înțelegerea înaltă, ai o recunoaștere. Simți ca și cum cineva te răpește și te urcă, de parcă ai fi într-un avion și ai nevoie să privești jos, ca să vezi abisul judecăților tale și al căderilor tale. Așa cum din aerostat privești pământul, la fel te privești și pe tine însuți, sinele tău pe care îl lași jos, în timp ce mintea urcă la înălțimea extremă.

Așa cum ești în acest punct înalt, te temi să privești altceva, de aceea eviți orice înțeles, orice conținut al minții, orice lucrare care constă în a gândi, orice simțire, orice frază. Fiindcă orice ai spune este din lumea aceasta. Și dacă mulțumești lui Dumnezeu, și dacă Îl rogi, și dacă I te mărturisești și dacă Îl implori, toate acestea sunt din lumea aceasta, fiindcă și tu ești din lumea aceasta.

Urci și, pe măsură ce urci, dobândești înțelegerea înaltă, înțelegerea celei mai înalte ființe, a Unuia Dumnezeu, care este o simțire exclusiv a minții. Aceasta înseamnă că mintea ta și toată ființa ta, leapădă toate și rămâi tu singur pe acea înălțime.

Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde

[1] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt despre rugăciune, 35, Filocalia greacă, tom. 1, p. 180.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s