Sâmbetele si Duminicile Postului Mare

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CĂLĂTORIA POSTULUI

CAPITOLUL IV

2. Sâmbetele Postului Mare

Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului.

Deşi finalitatea sa este Pastele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un „popas” special — o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile „euharistice” — Sâmbăta şi Duminica — care în călătoria duhovnicească a Postului au o semnificaţie deosebită.

Să începem cu Sâmbăta. Statutul său liturgic special în tradiţia noastră şi deosebirea sa faţă de tipicul de slujbă al Postului Mare au nevoie de câteva explicaţii. Din punctul de vedere al rânduielilor, pe care le-am explicat mai devreme, Sâmbăta nu este o zi de post ci una de sărbătoare, pentru că Dumnezeu însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, II, 3). Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit. Este adevărat că mulţi creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminica, care a devenit astfel ziua creştină de odihnă sau Sabatul. Nimic din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie nu poate sprijini această credinţă. Pe de altă parte, „numărarea” Duminicii pentru Sfinţii Părinţi şi întreaga Tradiţie timpurie ca prima sau a opta zi acentuează diferenţierea sa şi printr-o anumită opoziţie cu Sâmbăta, care rămâne pentru totdeauna cea de a şaptea zi, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu. Este ziua în care Creaţia este recunoscută drept „bună foarte” şi astfel este şi înţelesul său în Vechiul Testament, un înţeles păstrat de Hristos însuşi şi de Biserică. Aceasta înseamnă că în ciuda păcatului şi a căderii lumea rămâne creaţia bună a lui Dumnezeu; ea păstrează acea bunătate esenţială întru care Creatorul S-a bucurat: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…” (Facerea, 1,31). A păstra Sabatul în înţelesul său de la început înseamnă, deci, că viaţa poate fi plină de sens, fericită, ziditoare; poate fi aşa acea viaţă pe care Dumnezeu o face să fie aşa. Iar Sabatul, ziua odihnei, în care ne bucurăm de roadele muncii noastre, rămâne de-a pururi binecuvântarea pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii şi vieţii acesteia. Această continuitate a înţelegerii creştine a Sabatului cu aceea a Vechiului Testament nu numai că nu exclude, ba chiar include o discontinuitate. Iar aceasta, întrucât în Hristos nimic nu rămâne la fel pentru că totul este plinit, se transcende şi capătă un nou sens. Dacă Sabatul, în realitatea sa spirituală fundamentală, este prezenţa duhovnicescului „bună foarte” (Facerea, I, 31) în structura intimă a acestei lumi, „această lume se descoperă prin Hristos într-o lumină nouă şi este, de asemenea, zidită ca ceva nou de El.
Hristos dăruieşte omului Impărăţia lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”. Iar acolo este „odihna”desăvârşită, care pentru un creştin „înnoieşte toate lucrurile”. Bunătatea lumii şi a tuturor lucrurilor din ea nu se referă acum la împlinirea lor ultimă în Dumnezeu, la Impărăţia „ce va să vin㔺i care se va manifesta în toată măreţia sa numai după ce „această lume” a ajuns la sfârşit. Pe deasupra, această lume, respingându-L pe Hristos, s-a descoperit pe sine a fi puterea „Stăpânitorului lumii acesteia” şi a „zăcea sub puterea celui rău” (I Ioan, V, 19); iar calea mântuirii nu este prin dezvoltare, îmbunătăţire sau „progres”, ci prin Cruce, Moarte şi Inviere. „Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare” (I Corinteni, XV, 36). Astfel, un creştin trăieşte o „viaţă dublă” — nu în sensul suprapunerii activităţilor sale „lumeşti” cu cele „religioase”, ci în sensul de a transforma viaţa sa, în totalitatea ei, într-o „pregustare” şi pregătire pentru Impărăţia lui Dumnezeu, transformând fiecare acţiune a sa într-un semn, o mărturisire şi aşteptare a celor ce „vor să vie”. Astfel este înţelesul aparentei contradicţii a Evangheliei: Impărăţia lui Dumnezeu este „în mijlocul nostru şi Impărăţia lui Dumnezeu este aceea care „va să vie”. în afară de cazul când cineva descoperă Impărăţia lui Dumnezeu „în mijlocul” vieţii, unii nu pot vedea în ea obiectul acelei iubiri, aşteptări şi doriri către care ne cheamă Evanghelia. Unii încă mai pot crede în pedeapsa sau răsplata de după moarte, pe când unii nu pot niciodată înţelege bucuria şi intensitatea rugăciunii creştine: „Vie „Impărăţia Ta!”— „Vino Iisuse Doamne!” Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către Impărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea Sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, „plinindu-Şi toată lucrarea Sa”, S-a odihnit în mormânt. în ziua următoare, „prima după Sabat”, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, iar prima zi a Noii Creaţii a început. De această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică. Ea îşi află vieţuirea şi petrecerea în timpul „Lumii acesteia”, timp care în adâncimea sa mistică a devenit Sabat, căci, spune Sfântul Apostol Pavel: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru
slavă” (Coloseni, III, 3-4).

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei — ziua a şaptea — în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Impărăţia Sa, deoarece întruparea, Moartea şi Invierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”. Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea Invierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.

De-a lungul Postului, acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de „străin” şi „călător”pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi „euharistică” marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o „escală” al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa (unui Răscumpărător — n.tr.) şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.

In prima Sâmbătă, auzim prologul măreţ al Epistolei (Evrei, 1,1 —12), care este o mărturisire solemnă a Creaţiei, Răscumpărării (din păcatul strămoşesc — n.tr.) şi Impărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu:

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci. în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile… Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

Trăim în aceste „ultime zile” — zilele ultimelor nevoinţe. Trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul se apropie. Auzim în cea de-a doua Sâmbătă (Evrei, III, 12—16):

„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi… Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El”…

Lupta este dificilă. Suferinţa şi ispitele sunt preţul pe care îl plătim pentru o mai bună şi statornică avuţie. Din acest motiv Apostolul celei de a treia Sâmbete (Evrei, X, 32—38) ne îndeamnă:

„Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. Căci este mai puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină va veni şi nu va întârzia;”

Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt armele acestei lupte, după cum ne mărturiseşte Apostolul celei de a patra Sâmbete (Evrei, VI, 9-12).

„Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru numele Lui, voi care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim dar ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit. Ca să nu fiţi greoi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evrei, VI, 10—12).

Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de a cincea Sâmbătă (Evrei, IX, 24—28).

„Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire.”

Acesta este ultimul Apostol dinainte de Sâmbăta lui Lazăr, când de la timpul aşteptării începem „trecerea” către timpul plinirii. Pericopele evanghelice pentru Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu şi se constituie, de asemenea, într-o succesiune.

Cheia înţelegerii sale este dată în prima Sâmbătă: Hristos nesocoteşte tabuurile ipocrite ale Sabatului evreiesc, proclamând:

„… Sâmbăta a fost făcută pentru om iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.”

O eră nouă se apropie, restaurarea omului a început. In cea de a doua Sâmbătă, auzim leprosul spunându-i lui Hristos:

„… De voieşti poţi să mă curăţeşti… şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te.”

In cea de-a treia Sâmbătă îl vedem pe Hristos spărgând toate tabuurile şi:
„… mâncând cu vameşiii şi cu păcătoşii.”

In cea de a patra Sâmbătă la acel „bine foarte” din capitolul unu al Genezei Evanghelia răspunde cu exclamaţia plină de bucurie:

„… Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.”

In cele din urmă în cea de a cincea Sâmbătă, toate acestea îşi găsesc aprogeul în mărturisirea hotărâtoare a lui Petru:

„…Tu eşti Hristos.”

Este acceptarea tainei lui Hristos de către om, a tainei Noii Creaţii.

Sâmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor.
Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esenţială a „lumii acesteia” ca muribundă şi moartă. în această lume suntem condamnaţi la moarte, aşa cum este într-adevăr şi lumea însăşi. Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, şi-a pierdut după cum spune Sfântul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăşi o intrare într-o viaţă mai îmbelşugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi aţi murit” — Coloseni, III, 3) şi vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. O deviaţie generalizată a pietăţii populare de la înţelesul adevărat al credinţei creştine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veşmintelor negre la înmormântări şi requiem-uri. Oricum, ar trebui să ştim că, pentru un creştin, culoarea morţii este albul. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbetele în general şi în Sâmbetele Postului Mare în special. Din cauza păcatului şi a trădării, ziua luminoasă a Creaţiei a devenit ziua morţii; căci Creaţia „…a fost supusă deşertăciunii” (Romani, VIII, 20), a devenit ea însăşi moarte. Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi
a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinţei, dragostei şi nădejdii creştine. Prin această nădejde „am fost mântuiţi. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbare” (Romani, VIII, 24—25). Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi.

3. Duminicile Postului Mare

Fiecare Duminică din Post are două teme, două înţelesuri.     Pe de o parte, fiecare aparţine unei succesiuni în care ritmul şi „dialectele” duhovniceşti ale Postului sunt descoperite. Pe de altă parte, în cursul dezvoltării istorice a Bisericii aproape fiecare Duminică a Postului Mare a căpătat o a doua temă. Astfel, în prima Duminică, Biserica prăznuieşte „Biruinţa Ortodoxiei” — pomenirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirea cultului icoanelor în Constantinopol la anul 843. Legătura acestei prăznuiri cu Postul Mare este una pur istorică: prima „biruinţă a Ortodoxiei” a avut loc în această Duminică. Acelaşi este adevărul despre prăznuirea, în cea de a doua Duminică din Postul Mare, a Sfântului Grigore Palama. Osândirea detractorilor săi şi apărarea învăţăturilor sale de către Biserică în secolul al XlV-lea a fost aclamată ca a doua biruinţă a Ortodoxiei şi, din acest motiv, prăznuirea sa anuală a fost rânduită pentru cea de a doua Duminică a Postului Mare. Importante şi pline de înţeles — după cum sunt în sine —, aceste pomeniri sunt independente de Postul Paştelui într-atât încât putem să le plasăm în afara domeniului acestei lucrări. Mult mai „integrate” în Postul Paştelui sunt pomenirile Sfântului Ioan Scărarul în cea de a patra Duminică şi ale Sfintei Măria Egipteanca în cea de a cincea Duminică. In amândouă, Biserica vede mesagerii ascetismului creştin — Sfântul Ioan exprimând rânduielile ascetismului în scrierile sale iar Sfânta Măria în viaţa sa. Pomenirea lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a Postului este în mod evident destinată să încurajeze şi să inspire străduinţele credincioşilor în ostenelile lor duhovniceşti din timpul Postului. De vreme ce ascetismul trebuie să fie practicat şi nu numai comemorat, şi de vreme ce pomenirea acestor doi sfinţi ţinteşte ostenelile noastre personale din timpul Postului, ne vom ocupa cu expunerea înţelesului său în ultimul capitol.

Ca şi cea dintâi temă a Duminicilor Postului Mare, această cea de-a doua este descoperită, întâi de toate, în pericopele biblice. Pentru a înţelege succesiunea lor trebuie, o dată în plus, să ne amintim legătura originară dintre Post şi Botez, înţelesul Postului ca pregătire pentru Botez. De aceea, aceste pericope constituie o parte integrantă a catehezei creştine timpurii; ele explică şi sintetizează pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Botezul este intrarea în viaţa nouă inaugurată de Hristos. Pentru catehumen această viaţă nouă este numai vestită şi făgăduită, iar el o acceptă prin credinţă. El este asemenea oamenilor Vechiului Testament, care au trăit prin credinţa lor într-o făgăduinţă a cărei împlinire nu au văzut-o.

Aceasta este tema primei Duminici. După ce a menţionat oamenii drepţi ai Vechiului Testament, Epistola (Evrei, XI, 24— 26,32—40; XII, 2) concluzionează:

„Şi toţi aceştia mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun….”

Dar ce este aceasta? Răspunsul este dat în pericopa evanghelică a primei Duminici (Ioan, 1,43—51).

„… Mai mari decât acestea veţi vedea. Şi ia zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”

Aceasta se tălmăceşte: voi catehumeni, voi care credeţi în Hristos, voi, care doriţi să fiţi botezaţi, care vă pregătiţi voi înşivă pentru Paşte — veţi vedea începutul veacului celui nou, împlinirea tuturor celor făgăduite, arătarea Impărăţiei lui Dumnezeu. Dar o veţi vedea numai dacă aveţi credinţă şi dacă vă pocăiţi, dacă schimbaţi pornirea cea rea a minţii, dacă purtaţi dorul (după cele duhovniceşti — n.tr.), dacă vă osteniţi pentru aceasta.

Despre acestea ni se aminteşte în Apostolul celei de a doua Duminici (Evrei, 1,10 — 11,3).

„Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. … Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire…”

In pericopa evanghelică a celei de a doua Duminici (Marcu, II, 1 —12) icoana acestei osteneli şi dorinţe este slăbănogul care a fost adus la Hristos prin acoperiş:

„Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

In cea de a treia Duminică — Duminica Sfintei Cruci — tema Sfintei Cruci îşi face apariţia, iar nouă ni se spune (Marcu, VIII,34-IX,1):

„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

Incepând cu această Duminică pericopele din Epistola către Evrei încep să ne descopere sensul jertfei lui Hristos, prin care suntem primiţi „în adâncul catapetesmei”, adică înăuntrul Sfintei Sfinţilor a Impărăţiei lui Dumnezeu (conform celei de a treia Duminici, Evrei, IV, 14—V, 6; a patra Duminică, Evrei, VI, 13—20; Duminica a cincea, Evrei, IX, 11 — 14), în timp ce pericopele din Evanghelia Sfântului Apostol Marcu vestesc Pătimirea cea de bună voie a lui Hristos:

„…Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide…” (Marcu, IX, 17—31)— Duminica a patra şi învierea Sa:

„… iar după ce-l vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu, X, 32—45) — Duminica a cincea

Catehizarea, pregătirea pentru marea taină, îşi schiţează sfârşitul; ceasul hotărâtor al intrării omului în Moartea şi Invierea lui Hristos se apropie.

Astăzi, Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire a catehumenului pentru Botez, dar, chiar botezaţi şi încredinţaţi fiind, nu suntem, totuşi, într-un anumit sens „catehumeni”? Sau, mai degrabă, nu ne întoarcem în această stare în fiecare an? Oare nu ne îndepărtăm mereu şi mereu de la marea taină la care am fost făcuţi părtaşi. Oare nu avem nevoie în viaţa noastră — care este o depărtare permanentă de Hristos şi Impărăţia Sa — de această călătorie anuală, înapoi, către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?

<- pagina anterioara           continuarea – >

Anunțuri

2 gânduri despre „Sâmbetele si Duminicile Postului Mare”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s