A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului – „Săptămâna Stâlpărilor”

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

 5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită „Săptămâna Stâlpărilor”. în timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor — n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Sa către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie:

„Incepând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea.”

Centrul atenţiei este Lazăr:  boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim:

„Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…”

Marţea:

„Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…”

Miercurea:

„Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile…”

Joi:

„Două zile are astăzi Lazăr cel mort. :

In cele din urmă, Vinerea:

„în ziua de mâine Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Măriei).”

Intreaga săptămână este astfel petrecută în contemplaţia duhovnicească asupra viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte — întâi în persoana prietenului Său, apoi în însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui „ceas al lui Hristos” despre care El a vorbit adesea şi spre care a fost orientată întreaga sa slujire pământească. Atunci trebuie să ne întrebăm: Care este locul şi înţelesul acestei contemplaţii în slujbele Postului? Care este legătura acesteia cu nevoinţele noastre din timpul Postului?

Aceste întrebări presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, să ne ocupăm acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viaţa lui Hristos foarte des, dacă nu cumva întotdeauna, Biserica transpune trecutul în prezent. Astfel, în ziua Naşterii Domnului cântăm: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”; în Vinerea Patimilor: „Astăzi stă înaintea lui Pilat…”; în Duminica Floriilor (Stâlpărilor): „Astăzi vine la Ierusalim…”  întrebarea este: care este înţelesul acestei transpuneri, semnificaţia acestui astăzi liturgic?

O covârşitoare majoritate a credincioşilor înţeleg, probabil, că este vorba de o metaforă retorică, o poetică „figură de stil în vorbire”. Modul nostru modern de abordare a cultului este fie raţional fie sentimental. Abordarea raţională constă în reducerea prăznuirii liturgice la idei. Este înrădăcinată în această teologie „occidentalizată” care s-a dezvoltat în Răsăritul ortodox după sfârşitul perioadei patristice şi pentru care cultul este în cel mai fericit caz o zonă palpabilă pentru definiţii şi afirmaţii pur intelectuale. Ceea ce în cult nu poate fi redus la un adevăr intelectual este etichetat drept „poezie” — adică ceva ce nu trebuie luat foarte în serios. Şi chiar dacă este evident că evenimentul prăznuit de către Biserică aparţine trecutului, liturgicului astăzi nu i se dă nici un înţeles serios. Cât despre abordarea sentimentală, ea este rezultatul unei pietăţi individualiste şi egocentriste, care este din mai multe puncte de vedere corespondentul teologiei intelectuale. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezintă înainte de orice altceva un cadru util pentru rugăciunea particulară, un fundal inspirator, al cărui scop este de a ne „încălzi” inima şi de a o întoarce către Dumnezeu. Conţinutul şi înţelesul slujbelor, al textelor, al rânduielilor şi actelor liturgice este aici de o importanţă secundară; sunt de folos şi suficiente atâta vreme cât mă îndeamnă să mă rog. Şi astfel liturgicul astăzi este dizolvat aici, ca de altfel şi toate celelalte texte liturgice, într-un soi de „rugăciune” nediferenţiată din punct de vedere al devoţiunii şi al inspiraţiei.

Datorită lungii polarizări în mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste două moduri de abordare, este foarte dificil astăzi să arătăm că adevăratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la „idei”, nici la „rugăciune”. Nu putem prăznui idei! Cât despre rugăciunea particulară, nu stă scris în Evanghelie că atunci când vrem să ne rugăm să închidem uşa cămării noastre şi să intrăm acolo într-o comuniune harică personală cu Dumnezeu (Matei, VI, 6)? Adevărata prăznuire implică atât un eveniment cât şi reacţia socială sau obştească la acesta. O prăznuire este posibilă numai când oamenii se adună laolaltă şi, depăşind separarea şi izolarea lor obişnuită unul faţă de altul, reacţionează împreună cu un trup, întocmai ca o persoană în faţa unui eveniment (de exemplu: venirea primăverii, o căsătorie, o înmormântare, o biruinţă etc). Iar miracolul natural al întregii prăznuiri este exact acela că depăşeşte, chiar dacă numai pentru o vreme, nivelul ideilor şi pe acela al individualismului. Unul se pierde cu adevărat în prăznuire, iar altul îi găseşte pe ceilalţi într-un fel unic. Dar care este atunci astăzi înţelesul liturgicului prin care Biserica îşi începe toate prăznuirile sale? Cu ce înţeles întâmplări ale trecutului sunt prăznuite astăzi?

Se poate spune fără exagerare că întreaga viaţă a Bisericii este o continuă comemorare şi aducere aminte. La sfârşitul fiecărei slujbe ne referim la sfinţii „a căror pomenire o săvârşim”, dar înainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cât se poate de firesc memoria este o facultate ambiguă. Astfel, să ne aducem aminte de cineva pe care îl iubim şi pe care l-am pierdut; aceasta semnifică două lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decât simpla cunoaştere a trecutului. Când îmi amintesc de răposatul meu tată, îl văd; el este prezent în memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce ştiu despre el, ci aşa cum l-am cunoscut în întreaga sa realitate vie. Totuşi, pe de o altă parte, tocmai această prezenţă mă determină să simt acut faptul că el nu mai este aici, că niciodată în această lume şi în această viaţă nu-i voi mai atinge mâna pe care atât de viu o păstrez în amintire. Memoria este astfel cea mai minunată, dar în acelaşi timp şi cea mai dramatică facultate umană, pentru că nimic nu descoperă mai bine natura căzută a vieţii noastre, imposibilitatea omului de a păstra, de a poseda cu adevărat ceva în această lume. Memoria ne descoperă faptul că „timpul şi moartea stăpânesc pe pământ”. Dar, tocmai din pricina acestei funcţii umane unice a memoriei, creştinismul este axat pe ea, pentru că ea constă mai întâi în amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopţi, în adâncul şi întunericul despre care ni s-a spus: „… faceţi aceasta spre pomenirea Mea”. Şi, iată, minunea se împlineşte! Il pomenim şi El este aici — nu ca o icoană nostalgică a trecutului, nu ca un trist „niciodată mai mult”, ci cu o aşa puternică prezenţă încât Biserica poate repeta la nesfârşit ceea ce apostolii au rostit după întâlnirea pe drumul spre Emaus:„Oare nu ardea în noi inima noastră? (Luca, XXIV, 32.)

Memoria naturală este întâi de toate o „prezenţă a absenţei”, astfel încât, în măsura în care cel pe care ni-l amintim este prezent, cu atât este mai acută durerea absenţei sale. Dar în Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul întrerupt de păcat şi moarte, de ură şi uitare. Această memorie, ca putere peste timp, şi frângerea lui reprezintă tocmai ceea ce se află în centrul prăznuirii liturgice, a liturgicului astăzi. Să fim siguri, Fecioara nu naşte astăzi, ca „stare de fapt” nimeni nu stă în faţa lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente aparţin trecutului. Dar astăzi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles.

Prăznuirea liturgică este astfel o re-intrare a Bisericii în eveniment, iar aceasta nu înseamnă pur şi simplu „ideea” acestuia, ci este bucuria sau tristeţea lui, realitatea vie şi concretă a sa. Una este să ştim că prin strigarea „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!” Hristos cel răstignit îşi manifestă „chenoza” şi smerenia Sa. Cu totul altceva este să prăznuim acest eveniment în fiecare an, în acea Vinere unică, când, fără să-l „raţionalizăm”, ştim cu toată convingerea că aceste cuvinte, fiind oferite o dată, rămân etern reale, astfel încât nici o biruinţă, nici o slavă, nici o „sinteză” nu pot să le şteargă vreodată. Una este să explicăm faptul că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii cea de obşte” (troparul zilei), cu totul altceva este să prăznuim această întâlnire de lentă apropiere
dintre viaţă şi moarte, să devenim parte a acesteia, să vedem cu ochii noştri şi să simţim cu întreaga noastră fiinţă cele ce implică cuvintele Sfântului Apostol Ioan: „… a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine… şi a lăcrimat” (Ioan, XI, 31 —35). Pentru noi şi cu noi toţi acestea se săvârşesc astăzi. Noi nu am fost acolo, în Betania, la mormânt cu surorile lui Lazăr. Despre aceasta cunoaştem numai din Sfânta Evanghelie. Prăznuirea acestui astăzi al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie. Teologia nu poate pătrunde dincolo de „idee”. Iar din punctul de vedere al ideii, avem nevoie de aceste cinci lungi zile, când este aşa de simplu doar să mărturisim, „să încredinţăm învierea cea de obşte”? Dar toată problema este că în sine şi prin sine fraza nu încredinţează nimic. Adevărata încredinţare vine din prăznuire şi exact din aceste cinci zile în care mărturisim începutul acestei lupte decisive dintre viaţă şi moarte şi începem, nu aşa de mult, să înţelegem cât să-L mărturisim pe Hristos, Cel ce va călca cu moartea pe moarte.

Invierea lui Lazăr, minunata prăznuire a acelei Sâmbete unice, se află spre sfârşitul Postului Mare. în Vinerea de dinainte cântăm: „Săvârşind patruzeci de zile cele de suflet folositoare…”, iar în termeni liturgici, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor (a Floriilor) sunt „începutul Crucii”. Dar ultima săptămână a Postului Mare, care este o continuă înainte-prăznuire a acestor zile, este revelarea ultimă a înţelesului Postului. La începutul acestei lucrări am spus că Postul este pregătirea pentru Paşte; totuşi, în realitate, în practică uzuală care a devenit între timp tradiţională, această pregătire rămâne abstractă şi individuală; Postul şi Pastele sunt alăturate, însă fără o înţelegere reală a legăturii şi interdependenţei lor. Chiar şi atunci când Postul nu este înţeles ca perioada de săvârşire a Spovedaniei şi a Impărtăşaniei anuale, este de obicei înţeles ca un efort individual şi astfel rămâne egocentric. Altfel spus, ceea ce în mod practic este absent din experienţa Postului este că acel efort fizic şi duhovnicesc ţinteşte participarea noastră la acel astăzi al Invierii lui Hristos, şi nu o moralitate abstractă, nu un progres moral, nu o mai mare pază a patimilor, nici măcar o îmbunătăţire personală, ci împărtăşirea de acel astăzi fundamental al lui Hristos.

Spiritualitatea creştină care nu aspiră la aceasta este în pericol de a deveni pseudo-creştină, pentru, că în ultimă instanţă, aceasta este motivată prin „sine” şi nu prin Hristos. Pericolul ce există aici este că o dată ce cămara sufletului este curăţită şi eliberată de diavolul care locuia într-însa ea rămâne goală, iar diavolul se reîntoarce” şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.” (Luca, XI, 26). în această lume orice — chiar şi „spiritualitatea” — poate fi demonic. Aşadar este foarte important să redescoperim înţelesul şi ritmul Postului ca adevărata pregătire pentru marele astăzi al Paştelui. Am văzut până acum că Postul are două părţi. înaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne îndeamnă să ne concentrăm asupra noastră, să luptăm împotriva cărnii şi a plăcerilor, a răului şi a tuturor celorlalte păcate. Dar chiar şi atunci când împlinim acestea, suntem permanent îndemnaţi să privim înainte, să măsurăm şi să motivăm efortul nostru prin „ceva mai bun” pregătit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferinţei lui Hristos, a Crucii şi a Morţii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin „urcuşul spre Ierusalim”.

In cele din urmă, de-a lungul acestei ultime săptămâni de pregătire începe prăznuirea tainei. Nevoinţa postului ne-a făcut capabili să dăm la o parte tot ceea ce de obicei şi statornic ascunde obiectul central al credinţei, al nădejdii şi al bucuriei noastre. Timpul însuşi, ca să zicem aşa, se apropie de un sfârşit. El este măsurat acum nu prin preocupările şi grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc în drumul spre Betania, şi mai departe, la Ierusalim. Iar, o dată în plus, toate acestea nu sunt retorice. Pentru oricine care a gustat din viaţa liturgică adevărată — fie aceasta numai o dată şi fie chiar imperfect — este aproape de la sine înţeles că din momentul în care auzim: „Bucură-te Betanie, casă a lui Lazăr!…” iar apoi: „… mâine Hristos vine…” lumea exterioară devine uşor ireală, iar unii aproape că suferă când intră într-un contact zilnic şi necesar cu aceasta (cu lumea exterioară — n.tr.) „Realitatea” este aceea care se desfăşoară în Biserică, în acea prăznuire care, zi după zi, ne face să realizăm ce înseamnă să aştepţi şi de ce creştinismul este, mai presus de orice, aşteptare şi pregătire. Astfel, atunci când acea seară de Vineri se apropie şi cântăm „săvârşind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare…” nu am împlinit doar o „obligaţie” creştinească anuală, suntem pregătiţi să ne impropriem cuvintele pe care le vom cânta ziua următoare:

„Prin Lazar te pradă Hristos pe tine, moarte, dar unde-ţi este biruinţa, iadule?”

                                  <- pagina anterioara        continuarea – >

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului – „Săptămâna Stâlpărilor”&8221;

  1. Pingback: Injumătăţirea Postului: Sfânta Cruce | Îndulciri cu dor

  2. Pingback: Cum putem ţine Postul? | Îndulciri cu dor

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s