LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE

din cartea : “Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

CAPITOLUL III

1. Cele două sensuri ale Sfintei Impărtăşanii

Dintre toate rânduielile liturgice aparţinând Postului, una este de o importanţă crucială pentru înţelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înţelegerea tradiţiei sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând.
Indicaţiile sunt clare: nu se săvârşeşte nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepţie — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade întruna din aceste zile. Miercurea şi Vinerea este totuşi rânduită o slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influenţelor apusene şi latine, aceasta pur şi simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice — „particulare” sau „de pomenire” — se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar şi acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de o ascultare formală şi de a înţelege semnificaţia ei duhovnicească, „logica” profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunţit semnificaţia acestei rânduieli care transcende cadrul Postului şi pune în lumină întreaga tradiţie liturgică a Ortodoxiei.

In termeni generali vorbind, avem aici expresia şi aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totuşi, pentru a înţelege semnificaţia acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. In tradiţia ortodoxă, care este profund diferită în această privinţă de teologia şi practica euharistică a Catolicismului apusean, Sfânta Euharistie şi-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc şi luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii şi prezenţei lui Hristos printre apostolii Săi şi, prin urmare, ea este — într-un sens foarte real — sărbătoarea învierii Sale. Cu adevărat venirea şi prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada învierii Sale. Bucuria şi „arderea” inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos însuşi li S-a descoperit la „frângerea pâinii” (Luca, XXIV, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veşnic al cunoaşterii sale „experimentale” şi „existenţiale” a învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea lui Hristos, totuşi apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învăţase aşa, ci pentru că ei au văzut pe Domnul Cel înviat când „uşile fiind încuiate” El a apărut printre ei şi a luat parte la masa lor.

Totuşi, Sfânta Euharistie este aceeaşi venire şi prezenţă, aceeaşi bucurie şi ardere a inimii, aceeaşi supranaturală şi în plus absolută cunoaştere a faptului că Domnul Cel înviat S-a făcut cunoscut pe Sine la „frângerea pâinii”. Şi atât de mare este această bucurie încât Biserica primară considera ziua Sfintei Euharistii nu ca pe o zi obişnuită ci ca Ziua Domnului — o zi plasată deja dincolo de timp pentru că în Sfânta Euharistie împărăţia lui Dumnezeu „s-a arătat”. La Cina cea de Taină, Hristos însuşi a mărturisit apostolilor că le-a dăruit împărăţia lui Dumnezeu, încât ei să poată „mânca şi bea la masa Lui în împărăţia Lui”. Fiind prezenţa lui Hristos Cel înviat, Care S-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui, Sfânta Euharistie este, deci, participarea la Impărăţia lui Dumnezeu, care este „bucurie şi pace în Duhul Sfânt”. Sfânta Impărtăşanie este „hrana nemuririi”, „pâinea cerească”, iar apropiindu-o de Sfânta Masă ea se înalţă cu adevărat la cer. Sfânta Euharistie este astfel sărbătoarea Bisericii, sau mai bine spus este Biserica însăşi ca sărbătoare, ca împărtăşire din prezenţa lui Hristos, ca anticipare a bucuriei veşnice a împărăţiei lui Dumnezeu. De fiecare dată când Biserica săvârşeşte Sfânta Euharistie ea este „acasă” — în cer; ea se înalţă acolo unde Hristos S-a înălţat pentru ca noi să putem „mânca şi bea la masa Lui în împărăţia Cerurilor…” înţelegem apoi de ce Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, pentru că postirea (după cum vom vedea) constituie expresia fundamentală a Bisericii ca fiind într-o stare de pelerinaj, ca fiind în drumul său către împărăţia cerească. Iar „fiii împărăţiei”, a spus Hristos, „nu pot posti atâta timp cât Mirele este cu ei” (Matei, IX, 15).

Dar ne putem pune întrebarea atunci de ce se administrează Sfânta Impărtăşanie în zilele de post la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu contrazice oare aceasta principiul enunţat mai devreme? Pentru a dezlega această întrebare, trebuie să luăm în considerare acum cel de-al doilea aspect al înţelegerii ortodoxe asupra Sfintei împărtăşanii, semnificaţia sa ca izvorul şi puterea de sprijin a ostenelilor noastre duhovniceşti. Dacă, aşa cum tocmai am văzut, Sfânta împărtăşanie este plinirea tuturor ostenelilor noastre, ţinta spre care năzuim, bucuria fundamentală a vieţii noastre creştine, ea este de asemenea şi în mod necesar izvorul şi începutul ostenelilor noastre duhovniceşti, darul divin care ne ajută să cunoaştem, să dorim şi să aspirăm către o comuniune desăvârşită în ziua cea neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru că împărăţia lui Dumnezeu deşi a venit, deşi vine în Biserică, se va plini la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va umple toată Creaţia cu Duhul Său. Cunoaştem aceasta şi devenim părtaşi la ea, pregustându-o; suntem părtaşi acum la Impărăţia lui Dumnezeu care va să vină. Vedem şi pregustăm slava şi binecuvântarea ei, dar suntem încă pe pământ şi întreaga noastră existenţă pământească este astfel o lungă şi adesea
dureroasă călătorie către Ziua Domnului. în această călătorie avem nevoie de ajutor şi sprijin, putere şi mângâiere, pentru că „Stăpânitorul acestei lumi” nu a renunţat încă la luptă; ci, dimpotrivă, ştiind că a fost biruit de Hristos pune la cale o ultimă şi înverşunată luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a îndepărta de la El pe cât mai mulţi posibil. Atât de dificilă este această luptă, atât de puternice sunt „porţile iadului”, încât Hristos însuşi ne vorbeşte despre „calea cea strâmtă” şi despre faptul că puţini sunt aceia care sunt capabili să o urmeze. Iar în această luptă principalul nostru ajutor este tocmai Trupul şi Sângele lui Hristos, acea „hrană esenţială” care ne ţine vii, duhovniceşte vorbind, şi care, în ciuda ispitelor şi a primejdiilor, ne face urmăritori ai lui Hristos. Astfel, împărtăşindu-ne, ne rugăm:

„Şi să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţie, spre luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti, care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre îndrăznirea şi dragostea cea către Tine, spre îndreptarea şi întărirea vieţii, spre înmulţirea faptei celei bune şi a desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viaţa de veci…

… să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele. Şi în toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă… arată-mă lăcaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea împărtăşirii. Ca de foc să fugă de mine, tot lucrul rău, toată patima…”

Şi dacă Postul şi postirea constituie intensificarea acestei lupte, aceasta se întâmplă deoarece — conform Sfintei Scripturi — ne aflăm atunci faţă în faţă cu răul şi întreaga sa putere. Atunci avem nevoie în mod deosebit de ajutorul şi de puterea acelui Foc dumnezeiesc; de împărtăşania cu Darurile mai înainte sfinţite specifice Postului Mare, adică Darurile sfinţite la Euharistia din Duminica trecută şi păstrate pe masa altarului pentru administrare în serile de Miercuri şi Vineri.

Sfânta Euharistie se săvârşeşte în zilele de post deoarece aceasta este o mişcare continuă de bucurie; iar în Biserică avem prezenţa neîncetată a roadelor Sfintei Euharistii. întocmai cum Hristos „Cel văzut”S~a înălţat la cer, tot aşa El este prezent în mod nevăzut în lume; întocmai cum Pastele este prăznuit o dată pe an tot aşa lumina sa se revarsă peste întreaga viaţă a Bisericii; întocmai cum împărăţia lui Dumnezeu va să vină şi totuşi se află deja în mijlocul nostru, aşa se întâmplă şi cu Sfânta Euharistie. Ca taină şi sărbătoare a împărăţiei, ca praznic al Bisericii, Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea şi nu se săvârşeşte în timpul Postului; ca har şi putere a împărăţiei care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esenţiale” şi armă a luptei noastre duhovniceşti, Sfânta Euharistie se găseşte chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mana cerească ce ne ţine vii în călătoria noastră prin deşertul Postului.

2. Cele două sensuri ale postirii

Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe” postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. în timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii”, esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească.

Există, într-adevăr, două căi sau feluri de postire, înrădăcinate deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi care corespund cu două nevoi sau stări distinctive ale omului. Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru că acesta constă într-o abţinere totală de la mâncare şi băutură. Cea de-a doua modalitate poate fi definită ca un post de asceză, pentru că rezidă în principal în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea substanţială a regimului alimentar. Postul deplin, prin însăşi structura sa, este de scurtă durată şi este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumită parte a zilei. De la începuturile creştinismului, acest post deplin a fost înţeles ca o stare de pregătire şi aşteptare — starea de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce va să vină. Foamea fizică corespunde aici aşteptării duhovniceşti a plinirii, „deschiderea” întregii fiinţe umane către bucuria ce va să vină. Astfel, în tradiţia liturgică a Bisericii, găsim acest post deplin ca ultima şi cea mai de seamă pregătire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, îl descoperim în ajunul Crăciunului şi Bobotezei, dar mai presus de orice el este Postul
Euharistie, modul esenţial al pregătirii noastre pentru ospăţul mesianic la masa lui Hristos, în împărăţia Sa. Sfânta Euharistie este precedată întotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durată, dar care, în Biserică, constituie o condiţie necesară pentru Sfânta împărtăşanie. Mulţi înţeleg greşit această randuială, nevăzând în ea altceva decât o randuială arhaică, şi se întreabă cum un stomac gol ar putea constitui o condiţie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusă rudimentar la o asemenea înţelegere fizică şi „fiziologică”, văzută ca simplă disciplină, această randuială îşi pierde desigur semnificaţia. Atunci nu ne mai mirăm de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp în urmă a înlocuit înţelegerea duhovnicească a postirii cu una juridică şi disciplinară (de exemplu, puterea de a „da dispensă” pentru post ca şi cum Dumnezeu şi nu omul ar avea nevoie de postire!), astăzi, practic a abolit postul „euharistie”. Totuşi, în adevăratul său sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregătire şi plinire prin care Biserica trăieşte, pentru că el reprezintă deopotrivă aşteptarea lui Hristos în „această lume” şi venirea acestei lumi în „lumea ce va să vină”. Putem adăuga aici că în Biserica primară acest post deplin avea un nume luat din vocabularul militar; se numea statio, ceea ce înseamnă o garnizoană în starea de alarmă şi mobilizare. Biserica este trează — ea aşteaptă Mirele, iar pe Acesta îl aşteaptă întru bucurie şi lumină. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica însăşi ca stare de postire, ca aşteptare a lui Hristos, Care se apropie de ea în Sfânta Euharistie, Care va veni cu slavă la sfârşitul veacurilor.

Foarte diferite sunt însă conotaţiile duhovniceşti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului către trup şi poftele sale, ceea ce reprezintă rezultatul tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelung şi stăruitor, omul descoperă că „nu se hrăneşte numai cu pâine” — că poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune prin structura sa intimă un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe stare a lor „normală”. Iscusinţa postirii ascetice a fost cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos cum că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune”. Ea îşi are
originea în exemplul lui Hristos însuşi care a postit patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana faţă în faţă şi această ciocnire a schimbat înclinaţia omului „nu numai către pâine”, inaugurând astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paşte şi Crăciun, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invită să ne curăţim şi să ne eliberăm de sub stăpânirea cărnii prin terapia sfântă a postirii şi, de fiecare dată, succesul terapiei depinde, cu siguranţă, de aplicarea anumitor reguli de bază, dintre care „neîntreruperea” postirii, continuitatea acesteia în timp, este una dintre cele mai importante.

Această diferenţă dintre cele două moduri de postire ne ajută să înţelegem aparenta contradicţie dintre canoanele care reglementează postul. Canonul care interzice postirea în zi de Duminică înseamnă din punct de vedere literal că în acea zi postirea este „întreruptă” în primul rând de Sfânta Euharistie însăşi, care plineşte aşteptarea, nădejdea şi care, fiind scopul întregii postiri, este de asemenea şi sfârşitul ei. Cu alte cuvinte aceasta înseamnă că Duminica, Ziua împărăţiei, nu aparţine acelui timp a cărui semnificaţie ca pelerinaj sau călătorie este exprimată specific în Postul Mare. Duminica rămâne astfel nu ziua postirii ci a bucuriei duhovniceşti.

Dar în timp ce întrerupe postul deplin, Sfânta Euharistie nu întrerupe postul „ascetic” care, aşa cum am explicat, are nevoie de continuitate a efortului duhovnicesc, prin însăşi natura sa. Aceasta înseamnă că rânduielile alimentare care guvernează postirea ascetică rămân valabile în Duminicile Postului. Mai concret, cărnurile şi grăsimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului „psiho-somatic” al postirii ascetice, pentru că Biserica ştie că trupul, dacă va fi „supus”, trebuie să suporte o disciplină îndelungată şi stăruitoare a abstinenţei. De exemplu, în Rusia, călugării nu au mâncat niciodată carne, dar asta nu înseamnă că ei au postit de Paşte sau cu ocazia altei mari sărbători. Se poate spune că o oarecare măsură a postirii ascetice aparţine vieţii creştine ca atare şi că ar trebui ţinută de către creştini. Dar semnificaţia Paştelui, atât de comună din păcate, ca o obligaţie de a bea şi de a mânca peste măsură este o tristă şi urâtă caricatură a adevăratului duh al Paştelui! Este într-adevăr tragic că în unele biserici oamenii sunt descurajaţi de la împărtăşirea cu Sfânta Euharistie de Paşte iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paşte a Sfântului Ioan Hrisostom — „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este din belşug, nimeni să nu iasă flămând” — sunt probabil înţelese ca referindu-se exclusiv la conţinutul bogat al coşurilor cu prinoasele de Paşte. Praznicul este o realitate duhovnicească, iar pentru a fi păstrat aşa cum se cuvine are nevoie de tot atât de multă sobrietate şi meditaţie duhovnicească ca şi postul.

Deci, trebuie să se înţeleagă clar că nu există contradicţie între insistenţa Bisericii ca să menţinem abstinenţa de la anumite mâncăruri în timpul Duminicilor din Post şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede că numai urmând cele două rânduieli ale Bisericii, păstrând simultan ritmul euharistie al nevoinţei şi desăvârşirii şi ostenelile neîncetate ale celor „patruzeci de zile spre mântuirea sufletului” putem cu adevărat să împlinim scopurile duhovniceşti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum către locul deosebit pe care îl ocupă în rândul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

3. Sfânta Impărtăşanie de seară

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară era mai mult decât evidentă. Prima problemă se referă, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Ştim deja că în tradiţia ortodoxă Sfânta Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sfânta Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde în primul rând de caracterul zilei în care ea urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împătaşire foarte matinală, deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau a pregătirii. Pentru un praznic mic, fără priveghere, Sfânta Euharistie este mutată la o oră mai târzie, astfel încât — cel puţin teoretic — în oricare din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. In cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfânta Euharistie — „întreruperea” postului — se primeşte seara. înţelesul acestor rânduieli, care din nefericire sunt complet uitate şi neglijate astăzi, este foarte simplu. Sfânta Euharistie fiind întotdeauna sfârşitul pregătirii, plinirea nădejdii, îşi are timpul său de săvârşire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urmă fie ia forma unui Priveghi de toată noaptea, fie se ţine individual. în timp ce zilele de Miercuri şi Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenţă totală, slujba Sfintei împărtăşanii, care este plinirea postului, devine o prăznuire de seară. Aceeaşi logică se aplică şi pentru ajunul Crăciunului şi cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplină, şi în care, deci, Sfânta Euharistie se săvârşeşte după slujba vecerniei. Dacă, totuşi, ajunul acestor praznice cade Sâmbătă sau Duminică, care în tradiţia ortodoxă sunt zile euharistice, abstinenţa „totală” se rânduieşte Vinerea. Alt exemplu: daca Buna Vestire cade într-una din zilele Postului Mare, săvârşirea Sfintei Euharistii este rânduită după slujba vecerniei. Aceste rânduieli, care pentru mulţi par a fi arhaice şi nesmnificative astăzi, descoperă, de fapt, principiul fundamental al spiritualităţii liturgice ortodoxe: Sfânta Euharistie este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi plinirea nădejdii; iar zilele de abstinenţă şi post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregătire, sunt „încununate” cu împărtăşania cea de seară.

Miercurea şi Vinerea în timpul Postului, Biserica rânduieşte o abstinenţă totală de la mâncare până la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru împărtăşania din timpul Postului care, după cum am spus mai devreme, reprezintă unul din cele mai importante mijloace sau „arme” în lupta duhovnicească de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii viitoarei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria împărtăşaniei de seară. „Ridica-voi ochii mei la munţi, de unde vine ajutorul meu”.

Iar apoi, în lumina apropiatei întâlniri cu Hristos, cât de serioasă şi cât de importantă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţii obişnuite; cât de multe lucruri triviale şi insignifiante, care umplu existenţa mea zilnică şi cu care sunt atât de obişnuit încât nu le mai acord atenţie, capătă o nouă semnificaţie. Fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l săvârşesc, fiecare gând ce-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în „acord” cu nădejdea mea în Hristos, fie în opoziţie cu aceasta. însuşi timpul, pe care de obicei îl „risipim” atât de uşor, se descoperă în adevăratul său sens, fie ca timp al mântuirii fie al osândei, întreaga noastră viaţă devine ceva ce a fost clădit prin venirea lui Hristos în această lume — înălţarea la El sau depărtarea de El, în întuneric şi nimicire.

Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare decât în zilele împărtăşaniei de seară — nu numai sensul Postului ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine în totalitatea ei. în Hristos, toată viaţa, tot timpul, istoria, Cosmosul însuşi s-au transformat în aşteptare, pregătire, nădejde, înălţare. Hristos a venit; împărăţia va veni! în „lumea aceasta” putem numai să anticipăm slava şi bucuria împărăţiei. Ca şi Biserica, noi părăsim lume aceasta în duh şi ne întâlnim la masa Domnului, unde în taina inimii noastre contemplăm lumina şi strălucirea Sa necreată. Această pregustare ne este dăruită totuşi pentru ca să dorim şi să iubim împărăţia şi, mai mult, pentru o comuniune harică desăvârşită cu Dumnezeu în „ziua cea fără de seară” ce va să vină. Iar de fiecare dată când,  anticipat, am gustat „pacea şi bucuria împărăţiei” ne întoarcem în această lume şi ne regăsim din nou pe un drum lung, îngust şi dificil. De la praznic ne întoarcem la viaţa postului— la pregătire şi aşteptare. Aşteptăm seara acestei lumi care ne va face părtaşi la „bucuria strălucirii sfintei slave a lui Dumnezeu”, la începutul care nu va avea sfârşit.

4. Tipicul

In Biserica primară, când creştinii erau foarte puţini şi foarte bine „testaţi”, exista practica administrării Sfintelor Daruri credincioşilor la sfârşitul Sfintei împărtăşanii de Duminică pentru împărtăşirea lor zilnică particulară acasă. Euharistia obştească şi plină de bucurie a zilei Domnului a fost „extinsă” în totalitatea timpului şi vieţii omului. Totuşi, această practică a fost întreruptă când creşterea membrilor Bisericii, transformarea creştinismului într-o religie de masă au scăzut inevitabil intensitatea duhovnicească caracteristică primelor generaţii creştine şi a forţat autorităţile bisericeşti să ia măsuri împotriva întrebuinţării greşite a Sfintelor Daruri. în Apus, acest lucru a condus la apariţia Euharistiei zilnice — una din trăsăturile caracteristice tradiţiei liturgice şi pietăţii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei transformări importante a înţelegerii intime asupra Euharistiei. O dată ce Sfânta Euharistie a fost lipsită de caracterul său „festiv” şi a încetat să mai fie praznic al Bisericii, devenind parte integrantă a ciclului zilnic, uşa a fost deschisă către aşa-numitele mise (liturghii) „particulare” care, la rândul lor, au alterat din ce în ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului. în Răsărit, totuşi, înţelegerea, iniţial eshatologică, centrată pe împărăţia lui Dumnezeu şi plină de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodată înlăturată şi, cel puţin teoretic, Sfânta Liturghie, chiar şi astăzi nu este o simplă parte a ciclului zilnic. Săvârşirea ei este întotdeauna o sărbătoare, iar ziua săvârşirii ei întotdeauna a dobândit o conotaţie duhovnicească a Zilei Domnului. După cum am subliniat, Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postul şi nu se săvârşeşte în zilele de rând ale Postului Mare. Astfel, o dată ce împărtăşania zilnică de acasă a încetat, aceasta nu a fost înlocuită în Răsărit cu săvârşirea zilnică a Sfintei Euharistii, ci a dat naştere la o nouă formă de împărtăşanie cu Darurile păstrate de Duminica sau de la prăznuirea „festivă”. Este foarte posibil ca la început această slujbă „mai înainte sfinţită” să nu fi fost limitată doar la Postul Mare, ci să fi fost comună tuturor perioadelor de post din Biserică. Iar apoi, deoarece numărul praznicelor — mari sau mici — crescuse şi determinase săvârşirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a devenit o trăsătură liturgică caracteristică Postului Mare şi, încetul cu încetul, sub influenţa duhului liturgic al Postului, a acelei „tristeţi strălucitoare” de care am vorbit capătă acea frumuseţe şi solemnitate unică care o fac să fie culmea duhovnicească a slujbelor Postului.
Slujba începe cu Vecernia cea Mare, deşi doxologia de la început este „euharistică” — „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”— şi plasează întreaga prazmuire în perspectiva împărăţiei, care este perspectiva duhovnicească a Postului şi a postirii. Psalmul de seară (Psalmul 104) — „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul…” — este cântat ca de obicei, urmat apoi de Litia Mare şi de a optsprezecea parte sau catismă a Psaltirii. Această catismă este rânduită pentru fiecare zi de rând a Postului. Ea constă din Psalmii 120—134, numiţi „Cântările Treptelor”. Ele erau cântate pe treptele templului de la Ierusalim — ca imnuri ale poporului adunat pentru slujbă, pregătindu-se pentru a-L întâlni pe Dumnezeul lor: „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: «în casa Domnului vom merge!»” (Psalmul 121,1). „Iată, acum binecuvântaţi pe Domnul toate slugile Domnului, care staţi în casa Domnului; în curţile casei Dumnezeului nostru. Noaptea ridicaţi mâinile voastre spre cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Psalmul 134).

In timp ce aceşti psalmi sunt cântaţi, slujitorul ia Pâinea sfinţită păstrată din Duminica de dinainte şi o pune pe Sfântul Disc. Apoi, după ce a aşezat Sfântul Disc de pe masa Sfântului Altar pe Proscomidiar, toarnă vin în potir şi acoperă Sfintele Daruri, aşa cum face de obicei înaintea Sfintei Liturghii. Trebuie să menţionăm că toate acestea se săvârşesc de către preot „fără să zică ceva”. Această rănduială subliniază caracterul pragmatic al acestor acte, pentru toate rugăciunile rostite la Euharistia duminicală.

După ieşirea cu Sfânta Evanghelie şi după imnul de seară „Lumină lină…” se citesc cele două pericope vechi-testamentare rânduite din Cartea Facerii şi Pildele lui Solomon. Un ritual aparte însoţeşte citirea acestora, purtându-ne înapoi la timpul în care Postul era încă axat pe pregătirea catehumenilor pentru Botez. în timp ce pericopa din Cartea Facerii este citită, o lumânare aprinsă se aşază pe Sfânta Evanghelie de pe altar, iar după citirea pericopei, preotul ia lumânarea şi cădelniţa şi binecuvântează cu ele credincioşii rostind: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. Lumânarea este simbolul liturgic al lui Hristos — Lumina lumii. Aşezarea sa pe Sfânta Evanghelie în timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifică faptul că toate profeţiile sunt împlinite în Hristos, Care a deschis mintea apostolilor Săi, „ca ei să poată înţelege Scripturile”. Vechiul Testament ne conduce către Hristos, aşa cum Postul ne conduce către luminarea Botezului. Lumina Botezului unind pe catehumeni cu Hristos va deschide minţile acestora spre înţelegerea
învăţăturii Sale.

După citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, tradiţia rânduieşte cântarea a cinci versete din Psalmul de seară (Psalmul 140) — începând cu versetul doi: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…” Deoarece Psalmul 140 era deja cântat la locul său obişnuit — înainte de Vohod — ne putem întreba care este sensul celei de-a doua cântări a acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicaţii că această practică trimite în urmă la primele faze ale dezvoltării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Probabil că în vremea când această liturghie nu căpătase încă solemnitatea şi complexitatea de astăzi, ci consta doar în administrarea Sfintei Impărtăşanii la vecernie, aceste versete erau cântate ca imn al Sfintei Impărtăşanii. Astăzi, ele formează, totuşi, o minunată introducere de pocăinţă pentru a doua parte a slujbei — Liturghia propriu-zisă a Darurilor mai înainte sfinţite.

Această a doua parte începe cu liturghia catehumenilor — adică un set de rugăciuni şi cereri speciale pentru aceia ce se pregătesc pentru Botez. La „înjumătăţirea Postului” — în Miercurea celei de-a patra săptămâni — rugăciuni şi cereri speciale sunt adăugate pentru photizomenoi — „cei pregătiţi pentru luminare”. Sunt subliniate, o dată în plus, originea şi caracterul iniţial al Postului ca pregătire pentru Botez şi Paşte.

După ce catehumenii sunt lăsaţi să plece, se citesc două rugăciuni ce introduc „Liturghia credincioşilor”. Mai întâi, cerem curăţirea sufletului nostru, a trupului şi a minţii:

„… şi ochiul să fie ferit de toată vederea cea vicleană, şi auzul nestrăbătut de cuvinte deşarte, iar limba curată de vorbe necuviincioase. Curăţeşte buzele noastre, cu care Te lăudăm pe Tine, Doamne; fă ca mâinile noastre să fie ferite de faptele rele şi să lucreze cele bine plăcute Ţie, toate mădularele şi gândurile noastre întărindu-le cu harul Tău”.

Cea de-a doua rugăciune ne pregăteşte pentru Ieşirea cu Sfintele Daruri:

„Căci iată, Preacuratul Lui Trup şi de viaţă făcătorul Sânge, în acest ceas intrând, va să se pună înainte pe această masă. de taină, fiind înconjurat în chip nevăzut de mulţimea oştirilor îngereşti. Şi ne dăruieşte nouă împărtăşirea cu acestea, ca printr-însele, luminându-ne cu ochiul gândului nostru, fii ai luminii şi ai zilei să ne facem”.

Apoi urmează cel mai solemn moment al întregii slujbe: purtarea Sfintelor Daruri la altar. Din punct de vedere exterior, această ieşire este similară cu Vohodul Mare a Sfintei Euharistii, dar înţelesul său liturgic şi duhovnicesc este, desigur, total diferit. Din toată slujba Sfintei Euharistii, aici avem procesiunea de dăruire: Biserica se aduce pe sine, viaţa sa, viaţa membrilor săi şi chiar pe aceea a întregii Creaţii ca ofrandă lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. Amintindu-L pe Hristos, ea aminteşte pe toţi aceia a căror viaţă Hristos a luat-o asupră-Şi, pentru răscumpărarea şi mântuirea lor. La Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, nu este punere înainte, nu există Jertfă, nu este Euharistie, nu este sfinţire, ci taina prezenţei lui Hristos în Biserică este descoperită şi lucrătoare.

Este necesar să notăm aici faptul că în tradiţia liturgică ortodoxă, diferită în această privinţă de practica latină, nu se întâlneşte venerarea Darurilor euharistice în afara Sfintei Impărtăşanii. Căci păstrarea Darurilor ca taină păstrată, folosite pentru împărtăşirea bolnavilor sau în alte situaţii de urgenţă, este o tradiţie relevantă, care nu a fost niciodată pusă la îndoială în Biserica Ortodoxă. Am menţionat deja că în Biserica primară există chiar o practică a „auto-împărtăşirii”particulare acasă. Avem astfel prezenţa permanentă a Sfintelor Daruri şi absenţa venerării lor. Menţinând simultan aceste două atitudini, Biserica Ortodoxă a evitat periculosul raţionalism sacramental al Apusului. împinşi de dorinţa de a afirma — împotriva protestanţilor — obiectivitatea „prezenţei reale” a lui Hristos în Darurile euharistice, latinii, de fapt, au separat venerarea de Sfânta Împărtăşanie. Făcând aceasta, ei au deschis uşa unei periculoase deviaţii duhovniceşti de la adevăratul scop al Sfintei Euharistii şi chiar al Bisericii însăşi. Deoarece scopul Bisericii şi al tainelor sale nu este acela de a „sfinţi” bucăţi sau elemente de materie şi făcându-le astfel sacre sau sfinte să le opună celor profane. în schimb, scopul ei este de a realiza comuniunea vieţii omului cu Dumnezeu, cu „cunoaşterea lui Dumnezeu, înălţarea la Împărăţia lui Dumnezeu; Sfintele Daruri sunt mijloace ale acestei comuniuni, hrana acestei noi vieţi, dar ele nu sunt scop în sine. Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este „mâncare şi băutură ci pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. întocmai cum în această lume mâncarea îşi îndeplineşte funcţiile sale numai atunci când este consumată şi astfel transformată în viaţă, aşa şi noua viaţă a lumii ce va să vină ne este dăruită prin împărtăşirea cu „hrana nemuririi”. Biserica Ortodoxă evită în mod consecvent venerarea Sfintelor Taine în afara Sfintei Împărtăşanii, pentru că singura venerare reală este aceea când ne facem părtaşi Trupului şi Sângelui lui Hristos, când „lucrăm în această lume aşa cum El a făcut-o”. Cât despre protestanţi, aceştia, în frica lor de orice conotaţie „magică”, tind să „spiritualizeze” Taina atât de mult încât ajung să nege prezenţa Trupului şi a Sângelui lui Hristos în afara Sfintei Împărtăşanii. Din nou, aici, Biserica Ortodoxă, prin practica păstrării Sfintelor Daruri, reface adevăratul echilibru. Darurile sunt date pentru Sfânta Împărtăşanie, dar realitatea Sfintei Împărtăşanii se bazează pe realitatea Sfintelor Daruri.
Biserica nu speculează asupra modului în care avem prezenţa lui Hristos în Sfintele Daruri. Ea interzice folosirea lor pentru oricare alt act decât acela al Sfintei Împărtăşanii. Ea nu dezvăluie, ca să spunem aşa, prezenţa lor în afara Sfintei Împărtăşanii, ci crede cu tărie că aşa cum Împărăţia ce va să vină este „deja în mijlocul nostru”, aşa cum Hristos S-a înălţat la cer şi stă de-a dreapta Tatălui şi va fi de asemenea cu noi până la sfârşitul lumii, aşa şi calea de împărtăşire cu Hristos şi Împărăţia Sa, hrana nemuririi, este întotdeauna prezentă în Biserică.

Această conotaţie teologică ne duce înapoi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi la „epifania” Darurilor sfinţite, apogeul solemn al acesteia. Această „mare ieşire” s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce (la altar — n.tr.) Darurile sfinţite, întrucât la început acestea erau ţinute nu pe altar ci într-un loc special, uneori chiar în afara Bisericii. Acest „transfer” va căpăta, firesc, o mare solemnitate, deoarece el exprimă liturgic venirea lui Hristos şi sfârşitul unei zile lungi de postire, rugăciune şi aşteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mângâieri şi bucurii pe care am aşteptat-o:

„Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră Impăratul slavei. Iată Jertfa tainică săvârşită de dânsele este
înconjurată. Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca părtaşi ai vieţii veşnice să ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia.”

Sfintele Daruri sunt aşezate pe altar, apoi, pregătindu-ne pentru Sfânta Impărtăşanie, cerem:

„…sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre ale tuturor, cu sfinţire neştearsă; ca în cuget curat, cu faţă neînfruntată, şi cu inima luminată, împărtăşindu-ne cu aceste Dumnezeieşti şi Sfinte Taine şi printr-însele vii făcându-ne să ne unim cu însuşi Hristosul Tău… Care a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el;… să ne facem Biserică a Preasfântului şi închinatului Tău Duh, izbăvindu-ne de toată uneltirea diavolească… şi să dobândim bunătăţile cele făgăduite nouă, împreună cu toţi sfinţii Tăi…”

Urmează apoi Rugăciunea Domnească, care este întotdeauna actul nostru ultim de pregătire pentru Sfânta Impărtăşanie, pentru că fiind rugăciunea lui Hristos însuşi înseamnă că primim înţelepciunea lui Hristos ca înţelepciune a minţii noastre, rugăciunea Sa către Tatăl Său ca rugăciune a noastră, voia Sa, dorinţa Sa, viaţa Sa — ca a noastră. Iar apoi, Sfânta Impărtăşanie începe în timp ce credincioşii cântă imnul Sfintei Euharistii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!”

In cele din urmă, după ce am săvârşit slujba, suntem invitaţi să „mergem în pace”. Ultima rugăciune rezumă sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte Impărtăşanii de seară, a legăturii acesteia cu nevoinţa noastră din timpul Postului.

„Stăpâne, Atotţiitorule, Cel ce cu înţelepciune ai zidit toată făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multă bunătate a Ta, ne-ai adus pe noi întru aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea învierii; care în patruzeci de zile ai dat în mâna slujitorului Tău Moise tablele cele cu dumnezeieşti slove, dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Invieri.”

Până atunci poate fi întuneric afară, iar noaptea prin care noi trebuie să umblăm şi în care trebuie să trăim, să luptăm şi să răbdăm, poate fi lungă. însă lumina pe care am văzut-o acum luminează întunericul. Impărăţia a cărei prezenţă în aceată lume nu pare să fie descoperită de nimic ne-a fost dăruită „în taină”; bucuria şi pacea ei ne însoţesc când suntem gata să urmăm călătoria Postului.

                                  <- pagina anterioara       continuarea – >

Reclame

2 comentarii

Din categoria Cărți

2 răspunsuri la „LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE

  1. Pingback: SLUJBELE POSTULUI | Îndulciri cu dor

  2. Pingback: Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul | Îndulciri cu dor

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s