Tăcerea îmbrățișării

Hrisostom Filipescu

DSCN6962 Liniştea te învață drumul către tine însuţi

Astăzi am mers în pădure și am strâns un copac în brațe scoțând din desagă tăcerea mea…. I-am dăruit plânsul neplâns și râsul nerâs. Cuvântul nerostit și gândul scormonit. L-am privit, l-am mângâiat, l-am rugat să mă cuprindă în brațe și să…tacă în tăcerea mea. Să nu mai promită nimic niciodată, ci doar să fie, să privească spre cer și când e pregătit să dăruiască umbra sa. Am atins cu tălpile rădăcinile sale căutând adâncul… Și am privit spre cer. M-am văzut în el și am știut că pot să contemplu. Călăuzire, ţel, inspiraţie. Va fi bine!

Nimic nu se pierde. În spatele fiecărui rând şopteşte o lacrimă, un zâmbet, un dor, o speranţă… Strecor o scrisoare în inimă. Fiecare floare are umbra sa, raza sa, voința sa. Scriu o odă clepsidrei. Aud fără să se audă. Pe sticla ferestrei, pe fața tăcută…

Vezi articol original 127 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s