Cuvant la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – a lasatului sec de branza

 

Omilia despre profetul Iona si despre post

„Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti ? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Toc­mai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se ves­teasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”.

Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare ? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si de­lasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacat de multor ani.

Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori ? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama ? Si ce ? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai ? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta ? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).

Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintde nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat pu­tea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul ? Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tutu­ror celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).

Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau inva­tati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impo­triva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, de­sigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale.

Mai rau decat insusi paca­tul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumne­zeul meu la voi si sa plang pe multi care au paca­tuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au fa­cut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul pos­tului ?

Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi ?

Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, „7). Poate undeva pe pamant ? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt ? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ­ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.).

Sau poate cumva in mare ? „Dar si acolo mana ta ma va apu­ca”’, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum toc­mai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, paca­tul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti ne­buneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a sa­varsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul ? Rabda putin si cu fapta te vei in­credinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pra­dat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si im­piedica pe oricine ar voi sa-l ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care l-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oa­menii, daca nu se va preda robul cel necredincios.

Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna ? Au arun­cat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau. ci prin pacat.

Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, pro­fetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iara David descrie firea pa­catului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28).

Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din me­lancolie.

Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea gre­selii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, ne­numarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca.

Odata ce femeia a nascut, va­ietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut.

Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dum­nezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oa­menilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a che­ma pe Dumnezeu in ajutor.

Si cand aceasta n-a fo­losit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in cora­bie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hota­rarea lor de judecata.

Asculta numai cum totul sea­mana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l, 8)!

Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a mar­turisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata ho­tararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Ma­car ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta pu­tere atat de prevazatoare impotriva profetului ?

Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dum­nezeu.

Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi stri­gat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fa­ra crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dim­potriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intrea­ga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu ju­decata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in neno­rocire si in pierdere.

Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape ; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au  marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au gra­bit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut to­tul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma arun­cati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au car­mit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.

Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitu­lui de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o tem­nita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infrico­sate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care l-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a man­tuit si l-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea ce­tatii. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspi­ne, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta.

Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de po­cainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.

Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de im­buibare, indoparea si imbuibarea au zguduit ceta­tea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, um­bland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, in­treaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Aces­tea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un iz­vor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.

Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne li­bereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie fo­losul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa pri­mesti doctoria postului. Tu simti atunci numai ne­placerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi.

Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la ince­putul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fi­arele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului.

 Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se in­velesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si in­fricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi ?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta ma­rita indeletnicire cu fapta cea buna ?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intele­gatori este destul aceasta, de vor voi sa faca in­dreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii ve­cilor ! Amin”

Sf  Ioan Gură de Aur-  Omiliile la Postul Mare

sursa: ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s