Adevărul ca Persoană

din Viata si opera Parintelui Serafim Rose

Nimeni nu a căutat cu dreptate adevărul, dacă nu l-a
aflat la capătul acestei căutări – dacă să-L primească
sau să-L alunge – pe Domnul nostru Iisus Hristos,
„Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul care stă
împotriva lumii şi osândeşte tot ceea ce este lumesc.

– Eugene Rose

Uneori Dumnezeu îmi trimite clipe în care mă simt cu
adevărat în pace. În acele clipe mi-am construit un
crez în care totul este limpede şi sfânt pentru mine.
Iată-l: să crezi că nimic nu este mai frumos, mai
profund, mai înţelegător, mai potrivit, mai cutezător
şi mai desăvârşit decât Hristos; şi nu numai că nu
este nimic, ci îmi spun mie însumi cu dragoste
purtătoare de grijă, că nici nu ar putea fi vreodată.

– Fiodor Dostoievski

Multe religii orientale sunt bune atâta timp cât
durează,
însă numai creştinismul îţi poate deschide poarta
raiului….

– Pr. Seraphim Rose

 

DUPĂ prima vizită la Catedrala Ortodoxă Rusă, Eugene a participat la câteva slujbe aici şi în alte Biserici Ortodoxe. Trăind zilele de sărbătoare ortodoxă, spunea că nu văzuse niciodată atâta bucurie şi „unire” (sobornost) între oameni. După ce a luat parte la Săptămâna Patimilor şi la sărbătoarea Paştilor în Catedrala Rusă, a scris: „După toate acestea, lumea din afară este cu adevărat îngrozitoare. Peste tot oamenii sunt nişte piese, bucăţi dintr-un întreg spart; după o astfel de Săptămână a Patimilor îţi dai seama cu mare putere de lucrul acesta”.

Chiar şi Eugene era una dintre acele bucăţi, alcătuire a „lumii din afară” care putea numai să privească înăuntru, neîmpărtăşind pe deplin bucuria şi unirea celor de acolo. Totuşi, îndelungaţii săi ani de deznădejde, înstrăinare şi suferinţă l-au pregătit pentru vremea în care putea intra în sfârşit şi el. „Când are loc convertirea” [73], scria el după ani de zile, „revelaţia lucrează în chip firesc: o persoană se află în nevoi, suferă şi atunci într-un fel oarecare, lumea cealaltă se deschide pentru el. Cu cât suferinţele şi greutăţile sporesc şi se aruncă la picioarele lui Dumnezeu, cu atât mai mult El va veni în ajutorul aceluia, i se va descoperi Cine este şi îi va arăta calea de a ieşi din toate cele rele.” [74]

„Eugene fugise de Dumnezeu vreme îndelungată,” spunea Alison, „şi cu cât păcătuise mai mult înaintea Lui, cu atât mai mult îl urmărea Dumnezeu. Până la urmă, când n-a mai putut fugi, s-a predat.” Acum, chiar dacă se mai chinuia prin adâncurile iadului, Eugene a cutezat să se întoarcă şi să-L cheme pe Acela împotriva căruia se răzvrătise odinioară. Străduindu-se să-şi îmblânzească firea răzvrătită prin supunere şi smerenie, pe 28 februarie 1959, scria următoarea observaţie de o mare importanţă:

„Câtă suferinţă nu a păstrat Dumnezeu oamenilor în vremurile noastre! Ca şi cum omul nu ar fi suferit îndeajuns de-a lungul veacurilor – nu, se întâmplă aceasta numai fiindcă omul nu şi-a dat seama de prezenţa lui Dumnezeu în suferinţa sa. Dumnezeu îi îngăduie omului să sufere acum fără să Se descopere ca pricină a acelei suferinţe; El doreşte ca omul să cadă pe cea mai de jos treaptă a deznădejdii. Ce Dumnezeu nemilos trebuie să fie Acesta!? – Nu, este dragostea nesfârşită şi nemăsurată a lui Dumnezeu, care Îl face să ne îngăduie atâta suferinţă. Omul se socotise pe sine îndestulat şi chiar şi acum, el – noi – credem că putem scăpa de soarta noastră prin strădaniile noastre proprii. Să scăpăm! – este singurul nostru gând. Să scăpăm de nebunie, de iad, de viaţa modernă – este toată dorirea noastră. Dar nu putem scăpa!!! Trebuie să călătorim prin iadul acesta şi să-l primim, ştiind că dragostea lui Dumnezeu este aceea care ne pricinuieşte suferinţa. Ce chinuire îngrozitoare! – să suferi atât de mult – socotind cu adevărat că nu există nici un temei. Temeiul este dragostea lui Dumnezeu – o vedem noi strălucind în întuneric? – noi suntem orbi. Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-ne; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Marie, roagă-te pentru noi păcătoşii.”

Pentru prima oară, romanele lui Dostoievski, pe care Alison îi spusese odinioară să le citească, începeau să-l lovească pe Eugene cu întreaga lor putere spirituală. Dostoievski se ocupase de toate marile dileme existenţiale ale omului modern, aducând răspunsuri care au înfrânt mintea omului, venind de-a dreptul din Evanghelia lui Hristos. În personajul Ivan, din romanul Fraţii Karamazov, Eugene s-a văzut pe sine însuşi, aşa cum fusese el în toţi aceşti ani: un occidental prea intelectual, care încearcă să înţeleagă totul cu mintea şi de aceea sfârşeşte în şovăială, în ateism. Într-o scurtă lucrare pe care a intitulat-o „Un răspuns pentru Ivan”, Eugene încerca să dea răspuns îndoielilor lui Ivan, răspunzând în acelaşi timp îndoielilor „omului celui vechi” din el:

„Odată ce te-ai ridicat la înălţimea îndoielilor, ţi se deschid înainte două căi: calea întrebărilor, a îndoielilor, a încercării de a înţelege şi asta până când vei sfârşi în a te îndoi de toate cele, fiind sfâşiat de îndoieli, ori dând crezare vreunei ştiinţe greşite, care ‘explică’ – adică, lămureşte paradoxul de neîmpăcat al existenţei noastre; ori calea acceptării şi a rugăciunii, a acceptării până şi a îndoielii (fără să născoceşti mai mult decât îţi dă dreptul experienţa să te îndoieşti), rugându-te să ţi se dea încă şi mai multe încercări de trecut, cerând cu strigăt viaţă mai lungă, ca să primeşti încă şi mai multe, pentru care să plângi, răbdând şi rugându-te în vârtejul îndoielilor, ştiind că poteca îndoielilor are tot atât de multe capcane ca şi calea acceptării…. Pentru cel care explică numai cu mintea suferinţa omului – hedoniştii, ‘filosofii’, aceia cărora pur şi simplu nu le pasă – există cel puţin unul care [cade în aceste capcane ale îndoielii], care este atras de îndoieli, mai mult decât se îndoieşte el cu adevărat (din punct de vedere existenţial), care explică cealaltă parte a paradoxului vieţii omului (bunătatea şi pocăinţa adevărată şi chiar păcatul care îl împinge să se îndoiască la început) dobândit la fel de uşor ca şi falşii ocrotitori (pe care-i dispreţuieşte), explică suferinţa şi păcatul şi răutatea.”

Căci am ajuns la vremea celei din Urmă Îndoieli, a celei din urmă şi celei mai mari dintre toate: îndoiala de toate, tăgăduirea tuturor înţelesurilor, renunţarea la încercarea de a da ‘înţeles’ lumii şi vieţii omului.

Însă omul celei din Urmă Îndoieli, cade, în cele din urmă, în aceeaşi capcană ca şi falşii ocrotitori, cei care explică suferinţa: căci amândoi au gândit prea mult, s-au străduit din greu să ‘înţeleagă’, să ‘explice’ viaţa. Unul o explică prea în uşor, celălalt socoteşte, poate, că lipsa explicaţiei este un lucru prea în uşor. Însă amândoi au încredere în minte, amândoi cred că viaţa trebuie înţeleasă, trebuie să fie explicată – iar dacă eu, un om obişnuit îşi pune întrebări, care poate (sau nu poate) să o înţeleagă, asta e tot ce este de folos.

O, om mândru şi prost! Tu nu poţi să înţelegi nimic, nici un înţeles adevărat al vieţii până nu ai trăit-o cu mult mai adânc decât îţi arată îndoiala ta. Este adevărat, ai mers mult mai mult decât falşii mângâietori, n-ai dorit să te mulţumeşti cu făţărnicia vădită care ne ţine departe de suferinţa chinuitoare a aproapelui nostru; dar şi tu, la rândul tău, te-ai oprit, te-ai oprit chiar în pragul tainei vieţii….

Eşti într-o strânsoare, fiindcă te-ai apropiat de taina existenţei cu mintea, cu întrebări şi cereri de explicaţii, în vreme ce singura apropiere înseamnă numai metanii, smerenie, rugăciune – şi înţelegere. Primeşte totul, ia totul înlăntrul tău – tot ce-ţi este dat. Dacă nu faci aşa, dacă te ascunzi până şi de cea mai mică undă de suferinţă ca să te adăposteşti în lucrarea de îndoială a minţii, atunci să ştii că greşeala se sălăşluieşte în tine iar lumea nu mai poate fi înţeleasă tocmai din pricina ta, care te uiţi la ea, şi nu înţelegi nimic. Eşti urâcios şi te împotriveşti neîncetat, şi totuşi te aştepţi să vezi lumea pură şi să o înţelegi!” [75]

EUGENE a suferit ani de zile fiindcă Adevărul îl ocolise. Căutase Adevărul mai presus de toate, dar Îl căutase cu mintea: prin mijlocirea filosofiei occidentale, prin metafizica lui Guénon, prin religiile orientale şi chiar încercând să ocolească procesele de gândire logică din mintea sa. Acum, că prima sa experienţă ortodoxă începea să lucreze în sufletul său, el începea să-şi dea seama că Adevărul nu era deloc ceea ce îşi închipuise el că este şi că el folosise mijloace greşite pentru a-L afla. „Odată cu deschiderea mea către ortodoxie şi ortodocşi,“ îşi amintea el mai târziu, „în cugetul meu a început să-şi facă loc o nouă idee: că Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută cu mintea, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am cunoscut pe Hristos!”

Când se afla sub influenţa lui Allan Watts şi a religiilor orientale, Eugene credea că principiul unui Dumnezeu Personal era nevrednic de Absolut, un produs al minţii oamenilor şi că dincolo de lucrul acesta se afla „Sinele” Impersonal. Totuşi, cu noua sa conştiinţă, el a aflat că tocmai reversul problemei era adevărat: credinţa într-o zeitate impersonală „era un fel de mărginire spirituală“, cum spunea el, şi că dincolo de asta se afla Ziditorul lumii, Cel Care S-a descoperit pe Sine ca Absolut Personal, Al Cărui Nume este „EU SUNT”. [76]

Adevărul pe care Eugene Îl căutase întotdeauna era cu adevărat o Persoană – Cel Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [77] – şi cât de frumos şi minunat, cât de cutezător era acest Adevăr! Fericitul Augustin, căutând Adevărul ca şi Eugene, se întrebase odinioară: „Este aşadar Adevărul un nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spaţiul mărginit, nici prin cel nemărginit?” – iar Adevărul i-a răspuns din depărtări: „Şi cu adevărat, EU SUNT, căci SUNT”. Văzând slava Aceluia Care este Adevărul, Fericitul Augustin a putut spune numai: „O, Adevărule Care eşti Veşnicie! şi Dragoste, care eşti Adevărul! şi Veşnicie care eşti Dragoste!” [78]

Acest Adevăr Se pogorâse pe pământ şi se întrupase tocmai pentru ca omul, ca şi Eugene, să poată deveni una cu El. După cum spune Sf. Efrem Sirul, „Adevărul s-a pogorât în pântece, a ieşit din pântecele Fecioarei şi a izgonit păcatul din om”. Acum, pentru a cunoaşte Adevărul, Eugene trebuia să intre într-o relaţie personală cu El, să se pocăiască de păcatele sale şi să se cureţe de toate necurăţiile şi să-L iubească cu toată fiinţa sa. [79]

Eugene scria în jurnalul său:

„Generaţia noastră a fost învăţată să nu creadă în nimic altceva decât în mintea omului şi în ideile izvorâte din această minte; de aceea conflictele epocii noastre sunt ‘ideologice’ şi de aceea Adevărul nu se află în ele. Căci Adevărul se află numai într-o comuniune vie cu Adevărul viu, Hristos; în afara Lui nu există viaţă, nu există Adevăr.”

Multe influenţe l-au adus pe Eugene la poarta Adevărului: Bach cu muzica lui creştină înălţătoare, Guénon cu importanţa pe care o dădea tradiţiilor străvechi şi critica modernismului. Însă numai ortodoxia – fiind plinătatea creştinismului – ea singură l-a adus la cunoaşterea întreagă a Adevărului, a chipului nestrâmbat al lui Iisus Hristos. Până atunci nimic nu-l mulţumise; dar când a cunoscut prima oară ortodoxia în chip nemijlocit, inima sa a spus de îndată: „Aici mă simt acasă”, chiar dacă mintea a mai avut nevoie de timp până să răspundă.

Spre sfârşitul vieţii, Eugene punea următoarea întrebare:

„Există oare vreun organ anume care să primească revelaţia de la Dumnezeu? Da, într-un anume sens, există un asemenea organ, deşi de obicei noi îl ţinem închis şi nu-l lăsăm să se deschidă: Dumnezeu se descoperă numai inimii celei iubitoare….

Nu este vorba mai înainte de toate de minunile prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor, ci este ceva despre Dumnezeu care se descoperă inimii gata pregătite pentru aceasta. Aceasta se înţelege prin ‘inimă înflăcărată’”. [80]

LA unii oameni, convertirea era legată de o clipă cumplită a vieţii lor, însă cu Eugene nu s-a întâmplat aşa. Convertirea sa a fost mai mult o trezire treptată a ceea ce Dumnezeu sădise deja în inima lui. După mai mulţi ani, răspunzând unei persoane care avea frământări spirituale şi îl interesau lucrările lui René Guénon, Eugene îi scria :

„Acum sunt recunoscător că apropierea mea de ortodoxie s-a făcut în câţiva ani şi că nu s-a petrecut dintr-o pornire emoţională – aceasta a fost iarăşi influenţa lui Guénon, şi asta m-a ajutat să pătrund mai adânc în ortodoxie fără suişurile şi coborâşurile unor convertiţi, care nu sunt prea bine pregătiţi pentru ceva atât de profund ca ortodoxia.”

Chiar şi în drumul domol şi fără greutăţi al convertirii sale, Eugene a atins o măsură necunoscută de Guénon. Potrivit unui biograf, „Guénon nu putea fi convins să accepte că cea mai înaltă formă a cunoaşterii era cea obţinută din unirea minţii cu sentimentele, din unirea minţii cu dragostea. Aşa stând lucrurile… el a stăruit să-şi urmeze calea singuratică a intuiţiei intelectului pur.” [81] Această înclinaţie l-a făcut în cele din urmă pe Guénon să intre într-un ordin contemplativ sufist, însă „convertirea” sa nu se putea asemăna cu trăirea lui Eugene. „Contrar sensului obişnuit al cuvântului ‘convertire’,” scria Guénon, „acesta nu înseamnă superioritatea unei religii făţă de alta, ci pur şi simplu pricini de folos spiritual, ceea ce înseamnă cu totul altceva decât vreo preferinţă individuală.” [82]

Ce i-a îngăduit lui Eugene să dobândească ceea ce nu au putut intelectuali cu mare putere de pătrundere ca Guénon şi Schuon? Un prieten care îl cunoştea de mulţi ani a dat acest răspuns: „Era foarte inteligent – un asemenea geniu cum puţini oameni pot înţelege. În acelaşi timp însă, era un om foarte simplu, nu era deloc complicat, semăna cu părinţii săi. Vedea lucrurile întocmai aşa cum erau cu adevărat. Era un om cu picioarele pe pământ, cald şi cinstit.”

Urmărind convertirea sa treptată, această latură a lui Eugene nu a ieşit la iveală decât după câţiva ani, când a fost descoperită şi pusă întru lucrare de către creştinii săi. Întorcându-se la creştinism, a rămas acelaşi om tăcut, cugetător. Dar mai rămăseseră în el aşezăminte de amărăciune şi apărare rafinată pe care şi le construise în lume. Încă îl mai preocupa negura marii îndoieli existenţiale a lui lvan Karamazov; se afla, după cum ne spune şi Fericitul Augustin când vorbea despre convertirea lui „în acea fază îndoielnică a credinţei”. Totuşi, acum Eugene putuse să vadă strălucirea căminului său, lumină de bucurie şi nădejde la capătul unui tunel întunecos, şi nu a putut face altceva decât să-l urmeze până la capăt. Era ca şi cum ar fi auzit Glasul pe care îl auzise Augustin atunci când şi-a dat seama cât de departe era de Dumnezeu: „Eu sunt hrana celor maturi; creşte şi te vei putea hrăni şi tu din Mine.”

Trebuia să urmeze şi multă suferinţă, dar acum, întrucât începuse deja să experimenteze „noua idee” a Adevărului ca Persoană, ca o realitate vie, suferinţa aceea avea şi un înţeles. Suferinţa lumii, scria Eugene, „are un ‘sens’, dar nici într-un caz ea nu poate fi experimentată prin cuvinte; ‘sensul’ ei trebuie trăit şi nu vorbit despre el”.

Devenit creştin, Eugene continua să nesocotească lumea modernă şi nu aştepta nimic de la ea; nu dorea decât să scape. Mai pe scurt, se simţea înstrăinat de creştinismul în care fusese crescut, căci în timp ce acel creştinism se afla în mediul său în lume, creştinismul lui era cu totul în lumea cealaltă. Aflase până la urmă menirea existenţei omului: omul este sortit lumii celeilalte.

Credinţa lui Eugene era una ascetică. Dorea un creştinism care să pună accentul nu pe bunătăţile şi răsplătirea pământească, ci mai degrabă pe o mântuire cerească, printr-o puternică suferinţă pe pământ. Nimic nu vibrase în sufletul lui, care suferise atât de mult. Numai un Dumnezeu Care-şi lăsa copiii să se desăvârşească prin suferinţă şi Care, El Însuşi se dăduse pe sine ca pildă, venind la o viaţă de suferinţă – numai un asemenea Dumnezeu era în stare să tragă această lume bolnavă către Dânsul şi merită să fie slăvit de către cele mai înalte însuşiri duhovniceşti ale omului.

Înainte, Eugene negase existenţa unui Dumnezeu care Se bucura „să-i chinuiască pe oameni”. Acum el îşi confirma credinţa în Cel Care, în timp ce îngăduia suferinţa în lume, luase asupra Lui o suferinţă cu mult mai mare decât a zidirii Sale. Adresându-se din nou celui ce se îndoia în persoana lui Ivan Karamazov, el scria:

„Şi omul-Dumnezeu, Cel Unul Care dintre toţi a suferit ca un Nevinovat în întregime – tu cauţi o ‘explicaţie’ de la El? Explicaţia Lui este viaţa Lui – priveşte-o…. Ne merităm cu toţii suferinţele sau cel puţin ar trebui să le privim cu bucurie, ca un prilej ce ni se dă pentru a trăi mai profund, de a pune întru lucrare iubirea de aproapele nostru şi de Dumnezeu. Dar Iisus Hristos nu a meritat să sufere. Nu avea nici o pricină, căci El era fără de păcat şi El nici nu avea nimic de învăţat şi nici de câştigat din suferinţă. Fapta Lui a fost de bună voie, aşa cum noi nici nu ne putem închipui şi El a suferit cum noi nu ne putem închipui pe cineva să sufere, căci El nu fugea după milă ori suferinţă de la oameni. El nu Şi-a oferit nici o mângâiere înşelătoare, nici o scăpare uşoară, cum facem noi în fiecare zi. Numai El a fost Cel Care a trăit în întregime toată durerea şi suferinţa pe care o poate răbda omul.

El ştie şi ce se întâmplă cu noi…. Noi ştim că viaţa înseamnă suferinţă şi ştim că Dumnezeu ne iubeşte şi pentru această dragoste a suferit chiar mai mult decât cel mai mare sfânt; noi ştim asta, şi totuşi ne ‘îndoim’, şi punem întrebări mărunte despre ‘sensul’ vieţii. O, omule ticălos! Primeşte viaţa aşa cum este şi suferă şi mai mult şi roagă-te lui Dumnezeu – nu te ruga pentru nici un lucru, pentru nici o pricină, ci numai dă-I Lui, rugăciunile şi lacrimile tale din inimă. El ştie ‘de ce’. El le ştie pe toate.” [83]

ÎNTR-O seară, plimbându-se singur pe o stradă din San Francisco, s-a trezit deodată în acelaşi loc în care simţise odinioară acea putere drăcească, din poeziile lui Nietzsche, care vorbeau în lăuntrul său, şi cunoscuse în clipa aceea înfricoşările iadului. Ca şi atunci, soarele apunea în zare; dar de data aceasta, Eugene se gândea cum trăia el apusul creştinătăţii şi îşi amintea cum şi el Îl răstignise pe Hristos cu păcatele sale. Se minuna cum Dumnezeu Şi-a arătat milostivirea şi cum S-a descoperit unui păcătos ca el. Cu cât se simţea mai mic şi mai neînsemnat cu atât era mai înnobilat şi mai înălţat de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu.

Când Eugene se oprise în acest loc, odinioară, auzise glasul satanic al profetului Nietzsche, care, ca răspuns la suferinţa şi singurătatea din lume, îşi ridicase pumnul la Dumnezeu. De data aceasta, Eugene a auzit alt glas, acela al profetului rus Dostoievski, care, ca răspuns la aceeaşi suferinţă, propovăduia închinăciunea până la pământ cu pocăinţă, mulţumire şi evlavie înaintea Ziditorului, conştientizând că propriilor sale păcate au sporit suferinţele lumii. Străduindu-se să scape de îndoielile lui Ivan, Eugene a urmat pilda unui alt frate Karamazov – Alioşa. Pe strada întunericată din San Francisco, Eugene a plâns de bucurie şi pocăinţă, închinându-se înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.



[73] Nota trad.: Convertire = schimbarea lăuntrică conştientă, conform Sfinţilor Părinţi.

[74] Max Picard, The Flight from God [Fuga de Dumnezeu] (Chicago, Illinois: Henry Regnery Co., 1951), p. 170

[75] Eugene Rose, „An Answer to Ivan Karamazov” [Un răspuns pentru Ivan Karamazov], The Orthodox Word, nr. 120 (1985), p. 31-33.

[76] Ieşirea 3, 14. Vezi Arhimandrit Sofronie, His Life Is Mine [Viaţa Lui este viaţa mea] (Crestwood, New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1977), p. 116.

[77] Ioan 14, 6.

[78] St. Augustine, The Confessions, p. 107.

[79] Vezi Arhimandrit Kallistos Ware, The Orthodox Way [Calea Ortodoxă] (Crestwood, New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1979), p. 19-20.

[80] Părintele Serafim Rose, God’s Revelation to the Human Heart, p. 25, 22.

[81] Robin Water, René Guénon and the Future of the West [René Guénon şi viitorul occidentului] (Britain: Crucible, 1987), p. 48-49.

[82] Ibid., p. 57.

[83]Eugene Rose, „An Answer to Ivan Karamazov”, p. 33.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s