Sfinții în viața noastră

În fiecare zi cerem la biserică mijlocirile sfinților. Aceste mijlociri sunt o întreagă putere, o întreagă lume care izvorăște din sfinți și din energia nezidită a lui Dumnezeu. Dar sfinții nu mijlocesc pur și simplu. Văzându-L pe Hristos, ei Îi cunosc viața. Primind în duh luminarea dumnezeiască, care se va întregi în ziua când ne vom regăsi și noi alături de ei, Hristos devine deja bogăția sfinților și ei ne luminează și pe noi. Ne luminează mintea, ne descoperă. Dacă eu am ceva și tu îmi ceri acel ceva, ți-l voi da. Dacă am două haine, Dumnezeu mă îndatorează să-ți dau una dintre ele. Dar și dacă am numai una, îmi va fi milă de tine și ți-o voi da, apoi voi cere altă haină de la stareț. Dar sfântul, care are atâta bogăție din luminarea de la Dumnezeu, nu ne va da și nouă? Poate să ne refuze acest lucru?

Luminarea dumnezeiască este cel mai adânc și mai însemnat lucru pe care îl putem cere de la sfinți. Orice ne lipsește, poate fi înlocuit sau putem trăi fără acel lucru. Dar fără luminare, adică fără cunoaștere, nu putem trăi. Cunoașterea lui Dumnezeu întreține celulele noastre și ne unește duhul, ne înfățișează înaintea lui Dumnezeu și ne mântuiește și ne bagă în Împărăția Cerurilor. Cunoașterea sau ignorarea lui Dumnezeu, fie ea mare sau mică, este cea care ne face morți sau vii. Din aceste motive, sfântul nu suportă să nu își manifeste dragostea, adică să nu ne îmbogățească cu Duhul Sfânt, să nu ne lumineze în fiecare aspect al vieții noastre.

Mai mult încă, sfinții nu fac nimic rămânând la distanță de noi, nu merg în urma noastră ca să-i cerșească lui Dumnezeu, ci se roagă împreună cu noi. De vreme ce ei înșiși sunt persoane, atunci când îngenunchez, sfântul, care în fiecare zi este cu Dumnezeu, îngenunchează cu mine, îngenunchem împreună, luptăm și suferim împreună în înfățișarea mea înaintea Domnului. Să nu vă impresioneze acest lucru. Fără de agonie este agonia sfântului, dar este totuși o agonie, mai degrabă o implicare în viața noastră. Atâta timp cât Sfântul Duh strigă „Avva, Părinte!” și Se luptă alături de noi, atâta vreme cât Părintele și Creatorul este cu noi, nu se va lupta oare sfântul pe care l-am adus și l-am băgat în chilia noastră? Și este atât de ușoară această faptă a noastră! Faci o mică mobilizare și îi obligi pe toți sfinții să îngenuncheze cu tine.

Dar, îmi veți spune, se va lupta oare sfântul? De ce? Fiindcă noi suntem încă oameni muritori, purtăm cu noi acest trup stricăcios, avem o grosolănie a minții și a inimii și nu avem nimic statornic de-a lungul vieții. Acum pot să plâng și apoi să râd. Acum pot cere ceva de la Dumnezeu și apoi să mă întreb de ce am cerut. Sau acum pot să cer ceva și apoi să uit că am cerut. Acum pot să promit ceva și apoi să fac exact opusul. Acum pot să jur lui Dumnezeu că mă voi pocăi și apoi să cad în același păcat cu propria-mi știință și voință. Nu L-am văzut pe Dumnezeu cu ochii mei trupești, așa cum aș vrea eu, nu îmi dă Dumnezeu sinele Lui, așa cum eu aș vrea sau cum mi-aș imagina, iar eu îi exprim naivitățile și copilăriile mele, mă joc cu El și-L scap printre degete.

Pe de o parte, sfântul are înaintea lui certitudinea lui Dumnezeu, dragostea Lui, toată iconomia dumnezeiască și îi stă în putere să o apuce și să ne-o dea. Pe de altă parte, ne are pe noi, ignoranții și bădăranii și nu știe ce să facă cu noi. Nu este sigur dacă după o jumătate de oră vom rămâne fideli promisiunii pe care o facem acum, dacă și mâine îl vom chema să îngenuncheze cu noi. Avem propria voie și mâine l-am putea păcăli, încât va fi obligat să meargă singur în fața lui Dumnezeu.

Un anume părinte a rugat-o pe Maica Domnului să-i ajute ucenicii și într-o zi L-a văzut în vis pe Hristos spunându-i Maicii Sale: ”Du-te, Maica mea, și nu mă mai înșela, doar îi vezi că nu au pocăință”. De câte ori nu primesc și sfinții același răspuns, când noi venim la ei cu cereri și apoi îi abandonăm!

Așadar sfinții acționează ei înșiși, mijlocesc pentru noi și ne luminează, se roagă și luptă împreună cu noi, suferă și se implică în lupta noastră. Și toate acestea o fac de unii singuri. Noi îl chemăm pe sfânt, îi cerem ceea ce vrem, câteodată cu multă ezitare și sfântul ne preia cererea, ca să o împlinească. Sfinții încearcă să ne facă și pe noi să înviem, iar pe Dumnezeu să-L înduioșeze. Așa cum aduci un contabil și îți finalizează lucrarea, dar tu nu știi exact ce ți-a făcut, așa cum ai încredere în doctor și îți deschide intestinele, dar tu nu înțelegi nimic și nici nu te doare, tot așa îl chemi și pe sfânt și toate le face sfântul de unul singur. Noi nu avem nimic de făcut, ne continuăm viața, mergem să dormim, iar sfântul continuă să-și facă treaba. Așadar își continuă sfântul lucrarea? Cu siguranță, el continuă. Continuă diavolii să ne ispitească, iar sfântul va înceta oare să-și ducă la capăt lucrarea?

Sfinții pătrund până și în tainele lui Dumnezeu și peste voia Lui. De câte ori Îl înfățișează Sfânta Scriptură pe Dumnezeu regretând? Cu siguranță, niciodată nu regretă Dumnezeu, dar aceasta arată cât de mult ascultă El de sfinții Lui. Dumnezeu Se descoperă în mod vădit sfinților săi și aceștia ni-L descoperă și nouă. Ne transmit, așadar, cunoașterea Lui nevăzută și ascunsă, potrivit iconomiei dumnezeiești și revelației. Sfinții sunt ai noștri.

De vreme ce atât de simplu îi chemăm pe sfinți, rugându-ne la icoana lor, la moaștele lor sau îi invocăm în gând, sfinții devin tovărășia noastră vie. Și, fiindcă sfântul este nedespărțit de Dumnezeu, știm că împreună cu el este și Dumnezeu. Chiar dacă eu mă aflu într-un păcat anume, în spurcăciune și nu poate să lucreze în mine Dumnezeu, chiar dacă eu nu o simt, știu și cred că împreună cu sfântul este și Dumnezeu.

De-asemenea știu că sfântul este pentru mine o bucurie. De câte ori nu vorbim unii cu alții, ca să scăpăm de povara singurătății? De câte ori nu spunem prostii, fiindcă suntem triști și vrem să alungăm de la noi greutățile, ispita, tristețea sau vrem să spargem zidul care ne separă de ceilalți? De câte ori nu avem înlăuntrul nostru complexe care ne vin din păcatele noatre, din handicapul nostru, din singurătatea noastră, și nu știm ce să facem? Atunci, ieșim afară să respirăm aer curat sau mergem în chilia unui frate să-i vorbim. În aceste situații, Sfinții Părinți spun că, dacă vine fratele tău și-ți zice că este trist, scoate imediat metanierul tău, fără ca el să vadă și să înțeleagă că te rogi, și imediat spune-i: Fratele meu, ce ai? S-ar purta altfel sfinții? Din moment ce așa ne purtăm noi, care evităm pericolul să fim târâți de către fratele nostru în păcat, nu va lucra la fel și sfântul, care nicidecum nu poate fi îndemnat la rele și poate să destrame norii din sufletul nostru și să devină pentru noi o adevărată bucurie?

”Bucuria drepților este veșnică”, spune Sfânta Scriptură. Bucuria devine un aspect ce apare imediat, unită fiind cu dreptatea într-un chip de neseparat. Dacă Sfânta Scriptură zice acest lucru despre drepții vii, care mâine pot cădea, cu atât mai mult acest lucru este valabil pentru sfinți, care nu se mai încadrează în această categorie. La sfinți bucuria vecuiește cu mult mai mult. Așadar, sfântul care vine, vine împreună cu bucuria, cu zâmbetul, caracteristicile, experiențele, viața lui – este mereu la fel, are aceeași minte, trăiește la fel ca și atunci când trăia pe pământ. În concluzie, eu pot foarte ușor să dobândesc bucuria, care îmi este atât de necesară, ca să mă pot ruga ușor.

Totuși, sfântul nu este doar tovărășia noastră, bucuria noastră, ci este și ”mângâierea noastră întru cei întâi-născuți”, părtășia noastră la ceata tuturor sfinților. Ca să simțim această realitate, să ne amintim de vedenia prorocului Daniil despre împărățirea lui Hristos, a Bisericii și a Sfinților Lui. Prorocul prezintă popoarele sub chipul animalelor sălbatice, câștigate de către Fiul Lui Dumnezeu, iar ele plecându-se Fiului Omului care vine pe nori și Celui vechi de zile care șade pe tronul Său, ca să judece lumea, neamurile, împărățiile, sufletele oamenilor. Toate vor fi distruse, nu va rămâne nimic în picioare în fața Fiului Omului. Acestuia, Cel vechi de zile îi dăruiește începutul și cinstea și împărăția. Așadar, Tatăl Îi dă Fiului drepturile Sale, îi dă toate în mâinile Sale, până se reînnoiesc toate, iar Fiul le predă în mâinile Tatălui.

Alt proroc spune ”stăpânirea pe umărul Lui” (Isaia 9:5). Prin substantivul ”stăpânire” nu are în vedere atât puterea, cât dumnezeirea – vrea să declare existența Fiului, și anume firea Lui, puterea Lui, care este indisolubil legată de dumnezeire, prin urmare Fiul este Dumnezeu. Fiul Omului nu este un anume om, ci este Fiul lui Dumnezeu. Cuvântul ”stăpânire” revelează dumnezeirea Fiului, altfel spus asumarea veșnică a toate întru Dumnezeu și adeverirea acestui adevăr, și astfel simțim o certitudine. Fiul Omului, care se află între Cel vechi de zile și omul căzut, este un Dumnezeu, este Singurul Dumnezeu.

”Acestuia I s-a dat stăpânirea și cinstea”. Toată închinarea, care i se adresează lui Iahve, acum se îndreaptă spre Fiul lui Dumnezeu. Noi, creștinii, cei care Îl chemăm pe Dumnezeu, ne referim la Hristos. Orice am face, vom zice ”Hristoase al meu”. Și dacă spunem ”Dumnezeul meu”, tot la Hristos ne gândim. Faptul că Tatăl a dat Fiului toată cinstea, înseamnă că L-a făcut și pe El rege, arhiereu, proroc, învățător, toate. Tatăl, Creatorul, l-a făcut pe Fiu Stăpân peste toate și Domn al tuturor sufletelor, Și-a predat sinele Fiului, deși nu a existat nici un moment în care Fiul să nu fi fost în Tatăl, iar acum, Fiului în carne și oase Tatăl îi dă, prin atotputernicia Lui, și toată lumea, care este simbolizată de animalele sălbatice pe care le biruiește. În continuare, Îi dăruiește Împărăția, Împărăția cea nouă, cea care va să vină, Împărăția Lui Dumnezeu, a sfinților, iar nu regatele lumești. Pe acestea le-a risipit ca pe un fir de fum, scufundându-le sub puterea vânturilor strașnice ale mării învolburate.

Și continuă Prorocul: Cel vechi de zile ”a făcut judecată sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:9). Prorociile cuprind de obicei ceva de neînțeles, trebuie ca cineva să le pătrundă înțelesul prin prisma istoriei și prin duhul acelorași proroci. ”Judecata Ta dă-o Împăratului”, spune psalmistul (Ps 71:1). ”Judecata” noi am spune că este ”dreptatea”, ”acordarea dreptății”, însă, mai ales, este ”îndreptățirea”. Dar îndreptățirea mea este biruința mea. Dacă accepți că am avut dreptate, îmi dai câștig de cauză. Și aici judecata are înțelesul de biruință. Cel vechi de zile, totuși, nu a dat izbânda Aceluia Căruia I-a dat împărăția și cinstea și puterea, ci a dat-o ”sfinților”. Așadar, acum toate drepturile Fiului, stăpânirea, puterea, prorocia, arhieria, ni le predă sfinților, adică nouă, Noului Israil.

”Și împărăția a ajuns sub stăpânirea sfinților”. Cât de expresiv este Vechiul Testament! Deschizi porțile, intri și iei totul sub stăpânirea ta. Tatăl le ia pe toate de la Fiul, cu dragostea și acceptul Lui, și le predă sfinților. Împărăția pe care a dăruit-o Fiului, o luăm noi. De asemenea, slava Fiului o dă nouă. Așadar, sfinții devin purtători ale tuturor posibilităților, ai tuturor puterilor, ai existenței, am spune – lui Hristos . Începând din acest moment Hristos este sfinții și sfinții sunt Hristos și astfel avem deja mângâierea de întâi-născuți, pe însăși Biserica, adică întregul sfinților, cei care primesc de la Dumnezeu îndreptățirea și biruința. Hristos le predă pe toate cu bucurie, până va veni timpul în care și noi le vom preda Lui și El le va preda Tatălui. Atunci, se va întregi istoria, pentru a se deschide veșnicia, relația continuă dintre Dumnezeu și om.

”Și împărăția a ajuns sub stăpânirea sfinților”. Sfinții au luat împărăția, au câștigat-o, au cucerit-o și o păstrează cu putere, o stăpânesc; nu au confiscat-o, ci le-a dat-o Tatăl. Și dacă interpretăm tipologic Vechiul Testament, pasajul de mai sus se referă la Biserică, și într-o măsură încă mai mare la Împărăția cerurilor. Această stăpânire, așadar, este deplină și desăvârșită pentru sfinți, care deja triumfă în cer.

Așadar, sfinții, pe care îi rugăm în chiliile noastre, au biruința, au stăpânirea Împărăției cerurilor. Drept urmare, sfinții sunt pentru noi puterea noastră, mediul nostru înconjurător prin intermediul căruia ne înfățișăm și noi în fața Părintelui Ceresc Celui vechi de zile și a Fiului lui Dumnezeu, Cel care ni le-a dat pe toate și ne-a făcut dumnezei, prin  asumarea plămadei noastre de către El.

Așadar, cum devin sfinții pentru mine biruință? Bineînțeles, biruința a fost Hristos. El ”a venit biruitor”, dar izbânda a dat-o sfinților. Asta înseamnă că sfinții semnifică biruința celor două lumi pe care le port înlăuntrul meu. Înlăuntrul meu am, pe de o parte, lumea cumplită a patimilor mele, căreia eu nu pot să-i fac nimic. Nu pot să bag mâinile în inimă și să scot patimile din ea. Nu pot să alung gândul, nu pot să-mi înfrânez cuvintele, îmi scapă mereu. Sunt cu totul împătimit, întunecat, rău mirositor și hidos. Pe de altă parte, însă, există înlăuntrul meu și o lume a dumnezeieștilor doriri, o lume a iubirii lui Dumnezeu, visul meu de a merge în cer. Eu mă înfățișez înaintea sfinților cu aceste două lumi. Iar sfinții sunt  ”izbânda care a biruit lumea”. Cine este lumea? Lumea este păcatul, satana, dar este și Biserica, însăși prezența lui Hristos. Lumea este de fapt amestecul acestor două lumi, Hristos și păcatul, adică satana, cel care guvernează peste toate și aduce destrăbălarea – și în  mine – și pe toate le aruncă în stricăciune. Sfinții sunt biruința asupra acestor două lumi. Chemându-i pe sfinții mei, particip la izbânda sfinților și impun biruința aceasta asupra lumii.

Sfinții sunt încă și nemărginita închinare a Domnului, care, deșertându-se de slava dumnezeiască, S-a dat acestora și viețuiește înlăuntrul lor. De altfel, Sfinții Părinți au grăit cu înțelepciune că ”închinarea trece la prototip”. Întocmai ca atunci când mă închin icoanei unui sfânt sau moaștelor lui – care poartă mai degrabă urmele Sfântului Duh, decât urmele sângelui, deoarece trupul s-a sfințit – închinarea se face înaintea sfântului, după cum și închinarea unui sfânt, care este icoana vie a lui Dumnezeu, trece la Prototip, adică la Dumnezeu.

Cine poate să tăgăduiască Sinoadele Ecumenice, experiențele Sfinților Părinți? Oricât de fără de minte și împietrit ar fi cineva, lucrul acesta nu-l poate face. Adică poate să zică ”nu Te simt, Dumnezeul meu”. Dar nu poate să zică, ”nu exiști”, fiindcă Marele Vasilie, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Hrisostom, Marele Atanasie sau Sfântul Dionisie nu ar fi putut spune minciuni. Cineva a spus adevărul. Dacă unul singur a spus adevărul, atunci Îl am pe Dumnezeu în fața mea.

Sfinții sunt și viitorul meu, Împărăția cerurilor. Deoarece, sfinții ”stăpânesc împărăția”, ceea ce înseamnă că acum ei stăpânesc, ei au cheile pentru a deschide ușa Împărăției, ei au tronurile. Drept urmare, având împreună cu mine pe sfântul meu sau pe sfinții mei, stăpânesc viitorul, intru în viitor, în Împărăția cerurilor, acolo unde vreau să merg. Eshatologia mea nu este o teorie, o filosofie, este un adevăr. Cu sfinții intru în lumea în care mi-am dorit până acum o clipă sau, și mai bine spus, am viitorul meu aici, fiindcă viitorul meu sunt sfinții.

Sfinții sunt și îndrăzneala mea. Când cu atâta îndreptățire, cu atâta putere intru împreună cu sfântul în Împărăția cerurilor, sfântul este pentru mine îndrăzneala mea. Pentru că el este deja înăuntru în Împărăție, mă înșfacă și pe mine acolo cu el. Spunem în Sfânta Liturghie, după sfințirea cinstitelor daruri :”Încă aducem Ţie această slujbă cuvântată pentru strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci”. De ce zicem acest lucru? Fiindcă aceștia au intrat în Împărăția cerurilor.

De vreme ce sfinții sunt viitorul meu, iar eu sunt mădular al Trupului lui Hristos, sfinții aceștia sunt familia și cinstea mea. Intrând și eu în ceata lor, devin și eu casnic al lui Dumnezeu. De acolo de unde eram un simplu om, un familist, născut într-o casă de oameni, rob sau fiu, acum devin casnicul, altoiul, prietenul, fiul lui Dumnezeu. Ce altceva mai pot să îmi doresc? Ce altceva aș mai vrea și nu primesc chemându-i în fața mea pe sfinți? Și toate acestea mi le dă sfântul, fără ca eu să urmăresc asta, fără ca eu să mă gândesc la asta. Toate le rezolvă sfântul. Așa cum merg la avocatul meu și acela se ocupă de cazul meu și îmi trimite decizia, la fel și sfinții se îngrijesc de toate. Eu, după ce îi chem, merg la culcare, sfinții însă, în timp ce eu dorm, își continuă treaba și se ocupă de toate.

Deseori sunt înfățișați asceți care se roagă într-o peșteră în fața unei icoane, de obicei a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Un anume sfânt care se ruga în fața icoanei ei avea multe ispite trupești. Dar ce am pățit? se întreba el. Eu mă rog Maicii Domnului și satana încontinuu mă ispitește. Când va înceta? Atunci apare satana și îi spune: De ce te plângi? Tu ești de vină. Nu te mai închina la această icoană și eu nu o să te mai războiesc altă dată. I-a spus adevărul. Satana în promisiunile lui este mai cinstit decât noi. Sfinții îl exorcizau pe satana și acesta spunea adevărul. Noi, chiar și să ne exorcizeze, tot nu-l spunem.

A acceptat satana să fugă, fiind de ajuns ca monahul să înceteze să se mai închine la icoană, fiindcă închinăciunea, ridicarea mâinilor în fața acelei icoane, era izbânda deplină pentru monah. Dacă ar înceta să se închine icoanei – s-a gândit satana – atunci nu ar mai fi necesar să-l ispitesc. El singur va pierde Împărăția, îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu, și va cădea în deznădejde, va cădea din mâinile lui Dumnezeu și va înceta să fie sub acoperământul sângelui vărsat al lui Hristos și al Sfântului Duh care-l adăpa și-l apăra.

Îl avem, așadar, cu noi pe Dumnezeu, Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii și toată iconomia lui Dumnezeu, avem sfinții și avem și lucrarea mâinilor noastre. Cine mai rămâne să intre în chilia noastră? Cel care de obicei lipsește, chiar propriul nostru sine, mai precis mintea noastră, fiindcă ea rătăcește. Greutatea stă în faptul că trebuie să băgăm înăuntru și sinele nostru. Sfinții vin, Dumnezeu vine, toți ascultă de omul ”micșorat cu puțin față de îngeri” (Evrei 2:9), dar el singur nu ascultă de sine însuși, nici de invitația lui Dumnezeu. De aceea, marea problemă în privegherea noastră este propriul nostru sine. Evident, acest lucru se izbutește prin rugăciune.

Sursa: pemptousia.ro – Arhimandrit Emilianós Simonopetritul, Viața trezvitoare și reguli ascetice, editura Indiktos, Atena 2011, pp 482 – 494)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s