Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu

din cartea : „Postul cel Mare” de Parintele Alexander Schmemann

POSTUL: CĂLĂTORIA CĂTRE PASTE

Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul. Mai presus de orice, Postul este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Pastele, „Praznic al praznicelor”. El este pregătirea pentru „plinirea Paştelui, descoperirea cea adevărată”. De aceea, trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşte, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.

Este oare necesar să explicăm că Pastele este mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este „mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie, cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul Liturghiei pascale: „Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum o afirmăm că o facem: „moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…”? Răspunsul la toate aceste întrebări este: noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. Şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”(Romani, VI, 4). Astfel, de Paşte prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noastră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: „Moartea nu mai există!” O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întreaga noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte — o „trecere”, un „Paşte” — către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. „Cu moartea pe moarte călcând”, ne-a făcut părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştelui spunem: „Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!”

Aceasta este credinţa Bisericii mărturisită şi vădită de nenumăraţii săi sfinţi. Oare nu ni se confirmă zilnic că această credinţă o avem foarte rar, că tot timpul risipim şi înşelăm „viaţa cea nouă” pe care am primit-o ca pe un dar, şi că de fapt noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi? Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în „credinţă, nădejde şi dragoste”, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa”. Pur şi simplu uităm toate acestea — atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene —, şi pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea „veche” — neînsemnată, mohorâtă şi în cele din urmă zadarnică — o peregrinare lipsită de sens care este calea către un sfârşit fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre „fericite” se apropie: înfricoşătoare, implacabilă, absurdă. Putem, din când în când, să recunoaştem şi să mărturisim feluritele noastre „păcate”, neîncetând totuşi să raportăm viaţa noastră la acea viaţă nouă pe care Hristos a descoperit-o şi ne-a dăruit-o. Cu adevărat, trăim ca şi când El nu ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita linisteţe şi tragedie a creştinătăţii noastre.

Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Pastele, de ce este nevoie de Post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recăpătăm vederea şi gustul acestei vieti noi pe care noi atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea. Cum putem iubi şi dori ceea ce nu cunoaştem?
Cum putem aşeza mai presus de orice altceva în viaţa noastră, ceva ce nu am văzut şi de care nu ne-am bucurat?
Pe scurt: cum putem căuta o împărăţie despre care nu ştim nimic? Slujbele Bisericii au fost de la început şi încă sunt intrarea noastră înăuntru, comuniunea noastră cu viaţa nouă a împărăţiei. Biserica ne descoperă prin viaţa sa liturgică ceva despre care „urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut şi ceva ce încă nu a intrat în inima omului, dar Dumnezeu l-a pregătit pentru cei ce-L iubesc pe El”. Iar în centrul acestei vieţi liturgice, ca inimă şi apogeu al său, precum soarele care răsărind pătrunde în tot locul, stă Pastele. Acesta este uşa deschisă în fiecare an către negrăita frumuseţe a împărăţiei lui Hristos, este pregustarea bucuriei veşnice care ne aşteaptă, slava biruinţei care, deşi nevăzută, umple deja întreaga Creaţie: „Moartea nu mai există!” Slujbele Bisericii, în totalitatea lor, gravitează în jurul Paştelui şi, prin urmare, anul liturgic, adică succesiunea timpurilor liturgice şi a praznicelor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paşte, Sfârşitul care este în acelaşi timp şi începutul: sfârşitul tuturor celor „vechi”, începutul vieţii celei noi, puntea statornică ce leagă această lume cu împărăţia deja descoperită prin Hristos.

Şi totuşi viaţa „veche”, aceea a păcatului şi a meschinăriei nu este uşor de biruit şi de schimbat. Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre! Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: „Dar cum poate fi posibilă aceasta?” într-adevăr, nu este uşor să respingem un mărunt ideal de viaţă, construit pe grijile zilnice, ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii, pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”. Lumea aceasta prin toate mijloacele sale de comunicare ne îndeamnă: Fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă! Hristos spune în Evanghelie: „Alege calea cea strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată”. Dar fără ajutorul Bisericii cum putem face această teribilă alegere, cum putem să ne pocăim şi să ne întoarcem la negrăita făgăduinţă dăruită nouă în fiecare an de Paşte?  Aici intervine Postul Paştelui. Acesta este ajutorul pe care Biserica ni-l întinde nouă; şcoala pocăinţei, singura care va face posibilă primirea Paştelui nu ca pe o simplă dezlegare de a mânca, a bea şi a ne relaxa, ci într-adevăr ca pe sfârşitul „celor vechi” din noi, ca pe intrarea noastră întru „cele noi”.

In Biserica primară scopul principal al Postului era să pregătească „catehumenul”, adică pe creştinul nou convertit pentru Botez, care, în acea vreme, se săvârşea în timpul Liturghiei pascale. Dar chiar şi atunci când Biserica arareori mai boteza adulţi iar instituţia catehumenatului dispăruse, scopul fundamental al Postului a rămas neschimbat. Cu toate că noi suntem botezaţi, risipim şi înşelăm permanent exact ceea ce am primit la Botez. De aceea, Pastele este întoarcerea noastră anuală la propriul nostru botez, pe când Postul este pregătirea noastră pentru efortul încet şi susţinut, pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră „trecere” sau „pascha” („paşte”) către viaţa cea nouă în Hristos. Dacă, aşa cum vom vedea, slujbele Postului păstrează chiar şi astăzi caracterul lor catehetic şi baptismal, acestea nu reprezintă rămăşiţe arheologice ale trecutului, ci reprezintă ceva actual şi esenţial pentru noi. Pentru fiecare an Postul şi Pastele sunt, o dată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a Mării la care am fost aduşi prin propria noastră moarte şi înviere, în Botez.
O călătorie, un pelerinaj! Totuşi, îndată ce începem acest pelerinaj, îndată ce facem primul pas în „tristeţea strălucitoare”a Postului vedem — foarte, foarte departe — destinaţia. Aceasta este bucuria Paştelui, este intrarea întru slava împărăţiei. Şi este această vedere pregustarea Paştelui, care face tristeţea Postului strălucitoare şi ostenelile noastre postitoare o „primăvară duhovnicească”. Noaptea poate fi întunecoasă şi lungă, dar de-a lungul pelerinajului o rază tainică şi strălucitoare pare că luminează la orizont. „Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!”

PREGĂTIREA PENTRU POSTUL PAŞTELUI

1. Dorinţa (Duminica lui Zaheu)

Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului, Biserica face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită să păşim în perioada de pregătire de dinainte de Post.

Este o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe aceea că fiecare sărbătoare sau perioadă importantă —Paşte, Crăciun, Postul Paştelui etc— este anunţată şi „pregătită”înainte. De ce? Din cauza unei profunde cunoaşteri psihologice a firii omeneşti de către Biserică. Cunoscând superficialitatea şi înspăimântătoarea laicizare a vieţii noastre, Biserica cunoaşte neputinţa noastră de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o stare duhovnicească sau intelectuală la alta. Astfel, cu mult înainte ca ostenelile actuale ale Postului să înceapă, Biserica ne atrage atenţia asupra seriozităţii acestora şi ne invită să reflectăm asupra semnificaţiei lor. înainte de a putea „practica” Postul, ni se dă tâlcul său. Această pregătire include cinci Duminici consecutive ce preced Postul, fiecare din acestea — prin pericopele sale biblice specifice — fiind dedicată unor aspecte fundamentale ale pocăinţei. Prima înştiinţare referitoare la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu (Luca, XIX, 1 — 10). Aceasta este istoria unui om care era prea mic de statură pentru a-L vedea pe Iisus, dar care dorea atât de mult să-L vadă încât s-a urcat într-un copac. Iisus a răspuns dorinţei acestuia şi a mers în casa lui. Astfel, tema acestei prime vestiri este dorinţa. Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: „Unde este comoara ta”, spune Hristos, „acolo este şi inima ta”. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului; când cu pasiune doreşte ceva, realizează lucruri pe care „firesc” nu le poate săvârşi. Fiind „scund” el se biruie şi se transcende pe sine. Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune sau dacă —în cuvintele unui ateu existenţialist, Jean Paul Sartre — omul este o „mistuire zadarnică”.

Zaheu şi-a dorit „lucrul bun”, el a dorit să vadă şi să se apropie de Hristos. El este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor; dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa adevărată. Zaheu este „scund” — neînsemnat, păcătos şi mărginit — totuşi dorinţa lui a biruit peste toate acestea. El a „forţat” atenţia lui Hristos; L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima vestire, prima invitaţie: al nostru este a dori ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, a conştientiza setea şi foamea pentru Absolutul din noi, chiar dacă ştim sau nu, şi care, atunci când ne abatem de la el şi părăsim dorinţele noastre, ne transformă, într-adevăr, într-o „mistuire zadarnică”. Şi dacă dorim îndeajuns de profund, îndeajuns de puternic, Hristos va răspunde.

2. Smerenia (Duminica Vameşului şi a Fariseului)

Următoarea Duminică este numită „Duminica Vameşului şi a Fariseului”. în ajunul acestei zile, Sâmbăta, la Vecernie, cartea liturgică folosită de-a lungul Postului Paştelui — Triodul— îşi face prima sa apariţie, iar texte din el sunt adăugate la imnurile şi rugăciunile de rând ale slujbelor săptămânale de înviere. Acestea dezvoltă următorul aspect major al pocăinţei: smerenia.

Pericopa evanghelică (Luca, XVIII, 10—14) ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine şi care consideră că se supune tuturor cerinţelor religiei. El este sigur pe sine şi mândru de el. In realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce astfel la observaţii externe şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dădea la templu. Insă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu. Dacă există o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea, într-adevăr, este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Aceasta se bazează pe faptul că omul nu poate realiza nimic prin el însuşi şi chiar ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul „acordă credit” pentru realizările şi faptele bune ale omului. Smerenia — fie individuală sau comună, etnică sau naţională — este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele îmbibate cu acelaşi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice „faptă bună”, tot ceea ce facem pentru Biserică să fie cunoscut, lăudat, să fie
mediatizat?

Dar ce este atunci smerenia? Răspunsul la această întrebare pare a fi unul paradoxal, pentru că îşi are rădăcinile într-o afirmaţie aparent neobişnuită: Dumnezeu însuşi este smerit!

Totuşi, pentru acela care-L cercetează pe Dumnezeu şi-L contemplă în Creaţia Sa şi în lucrările Sale de mântuire, este evident că smerenia este, într-adevăr, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea acelei slave care, aşa cum cântăm în timpul Sfintei Liturghii, umple cerul şi pământul. In mentalitatea noastră omenească avem tendinţa de a opune „slava” şi „smerenia” —ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină sau ar trebui să ne determine să ne simţim smeriţi. Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea ce este într-adevăr perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit; datorită perfecţiunii sale nu necesită în nici un fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi, şi oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Măria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Răspunsul, pentru un creştin, este simplu; contemplându-L pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit o dată pentru totdeauna slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă. „Astăzi” a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, „Fiul Omului se preaslăveşte şi Dumnezeu se preaslăveşte în El”. Smerenia se învaţă contemplându-L pe Hristos, Care a spus: „învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima”. In cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, pe când cu fariseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, altă formă de mărire de sine fariseică.

Perioada de post începe astfel printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine. Ea este deci înrădăcinată în smerenie şi smerenia — dumnezeiasca şi minunata smerenie — este rodul şi sfârşitul pocăinţei. „Să fugim… de vorba cea înaltă a fariseului”, spune Condacul acestei zile, „şi să învăţăm înălţimea graiurilor celor smerite ale vameşului…” Suntem la uşile pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite — „învierea lui Hristos văzând…” —, cântăm pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:
„Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale.
In cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile Tale spală-mă de toată necurăţia.
La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.

3. Intoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor)

In a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca, XV, 11-32). împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropriem  atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi — în Botez — noua viaţă a lui Hristos însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria împărăţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui
Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Şi toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin „păcatele” şi „greşelile” personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând „ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: „De la părintească slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte”, spune Condacul acestei zile, „întru răutăţi am risipit bogăţia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi”.

Şi atunci, când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce; „…mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi”.

O particularitate liturgică a acestei „Duminici a Fiului Risipitor” trebuie menţionată aici în mod special. La Utrenia de Duminică, după solemnul şi veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion…
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.”

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit pentru totdeauna cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin satisfăcut de nimic în această lume decăzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului. Acest Psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfăţişează Postul
însuşi ca pelerinaj şi pocăinţă — ca reîntoarcere.

4. Infricoşătoarea Judecată (Duminica Lăsatului sec de carne)

Următoarea Duminică este numită „Duminica lăsatului sec de carne” pentru că de-a lungul săptămânii ce urmează este rânduită de către Biserică o postire parţială — abţinerea de la consumul de carne. Această rânduială urmează a fi înţeleasă în lumina a ceea ce s-a spus mai înainte despre sensul pregătirii înainte de Post. Biserica începe acum să ne „acomodeze” cu efortul duhovnicesc pe care-l va aştepta de la noi şapte zile mai târziu. Treptat, ea ne poartă întru acest efort — cunoscând neputinţa noastră, anticipând slăbiciunea noastră sufletească.

In ajunul acestei zile (Sâmbăta lăsatului sec de carne), Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce „au adormit . întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice”. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi. Pentru a înţelege sensul legăturii dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi, trebuie să ne amintim că creştinismul este religia iubirii. Hristos le-a lăsat apostolilor nu o doctrină a mântuirii individuale, ci o nouă poruncă — „să se iubească unul pe altul”, adăugând: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul către altul”.
Iubirea este, deci, fundamentul, adevărata viaţă a Bisericii, care este, în cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei, „unitate de credinţă şi iubire”. Păcatul este întotdeauna lipsa dragostei şi, deci, separarea, izolarea, războiul tuturor împotriva tuturor. Noua viaţă dăruită prin Hristos si transmisă nouă de către Biserică este, mai întâi de toate, o viaţă a împăcării, a „adunării în unitate a celor care sunt împrăştiaţi”, restaurarea iubirii distruse prin păcat. Dar cum putem începe întoarcerea noastră către Dumnezeu, împăcarea noastră cu Dumnezeu, dacă înăuntrul nostru noi nu ne întoarcem la porunca cea mare a iubirii? Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, care este dragoste şi care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. In Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi. Ceea ce îi ţine pe aceştia vii este dragostea noastră adevărată pentru Hristos, pentru că îi ţine „în Hristos”, şi cât de mult greşesc acei creştini apuseni care ori reduc rugăciunea pentru cei morţi la o doctrină juridică a „meritelor” şi a „compensaţiilor” ori pur şi simplu o resping, considerând-o nefolositoare. Marele priveghi al Duminicii lăsatului sec de carne pentru cei adormiţi serveşte ca model pentru toate pomenirile celor plecaţi dintre noi şi se repetă a doua, a treia şi a patra Sâmbătă din Postul Paştelui.

Dragostea constituie din nou tema evangheliei din „Duminica lăsatului sec de came„. Pericopa evanghelică pentru această zi ne prezintă parabola lui Hristos despre înfricoşătoarea Judecată (Matei, XXV, 31 -46). Când Hristos va veni să ne judece, care va fi criteriul judecăţii Lui? Parabola ne răspunde: iubirea — nu numai o simplă preocupare umanitară pentru o justiţie abstractă şi pentru „săracii” anonimi, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea. Această precizare este importantă, pentru că astăzi din ce în ce mai mult creştinii tind să identifice iubirea creştină cu grijile politice economice şi sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoană şi evoluţia sa unică la entităţi anonime precum: „clasă socială”, „rasă” etc. Nu spunem că aceste preocupări sunt greşite. Este limpede că pe cărările vieţii lor, în responsabilităţile lor cetăţeneşti, profesionale etc. creştinii sunt chemaţi să se îngrijească, să facă ce este cel mai bine după posibilitatea şi înţelegerea lor, pentru o societate dreaptă, egală şi în general mai umană. Cu siguranţă că toate acestea izvorăsc din creştinism şi pot fi insuflate prin iubirea creştină. Ca atare, iubirea creştină este ceva diferit şi această diferenţă poate fi înţeleasă şi menţinută dacă Biserica îşi va păstra misiunea sa unică şi dacă nu va deveni o simplă „agenţie socială”, fiind limpede că Biserica nu poate fi considerată astfel.

Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună” sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întâmplătorul şi exteriorul din „celălalt” — prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — şi ajunge la suflet, unica „rădăcină” personală a fiinţei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul” sau „sinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în „om”, a unicului şi personalului în comun şi general. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Din acest punct de vedere, iubirea creştină este uneori opusul „activismului social” cu care atât de adesea se identifică creştinismul astăzi. Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana”ci individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanităţi”. Dar pentru creştinătate omul este „demn de a fi iubit” pentru că el este persoană. Acolo persoana este minimalizată la noţiunea de „individ”; aici individul este văzut numai ca persoană. „Activistul social” nu are nici un interes pentru persoană şi cu uşurinţă o sacrifică pentru „interesul comun”. Creştinismul pare să fie, şi în anumite privinţe de fapt este, mai degrabă sceptic despre acea „umanitate” abstractă, şi comite un păcat de moarte împotriva sa de fiecare dată când renunţă la grija şi la dragostea sa pentru persoană. Activistul social este întotdeauna „futuristic” în abordările sale; el întotdeauna acţionează în numele dreptăţii, al ordinii, al fericirii şi pentru realizarea lor. Creştinismul se preocupă mai puţin de această problematică a viitorului şi pune tot accentul pe acum — singurul timp hotărâtor pentru iubire. Cele două atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie să fie confundate. Creştinismul, cu siguranţă, are responsabilităţi către această lume şi trebuie să le îndeplinească. Acesta este domeniul „activismului social”, care aparţine în totalitate „acestei lumi”. Iubirea creştină ţinteşte, totuşi dincolo de „această lume”. Ea însăşi este o rază, o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu; ea transcende şi învinge toate mărginirile, toate „condiţionările” acestei lumi, pentru că motivaţia sa, scopul şi arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Şi noi ştim că totuşi, chiar în această lume care e „învechită în cele rele”, singurele biruinţe netrecătoare şi transformatoare sunt cele ale iubirii. Să ne amintim de omul acestei iubiri şi vocaţii personale, să umplem lumea păcătoasă cu această iubire — aici este adevărata misiune a Bisericii.

Parabola Judecăţii de Apoi ne vorbeşte despre iubirea creştină. Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru „umanitate”, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos. Ştim că toţi oamenii au nevoie în cele din urmă de această iubire personală — recunoaşterea sufletului unic din ea, în care frumuseţea întregii Creaţii se reflectă într-un mod unic.
Ştim, de asemenea, că oamenii sunt în temniţă, că sunt bolnavi şi însetaţi, şi înfometaţi pentru că acea iubire personală i-a negat. Şi în cele din urmă ştim că totuşi, oricât de îngust şi de limitat este cadrul existenţei noastre personale, fiecare dintre noi s-a făcut responsabil de o mică parte din împărăţia lui Dumnezeu, s-a făcut responsabil de acest dar al iubirii lui Hristos. Astfel, chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că „întrucât unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie mi-aţi făcut…”

5. Iertarea (Duminica Lăsatului sec de brânză)

Iată-ne ajunşi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede „Duminica Iertării”, două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o „postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat:
„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni.”

Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire”: sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila „artă” a postirii şi a pocăinţei. în nevointa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri:
„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le…”

Avem sprijinitori şi pilde:
„Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi cuvioşi, vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla am cunoscut”

In cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei„Duminica Iertării” dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai”. Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:
„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.”

Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa „acestei lumi”. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne „fălim” întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns”. Cea de-a doua condiţie este iertarea — „că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu însuşi. A ierta este depăşirea „punctului mort” în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este „crăpătura” împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută.

Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine „tonalitatea” Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.

Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am către Tine…” anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!

„Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”.

Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: „Lumină lină a Sfintei slave”. Preotul slujitor înaintează către „locul cel înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia.
Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului:
„Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;
Când mă necăjesc degrab mă auzi Ia
aminte spre sulfetul meu, şi-l
mântuieşte pre el”

Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: „când mă necăjesc degrab mă auzi”— şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului, „când mă necăjesc!”. Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate „griji de sufletul meu”. Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.

Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia Postului”. Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Şirul, însoţită de metanii. La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerând unii altora iertare. în timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare, pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia, strana intonează cântările pascale.

Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

  continuarea ->

Anunțuri

Un gând despre &8222;Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu&8221;

  1. Pingback: SLUJBELE POSTULUI | Îndulciri cu dor

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s