Fără ispite, nu se va putea înrădăcina înăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu (2)

Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat

Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare

Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu
SCHITUL LACU – SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura EVANGHELISMOS
Bucureşti – 2007

Vom birui ispitele trupeşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu

Şi iarăşi, Domnul nostru, din nemăsurata Sa milostivire, mult se îngrijeşte de noi şi de aceea, dacă vei lua aminte la pildele pe care ţi le voi da, ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru ispitele trupului, nu ca să le evităm, ci ca să nu cădem deodată în necazuri trupeşti mai presus de puterea noastră şi astfel să ne pierdem răbdarea. Iar aceasta a iconomisit-o, deoarece a văzut că firea noastră omenească este neputincioasă din pricina trupului nostru pământesc şi stricăcios şi nu se poate împotrivi ispitelor ce ne împresoară, căzând astfel din virtute, biruită fiind de necazuri şi dureri.

Să ne adunăm, aşadar, toate puterile şi, cu harul lui Dumnezeu, să dispreţuim necazurile trupului şi să afierosim sufletul nostru lui Dumnezeu. Astfel, vom putea trece cu ajutorul Lui noianul acestor ispite, întăriţi fiind de puterea Sa care ne va mântui din valurile ce ne înconjoară.

Această putere l-a mântuit şi pe Iosif din cursa egiptencei, arătându-l chip al înfrânării. Ea l-a păzit nevătămat şi pe Daniel în groapa cu lei şi pe cei trei tineri (Anania, Azaria și Misail) în cuptorul cu foc, pe Ieremia l-a izbăvit din groapa cu noroi şi l-a miluit şi în tabăra haldeilor. Aceeaşi putere a lui Dumnezeu l-a scos pe Petru din temniţă, pe când uşile erau zăvorâte, iar pe Pavel l-a mântuit din mâinile sinagogii iudaice.

Într-un cuvânt, Dumnezeu este întotdeauna şi pretutindeni lângă robii Săi, dându-le putere şi biruinţă, păzindu-i prin multe intervenţii minunate şi arătându-le energiile sale mântuitoare ascunse în toate necazurile lor.

Să avem, aşadar, în sufletele noastre, râvnă împotriva diavolului şi a
slujitorilor lui, aşa cum au avut Macabeii, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi Drepţii. Căci aceştia au păzit legile dumnezeieşti şi poruncile Sfântului Duh în locuri înfricoşătoare, îndurând ispite grele, dispreţuind desfătările lumeşti şi durerile trupeşti şi făcând răbdare. Aceştia erau, înaintea lui Dumnezeu, drepţi şi credincioşi robi ai Săi, deoarece nu s-au lăsat biruiţi de primejdiile care împresurau sufletele şi trupurile lor. Ei sunt cei care au biruit prin bărbăţia lor şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme. Ispitele care înţelepţesc

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice. Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele. Aşadar, atunci când, mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.

Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet. Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputincios
şi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari.

Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâierea ce o primeşti.

Harisma lui Dumnezeu nu se manifestă niciodată în chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor. Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întârzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem, în timpul ispitelor, în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfinţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dă viaţă la toată lumea, însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Dumnezeu şi pot să disceamă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne înţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Ispitele îngăduite celor mândri, care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu

Aici voi vorbi de ispitele care sunt trimise de toiagul duhovnicesc al lui Dumnezeu, pentru ca sufletul să sporească în virtute, ispite prin care el se exersează, se nevoieşte, este încercat.

Ele sunt: lenevia, îngreuierea trupului, moleşeala mădularelor, akedia (slăbirea și tulburarea sufletului), tulburarea minţii, ideea stăruitoare că avem vreo boală trupească, stările de deznădejde, întunecarea cugetării, lipsa de orice ajutor omenesc şi de cele trebuincioase trupului, precum şi altele asemenea.

Prin aceste ispite omul simte în sufletul său părăsire şi neîncredere în el însuşi, iar inima i se face înfrântă şi smerită. În acest fel, omul este încercat, ca el să dorească şi să caute harul Făcătorului său. Iar aceste ispite sunt iconomisite de dumnezeiasca pronie, potrivit cu puterea răbdării şi cu nevoia fiecăruia. În aceste ispite, vei găsi împletite mângâierea lui Dumnezeu şi nefericirea, lumina şi întunericul, războiul şi ajutorul, mâhnirea şi desfătarea. Acesta este aşadar semnul că omul este ajutat de Dumnezeu şi sporeşte.

Ispitele îngăduite vrăjmaşilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri

Aici veţi găsi ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu celor fără de ruşine şi celor care cugetă semeţ, săvârşind astfel nedreptate înaintea Bunului Dumnezeu. Aşadar ispitele vădit demonice, ce depăşesc puterea lor de a răbda, sunt: lipsirea de înţelepciunea pe care o aveau, atacul furios al patimii desfrânării, care se slobozeşte asupra lor pentru a smeri trufia lor, aprinderea mâniei, dorinţa de a-şi impune voia lor, de a se împotrivi în cuvânt, de a-i mustra şi a-i pedepsi pe ceilalţi, dispreţuirea doririlor celor după Dumnezeu ale inimilor lor, înşelarea desăvârşită a minţii lor, hulele împotriva lui Dumnezeu, cugetări pline de nebunie, vrednice de râs – aş spune mai degrabă de plâns, dispreţuirea de către oameni, distrugerea reputaţiei lor, batjocorirea şi chinuirea în multe feluri de către demoni, pe ascuns şi la arătare, dorinţa de a petrece împreună cu mirenii, de a flecări întotdeauna ca unii fără de minte, de a născoci lucruri nefolositoare şi de a spune profeţii mincinoase, de a făgădui lucruri ce depăşesc puterile lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar ispitele cele trupeşti ale omului mândru sunt: întâmplările dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el şi sunt anevoie de destrămat, întâlniri cu oameni răi şi necredincioşi care îi pricinuiesc necazuri; uneori inima i se tulbură dintr-o dată din pricina fricii lui Dumnezeu; de multe ori cade de pe stânci şi alte locuri înalte; şi alte pătimiri rele ale trupului li se întâmplă unora ca aceştia; lipsirea nădejdii şi a credinţei în Dumnezeu, lipsa oamenilor care ar putea mângâia inima lor deznădăjduită, lucru ce este iconomisit astfel de puterea lui Dumnezeu. Şi, pe scurt, unii ca aceştia pătimesc toate cele care sunt mai presus de puterea lor de a răbda, la acestea adăugându-se şi războiul adus de patimile lor.

Iar aceste ispite încep atunci când omul începe să se considere înţelept. Şi astfel cade când într-o ispită, când într-alta, potrivit cu măsura în care primeşte aceste gânduri de mândrie.

Aşadar, din felurile ispitelor ce te atacă, înţelege cărările înguste pe care se abat gândurile tale. Şi dacă vei vedea împletite unele dintre aceste ispite cu cele vădit demonice, ce le-am arătat mai sus, să ştii că, potrivit cu ispitele pe care le primeşti, s-a cuibărit în tine mândria şi te roade.

Ispita împuţinării de suflet

Atunci când Dumnezeu vrea să aducă peste om o mâhnire şi mai mare, ca astfel să se pocăiască şi să caute mila Sa, îngăduie să cadă în împuţinarea de suflet. Iar aceasta naşte puterea cea tare a trândăviei, ce înăbuşă sufletul şi-l face să preguste iadul.

Apoi vine duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite precum tulburarea minţii, mânia, hula, cârtirea, gândurile necurate, mutarea dintr-un loc într-altul, căci nicăieri nu-şi află odihna, şi cele asemenea.

Iar dacă mă vei întreba care este cauza tuturor acestora, îţi voi răspunde că nepăsarea.

Însă leacul tuturor acestora este unul singur, cu ajutorul căruia omul va găsi îndată în sufletul său mângâierea după care tânjea. Aşadar care este acest leac? Este smerita-cugetare a inimii. Fără ea nu poate să strice cineva îngrăditura ispitelor, ci dimpotrivă le face mai puternice şi atunci ele îl copleşesc.

Să nu te mânii pe mine că îţi spun adevărul. Niciodată nu ai căutat smerenia cu toată puterea sufletului tău. Dacă vrei, vino în ţinutul ei şi vei vedea cum te va izbăvi de răutatea ispitelor. Căci, după măsura smeritei tale cugetări, îţi va da Dumnezeu şi puterea să rabzi necazurile.

Şi potrivit răbdării tale, se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi astfel primeşti alinare. Şi cu cât primeşti mângâiere, cu atât dragostea ta pentru Dumnezeu creşte. Şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât se măreşte bucuria pe care ţi-o dăruieşte Duhul Sfânt.

Prea milostivul nostru Părinte, vrând să întoarcă în bine ispitele fiilor săi adevăraţi, nu le ridică, ci le dă putere ca să le rabde. Toate aceste bunătăţi – alinarea, dragostea şi bucuria – nevoitorii le primesc ca roade ale răbdării, ca să ajungă la desăvârşire. Fie ca Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească cu harul său să suferim amărăciunea ispitelor pentru dragostea Lui, întru mulţumirea inimii. Amin.

Din experienţa dobândită în necazuri, se naşte înţelepciunea

Sfinţii îşi arată în faptă dragostea lor pentru Dumnezeu prin toate cele pe care le rabdă pentru Numele Său. Dumnezeu le trimite necazuri, dar nu Se depărtează de ei, pentru că îi iubeşte. Din această dragoste pătimitoare, inima lor primeşte îndrăznire ca să privească la El în chip neacoperit, încredinţaţi fiind că cererile lor vor fi ascultate şi împlinite.

Mare este puterea rugăciunii ce se face cu îndrăznire. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu lasă ca sfinţii Săi să guste toată întristarea, ca să dobândească experienţă şi astfel să se încredinţeze de ajutorul Său şi să înţeleagă cât de mult se îngrijeşte de ei.

Astfel ei dobândesc, din ispite, înţelepciune. Şi aceasta ca să nu rămână neîncercaţi, lipsiţi fiind de experienţa duhovnicească atât a binelui, cât şi a răului, ci să dobândească, din încercarea lor, cunoştinţa tuturor lucrurilor. Căci altfel vor fi târâţi de neştiinţă şi vor ajunge de batjocura diavolilor. Deoarece dacă ar fi încercaţi numai în cele bune şi nu ar avea experienţa luptei cu răul, ar merge la război cu desăvârşire neexperimentaţi.

Iar dacă susţinem că ei pot fi încercaţi şi fără să aibă experienţa luptei cu ispitele cele rele, este ca şi cum i-am asemăna cu boii şi cu asinii, care nu au libertate în nimic. Omul nu poate gusta şi preţui binele, dacă mai înainte nu a încercat amărăciunea ispitelor. Astfel, atunci când va întâlni în viaţă bunătăţile lui Dumnezeu, el le va folosi
întru libertate cunoscând valoarea lor, ca şi cum le-ar dobândi prin sudoarea sa.

Oamenii vin la cunoştinţa cea adevărată atunci când Dumnezeu Îşi retrage puterea Sa, făcându-i astfel să-şi simtă propria lor slăbiciune, greutatea încercărilor şi viclenia vrăjmaşului. Atunci ei înţeleg cu cine au a se lupta, cât de slabă este firea lor omenească şi cum îi păzeşte puterea dumnezeiască. Îşi vor da seama cât de mult au sporit în virtute şi că fără puterea lui Dumnezeu sunt neputincioşi în faţa oricărei patimi. Iar aceasta o face Dumnezeu ca ei să dobândească, din toate aceste experienţe neplăcute, adevărata smerenie şi să se apropie de El, aşteptând ajutorul Lui întru rugăciune stăruitoare.

Iar toate acestea de unde le vor învăţa dacă nu din experienţa dobândită în urma multor necazuri, prin care Dumnezeu îngăduie să treacă?

Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (2 Corinteni 12, 7).

Dar şi credinţă statornică dobândeşte cineva din aceste ispite prin încercarea ajutorului dumnezeiesc, pe care de multe ori îl primeşte în lupta sa. Astfel se face neînfricat, dobândind curaj în vremea ispitei.

Ispita aduce folos tuturor oamenilor. Dacă încercarea l-a folosit pe Pavel, nimeni nu poate spune că ea este nefolositoare, ci toţi aceia care nu vor să primească folos din ispite şi încercări, pentru mântuirea lor, vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.

Ispitele sunt un leac amar. Să-l primim aşadar cu smerenie şi răbdare

Aşadar, nevoitorii sunt ispitiţi pentru a-şi mări bogăţia duhovnicească, iar cei nepăsători sunt ispitiți pentru a fi păziţi de ceea ce îi vatămă, cei adormiţi pentru a se trezi, cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a se apropia de El, iar prietenii lui Dumnezeu ca să intre cu îndrăzneală în casa Sa. Un fiu care nu a fost scos în lume, nu poate mânui bogăţia tatălui său, astfel încât să se folosească de ea. De aceea, Dumnezeu trimite la început greutăţi şi încercări dureroase fiilor Săi, iar apoi le arată ce daruri le pregăteşte. Slavă lui
Dumnezeu, Care prin leacuri amare ne învredniceşte să ne desfătăm de sănătatea duhovnicească!

Este cineva, oare, care nu simte mâhnire şi osteneală în timpul încercării? Este, oare, cineva care să nu simtă amărăciune atunci când bea leacul ispitelor şi al necazurilor? Aşadar, nimeni nu poate dobândi o sănătate trainică fără să treacă prin acest stadiu al încercărilor. Însă nici răbdarea în ispite nu este a noastră. Căci cum ar putea omul, care este un vas de lut, să ţină într-însul apa, dacă nu-l căleşte focul dumnezeiesc?

Dacă vom pleca capul, atunci orice lucru bun şi folositor Îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea noastră cu smerenie, cu dorire neîncetată şi cu răbdare, ni-l va da.

Aşa cum leacurile pe care le luăm, alungă din trupul nostru microbii, tot astfel şi mâhnirile puternice curăţă inima noastră de faptele şi amintirile cele rele.

Rugăciunile neîncetate făcute în vremea ispitelor

Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor, prinzându-se de hainele lor şi cerându-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează, iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (duhovnicească – nota traducătorului) şi se îndepărtează de Dumnezeu.

Dumnezeu şi îngerii se bucură în necazurile noastre, în timp ce diavolul se bucură în trândăvia şi traiul nostru bun

Cu cât cresc ostenelile noastre zilnice, trupeşti şi duhovniceşti, cu atât se micşorează războiul trupesc. Căci mâhnirile şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc. De aceea şi Dumnezeu cu îngerii Săi se bucură în mâhnirile şi necazurile noastre, în timp ce satana şi toţi diavolii lui se bucură atunci când trândăvim şi petrecem în desfătare.

Osândeşte-te pe tine însuţi în vremea necazului şi nu deznădăjdui

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie.

Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie, ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voile lor când erai în păcat. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii.

Să rabzi având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi.

Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau alinarea. Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat, astfel, felurite patimi.

Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

„Beţia” lui Dumnezeu îl face pe om nesimţitor faţă de întristări

Atunci când se va deştepta în suflet dorinţa firească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viaţa nevoitorului şi-l va îmbăta, el nu va mai simţi lumea, nici osteneala, ci se va face nesimţitor faţă de întristări şi faţă de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci, unul ca acesta simte că păşeşte în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalţi oameni. Şi aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului şi nu mai are înaintea sa munţi şi văi de străbătut. Căci aşa cum spune Isaia: „Drumurile colţuroase vor deveni pentru ei căi netede” (Isaia 40, 4), ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptaţi către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simţită, încât aceasta le arată, aşa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă, cele care se află la distanţe mari şi sunt nevăzute. Acestea le văd înăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinţei şi într-un chip pe care nu putem să-l înţelegem dintru început. Şi învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca şi cum ar fi prezente.

Trupul se face nesimţitor la necazuri

Când sufletul se va îmbăta cu bucuria nădejdii şi a desfătării lui Dumnezeu, trupul se face nesimţitor la necazuri, chiar dacă este bolnăvicios. Căci, deşi ridică greutate îndoită, boala şi necazul, nu slăbeşte, ci se desfătează de bucuria lui Dumnezeu împreună cu sufletul şi îl ajută să se bucure, deşi este bolnăvicios. Acestea se petrec atunci când în suflet vine bucuria Duhului Sfânt.

Prin răbdarea în necazuri, ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos

Să-i cercetăm şi pe filozofii atei, aşa cum se numesc… Unii dintre ei biruiau cu desăvârşire pofta trupească. Alţii răbdau mai uşor ocările şi osândirile. Alţii sufereau boli cumplite fără să se întristeze. Alţii iarăşi arătau răbdare în necazuri şi în mari nenorociri. Şi dacă aceştia răbdau toate acestea din slavă deşartă sau din nădejde deşartă, cu atât mai mult noi, monahii, – şi desigur toţi creştinii – suntem datori să răbdăm, noi care am fost chemaţi de Dumnezeu să ne facem părtaşi Patimilor şi slavei Lui.

Răbdarea în necazuri

Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul, prin răbdarea sa, alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului.

Răbdarea este maica alinării, este o putere sufletească care se naşte dintr-o inimă largă. Dar această putere cu greu o află omul în necazurile sale, dacă nu are dumnezeiescul har, pe care îl dobândeşte prin rugăciune stăruitoare şi lacrimi și participare la slujbele Bisericii Ortodoxe.

Să suferim nedreptatea cu smerenie şi cu bucurie

Cel care poate răbda nedreptatea cu bucurie, deşi poate să o îndepărteze şi să o evite, a primit înăuntrul său mângâierea lui Dumnezeu împreună cu încrederea în El. Iar cel care rabdă cu smerită-cugetare clevetirile pornite împotriva sa, unul ca acesta a ajuns la desăvârşire şi se minunează de el Sfinţii îngeri. Căci nici o altă virtute nu este mai mare şi mai greu de dobândit.

Răbdarea este harisma lui Dumnezeu

Atunci când răbdarea va creşte în sufletele noastre, este semn că am primit în chip tainic harul alinării. Puterea răbdării este mai mare decât simţirea bucuriei în inima noastră. Ca să trăim în Dumnezeu, trebuie să smerim simţurile noastre. Atunci când trăieşte inima, simţurile se smeresc, iar când acestea se răzvrătesc, inima moare pentru Dumnezeu.

Răbdarea cea de mulţi ani care a adus îmbelşugat harul lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus:

Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi i-am spus:

– Părinte, fă o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci, stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.
– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.
– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.
– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.
– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu, însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. În cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfârşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. În această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

SFATURI DUHOVNICEŞTI

– Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.
– Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi, căutând pe cineva care să te aline, să nu afli pe nimeni!
– Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărână şi fă binele tuturor, fără deosebire.
– Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.
– Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.
– Mai bine să fii dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti.
– Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene.
– Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie.
– Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.
– Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească.
– Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari.
– Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.
– Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea mântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dumnezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ucigând astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate, ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dumnezeu şi sufletele lor.
– Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Domnul său.
– Pentru ca Dumnezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată (post și spovedanie).
– Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.
– Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.
– Mai bine să fii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.
– Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.
– Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea, te vei bucura în orice încercare.
– Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre, însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cârteşte, ci îl pedepseşte ca să-l îndrepte.
– Gura şi inima, care în fiecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.
– Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.
– Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

                           < – prima parte

Anunțuri

Un gând despre &8222;Fără ispite, nu se va putea înrădăcina înăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu (2)&8221;

  1. Pingback: Fără ispite, nu se va putea înrădăcina înăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu | Îndulciri cu dor

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s