Să prinzi o pasăre cu mîna

Uneori am impresia că nu am depăşit niciodată copilăria, că şi acum hălăduiesc pe dealurile ninse împresărate cu tufe de măceş incărcate cu roadă, dovadă că Dumnezeu a dăruit totul din belşug. Mănunchii de poame roşii sînt clătinaţi uneori de greutatea unei păsări singuratice. Uneori paşii ţi se intersectează cu urmele unui animal sălbatic şi gindurile zboară în urma lui făurind o întreagă poveste.

Ca şi atunci, sufletul meu caută să se insingureze, ştiind că numai în singurătate gîndurile capătă gust. Trec printre oameni ca printre copaci, timid ca o jivină oarecare şi mă ascund de vînători dibaci in dosul răsăritului de soare.

Hristos a zis că dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Impărăţia cerurilor. S-ar părea că e o condiţie atît de simplă, şi totuşi cît de mult se deosebesc oamenii mari de copii! M-am gîndit de multe ori ce face această diferenţă atît de mare şi cred că e dezamăgirea şi invidia. Copiii nu cunosc dezamăgirea pentru că sufletul lor e într-o necontenită căutare şi flacăra dorinţei arde în cale tot ce este rău şi nedrept. Această ardere am mai văzut-o doar la monahii îmbunătăţiţi.

Nu demult am fost în satul în care am copilărit. Mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut au murit. Satul nu mai are aceeaşi savoare pe care o avea în copilărie. Copiii de azi nu mai încalţă ciubotele taţilor pentru a merge la derdeluş. Mi se pare că nu mai merg nici cu uratul, nici cu colindatul. E un fel de apocalipsă culturală care a venit peste sat.

Într-una din grădini, un vecin făcea rachiu. Numele lui este Marin. Ne-a invitat să-l gustăm. Am băut de sufletul tatei, de sufletul tuturor celor morţi. El mi-a povestit cum, cu mulţi ani în urmă, m-a dus pe mine şi pe tata cu motocicleta departe, după deal, la un izvor din mijlocul pădurii. Aici tata a vrut să-mi arate locul unde se adapă iepurii. Luase cu sine o sîrmă şi a făcut un laţ. „Acuşi o să prindem iepurele”, mi-a zis el cu convingere. „Ce vorbeşti prostii, Valentin Stepanovici? Cum să prinzi iepurele aici? Nu vine nici un iepure”, l-a luat în rîs Marin. Tata l-a luat deoparte, ca să nu aud eu, şi i-a zis: „Nu ştii tu ce inseamnă pentru un copil să ştie că dacă nu azi, mîine o să se prindă iepurele!” Tata făcuse atîta drum pentru a-mi spune o minciună frumoasă. Mă gîndesc ce mi-ar fi putut spune dacă ar fi crezut în Dumnezeu?

Credinţa este ceea ce îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi oamenii, pînă şi animalele, cred dintr-o lege a naturii. Credinţa este un instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a minca este nevoie să crezi că ceea ce măninci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de instinct abia atunci cînd este impreunată cu dragostea. De aceea este uşor să crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa  în Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste. O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, Se descoperă celor ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred!

Acum, sincer să fiu, nici eu nu ştiu de ce v-am spus toate acestea. Am incercat să scriu o carte despre credinţă, dar înţeleg că nu am dat răspuns la întrebarea cea mai importantă: ce este credinţa şi cum se poate dobindi. Nici nu sînt sigur dacă adevărata credinţă se poate dobîndi. Şi atunci de ce să scrii despre credinţă? Probabil din aceeaşi pornire inocentă care îi face pe copii să se avînte după păsări. Cei care nu au făcut-o niciodată nu mă vor înţelege.

Pînă la urmă tot ce mi se pare important este să înţelegi, mai putin important mi se pare să formulezi o explicaţie. Căci, nu-i aşa, lucrurile cele mai importante din viaţa noastră nu au nici o explicaţie. Poate că de asta sînt importante.

Probabil nu există om care, copil fiind, nu s-a repezit să prindă o pasăre. Copiii cred că pot prinde păsările cu mîna. Desigur, aceasta este o credinţă care se ruinează cu vîrsta, cînd copiii cresc şi li se pare stupid să se mai avînte după păsări. Păsările zboară. Unele zboară puţin de tot, parcă pentru a te momi să le urmezi. Se mută la o întinzătură de mînă, atît cît să nu le poţi ajunge. Totul pare un joc. Un joc ce s-ar putea prelungi toată viaţa dacă oamenii nu ar imbătranii şi păsările nu ar muri.

IEROMONAH SAVATIE BAŞTOVOI – FUGA SPRE CIMPUL CU CIORI  (  Ed Cathisma, 2012, pag 191-195 )

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Să prinzi o pasăre cu mîna&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s