Ce fel de…?

„Intr-o noapte am ascultat-o vreme indelunga. Ma indoiam, din timp in timp, ca ar fi ea. De ani si ani, mental, ii zugravisem trilurile in volute grele, pline de durere. Cum altfel ar fi plans imparatul, de n-ar fi fost ranit pana la sange? Si totusi, niciodata n-o intalnisem in realitate, desi din carti imi era prietena veche. Mai mult, imi era personajul favorit din povestea cea mai draga si cea mai trista din cate s-au scris vreodata: a lui Wilde. De ce ma impresionase, copil fiind, nu stiu. Dar stiu ca, de atunci, am simtit jertfa ca pe o izbavire si absurdul, ca pe un mod firesc de intelegere a lumii. Faptul c-o regaseam, dupa atia ani, era mai mult decat o simpla bucurie a revederii. Era un dar, aproape o minune. Ma intoarcea in timp, la varsta la care totul e posibil. Sub cantul ei, deveneam trandafirul.

Dar oare ea era, sau alta pasare de noapte? Caci ascultand-o, ma umpleam de bucurie, ma vindecam, prin uitare, de toate tristetile inchipuite. Nici urma de melancolie. Si-atunci, de ce-ar fi plans imparatul? Daca nu-i ea? N-ar fi prea mare darul?

Deodata, un tril mai altfel, prelungit peste limitele de suportabilitate ale frumosului, ma strabatu in tot corpul. Daca s-ar inventa un curent electric de intensitate mare, care sa nu fie letal, probabil ca as avea acum termen de comparatie. Lacrimile au izbucnit brusc si linistit, cu adevarat de fericire nu de durere, sau de o uimire senina, ca la vederea unui sihastru in rugaciune. Totul s-a luminat in acelasi moment, chiar daca intelesurile nu-mi veneau sub forma cuvintelor. Pricina pentru care descrierea de fata cu siguranta va fi aproximativa si carenta in poezie.

Mi-am dat seama ca privighetoarea, cu stiinta sau cu nestiinta, nu canta pur si simplu, asa, cum cantam noi cand fredonam cate ceva. Nici din preaplinul inimii, nici de fercirie sau amar. Nici din placere proprie, nici din vanitate. Am inteles ca ea, de fapt, raspunde tuturor acordurilor din natura: greierilor, vantului, frunzelor, ierbii care creste. De asta fiecare tril e diferit, e unic, e surprinzator. Mereu si mereu, ceva se schimba in lume, iar ea, senisibila, raspunde zgomotelor din jur cu acorduri care le transforma pe toate, greieri, copaci, iarba, in muzica. Am inteles cu durere si cu cutremur ca, de fapt, totul este muzica. Ca totul, totul in jurul nostru canta. Ca orice respiratie, orice trosnet, orice lacrima care curge fac parte din marea simfonie universala, la care participam cu totii, dar nu o auzim niciodata. Mi-am amintit tot atunci cuvintele Parintelui Arsenie despre armonia in care Dumnezeu a creat lumea si pe om. Ca Dumnezeu a creat lumea ca armonie, iar noi trebuie sa ne miscam, ideal, fara dezacorduri. Am inteles cat de dizarmonici suntem cand injuram si ne enervam. Ca pana si cea mai mica incruntare da o nota stridenta, ascutita, in marea muzica pe care-o cream. Ca fiecare om, fiecare fiinta are o melodie pe care-o canta prin simpla sa existenta, unii pe voci grave, unii ingeresti, iar altii pe voci sparte, ragaite. In acea secunda, in care s-a derulat tot ceea ce incerc sa scriu aici de-o ora, mi-am vazut pacatele de zi cu zi ca pe un horcait peste un concert de Bach. Lacrimile imi curgeau lin, cu fericire, ca atunci cand vezi un sihastru rugandu-se. Iti dai seama de hidosenia vietii tale, dar stii ca exista o cale de a iesi din ea.

Tu, care ma citesti, ce fel de cantec esti?”

sursa
PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL 
 – A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
– Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.
– Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.
– Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.
<  2  >
– Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.
– Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.
– Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.
– De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.
– Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.
– Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă.
Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii.
Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină.
In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile:
– Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.
<  3  >
Privighetoarea zbură până acolo.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.
Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.
– Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.
Dar trandafirul îşi clătină ramurile.
– Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.
– Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?
– Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.
– Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.
– Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.
<  4>
– Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?
Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice.
Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.
– Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.
Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi.
Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.
– Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.
Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.
<  5  >
După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.
Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!.
 După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.
 Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adânc, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.
Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.
Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.
<  6  >
Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.
Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.
– Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.
Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.
Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.
Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.
Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.
– Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.
Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.
La prânz, Studentul deschise fereastra şi se uită afară.
<  7  >  
– Vai, dar ce noroc! strigă el, uite un trandafir roşu! Nu am mai văzut niciodată un asemenea trandafir. E atât de frumos că sunt convins că are un nume lung, latinesc.
Se aplecă şi smulse trandafirul, apoi îşi puse pălăria şi alergă spre casa profesorului, cu el în mână.
Fiica profesorului stătea în uşă, înfăşurând mătase albastră pe un mosor, iar căţeluşul era întins la picioarele ei.
– Mi-ai spus că vei dansa cu mine dacă îţi voi aduce un trandafir roşu, spuse Studentul. Iată, îţi dăruiesc cel mai roşu trandafir din lume. Il vei purta deseara lângă inimă şi, în timp ce vom dansa, îţi voi spune cât de mult te iubesc.
Fata, în schimb, se încruntă.
– Regret, dar nu se asortează cu rochia mea, răspunse ea. In afară de asta, nepotul şambelanului mi-a trimis nişte bijuterii adevărate şi toată lumea ştie că bijuteriile costă mai mult decât florile.
– Pe cinstea mea, eşti foarte nerecunoscătoare, zise Studentul înfuriat şi aruncă trandafirul pe stradă, unde roata unei căruţe îl strivi.
– Nerecunoscătoare! exclamă fata. Stii ce? Eşti foarte grosolan şi, până la urmă, cine eşti tu? Un Student şi atâta tot. Nu ai nici măcar catarame de argint la pantofi, ca nepotul şambelanului. Apoi se ridică şi intră în casă.
– Ce lucru de nimic mai e şi Iubirea! spuse Studentul în timp ce se depărta. Nu foloseşte nici pe jumătate cât Logica, pentru că nu dovedeşte nimic şi mereu vorbeşte despre lucruri care nu se vor petrece niciodată, făcându-te să crezi în ceva care nu este adevărat. De fapt, e destul de nepractică şi, în timpurile noastre, a fi practic e totul. Mă voi întoarce la Filosofie şi voi studia Metafizica.
<  8  >
Se întoarse în camera lui, scoase un tom mare şi prăfuit şi începu să citească.
de Oscar Wilde

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s