Despre pacea şi liniştea gândirii, despre iubirea de Dumnezeu si despre curgerea neîncetată a lacrimilor

din  Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, recent descoperită [Cuvantul 18]

1. Despre pacea şi liniştea gândirii si când anume incepe cineva să le simtă.

După ce face experienta luptelor, sufletul primeşte limpezime; chiar dacă în timpul războiului el este intunecat, o dată ce aceste lupte au trecut, mintea devine ca un soare care străluceşte cunoaştere. Bătută de patimi şi demoni în încercările îndurate pentru Domnul, ea este ca roadele de fiecare an care, bătute de tăria razelor soarelui, dobândesc dulceaţă şi slujesc ca desfătare [oamenilor].

2. Despre iubirea de Dumnezeu, ce este, cum şi când anume se dobândeşte.

Iubirea de Dumnezeu nu e o mişcare care se trezeşte fară ştiinta omului şi fără discernământ; nu poate fi pusă în mişcare nici numai de cunoaşterea Scripturilor, cum nu e cu putintă să iubeşti pe Dumnezeu silindu-te la aceasta. Citirea şi meditarea Scripturilor umplu gândirea de un respect care vine din aducerea-aminte de măreţia lui Dumnezeu şi-o fac să se teamă de El cu discernământ, fie cu teama copiilor, fie cu cea a robilor; de unde ea poate fi trezită cu un imbold spre virtute şi o dorintă aprinsă de bine. Dar, dacă cineva pretinde sau îşi închipuie în inima lui ori invată pe alţii că iubirea de Dumnezeu se poate alcătui în suflet prin vegherea la cele poruncite de o lege sau ceva asemănător, printr-o silintă ori luptă din partea lui sau ca urmare a unei făptuiri, ori a unor mijloace omeneşti, acela nu ştie ce vorbeşte. Fiindcă nu e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu nici măcar plecând de la legea sau porunca iubirii pe care a dat-o El Însuşi [In 13, 34]; căci din lege vine frică, nu dragoste. Câtă vreme cineva n-a primit Duhul descoperirilor şi sufletul său n-a fost prins de mişcările unei intelepciuni de dincolo de lume şi nu simte în el însuşi insuşirile subtiri ale lui Dumnezeu, nu se poate apropia de slăvita gustare [a iubirii]. Cine n-a băut vreodată vin nu se va imbăta când i se va vorbi despre vin, şi cine nu s-a învrednicit de cunoaşterea lucrurilor subtiri ale lui Dumnezeu nu se poate imbăta de iubirea Lui.

3. Ce urmează atunci când inteligenţa e dusă de mană spre lucrurile slăvite ale lui Dunmezeu.

Prin neîncetata meditare şi reflectare a gândirii care pluteşte in cele ce ţin de Firea lui Dumnezeu, precum şi prin bătăile şi antrenamentul primit în luptele şi războaiele duhovniceşti, în inteligentă se naşte în chip simtit o putere care face la rândul ei să se nască în suflet o bucurie în toată vremea, prin care se apropie de curătia gândurilor numită şi locul curat al stării naturale. După aceea prin curăţie se învredniceşte de lucrarea Duhului Sfânt; o dată curătit, e apoi sfintit. Uneori acest lucru se poate întâmpla si intr-o reflectie în mijlocul îndeletnicirilor sale printr-o stârnire luminoasă care întrece trupul, când dobândeşte o liniştire lăuntrică în Dumnezeu ca o icoană a celor viitoare care vor sta intr-o neîncetată şi negrăită odihnă în El.

4. De unde anume se naşte plânsul neincetat si despre ceea ce se istoriseşte despre unii sfinti că nu incetau niciodată din plâns.

Curgerea neîncetată a lacrimilor se poate ivi din trei pricini. Mai întâi din uimirea fată de înţelegerile pline de taină ce se descoperă neîncetat minţii lacrimile curg din belşug şi involuntar, fără ca omul să simtă vreo întristare, fiindcă scrutează aceste înţelegeri cu privirea mintii cuprins de minunare în fata cunoaşterii care-i este descoperită duhovniceşte în aceste înţelegeri; atunci lacrimile curg cu consimtământul lor şi fără să obosească din pricina tăriei dulcetii care cuprinde mintea din vederea pe care o cuprind în ele. Aceste intelegeri tainice şi duhovniceşti Părintii le-au văzut prefigurate de mana pe care o mâncau fiii lui Israel şi de băutura din Piatra care era Hristos [1 Co 10, 4].

5. Lacrimile pot veni apoi dintr-o iubire aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, iubire pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit ca urmare a dulcetii şi desfatării ei.

6. Sau lacrimile mai pot veni dintr-un belşug de smerenie a inimii. Aceasta însă poate avea două pricini: fie cunoasterea exactă a păcatelor noastre, fie aducerea-aminte de smerenia Domnului sau, mai bine zis, de măretia lui Dumnezeu si pana unde s-a pogorât măretia Domnului a toate pentru a vorbi cu noi oamenii şi a ne povătui în felurite chipuri, injosindu-Se până acolo încât a luat dintre ei trup, trup al Domnului care a îndurat şi a trecut prin atâtea, arătându-se dispretuit in ochii lumii, deşi avea la Tatăl Său de sus o slavă negrăită, iar vederea Lui îi înspăimânta pe îngeri atunci când slava Fetei Lui strălucea între cinurile lor. Nouă însă ni S-a arătat atat de umil la vedere şi a apărut atât de banal, încât pe când vorbea cu noi au putut pune mâna pe El şi L-au spânzurat pe lemn.

7. Astfel, când cineva n-are o curgere a lacrimilor, nu inseamnă pur şi simplu că nu le are, ci mai degrabă că e taiat de lucrurile care pricinuiesc lacrimile şi n-are în sufletul radăcinile care le dau naştere. Inseamnă cu alte cuvinte ca n-a simtit niciodată gustul iubirii de Dumnezeu, că staruinta sa înaintea lui Dumnezeu n-a stârnit niciodată în el gandirea la tainele lui Dumnezeu, şi că n-are smerenia inimii chiar daca- si închipuie că o are.

8. Şi nu-mi adu drept exemplu pe cei smeriti prin fire, spunând că sunt mulţi cei a căror fire dă mărturie că sunt smeriti,dar care nu au lacrimi. Nu invoca aici cele ale firii, fiindca ei au mişcări/porniri stinse, inerte şi lipsite de căldura. N-au insă smerenia discernământului care se recunoaşte in ganduri de înjosire, în reflecţii dureroase şi pline de discernamant, in neînsemnătatea cu care unul se priveşte pe sine, in inima infrântă şi râul lacrimilor care curg dintr-o conştiinţă dureroasa şi un discernământ al dorintei.

9. Dacă vrei, întreabă-i. Şi vei vedea că n-au nimic din toate acestea: nici o reflectie care să le producă o reală suferinta, nici o purtare de grijă de conştiintele lor, nici meditarea si aducerea-aminte de umilinta Domnului, nici durerea ascutita care vine din aducerea-aminte a păcatelor lor, nici înflăcărarea fierbinte care să aprindă inimile lor prin aducerea-aminte de bunatătile viitoare; n-au nici unul din gândurile folositoare pe care le stârneşte în chip obişnuit în inimă trezvia gândirii.

10. Altfel va trebui să-i rânduieşti printre cei smeriti şi pe pruncii care sug încă la sân şi trăiesc în lume fără să se gândeasca la nimic. Dacă însă crezi că şi cei liniştiti şi domoli prin fire fac parte, prin propria lor cunoaştere şi voinţă, dintre cei smeriti, atunci va trebui să-i numeşti feciorelnici şi să-i randuiesti în treapta fecioarelor şi a consacratilor [sfintitilor, qadise ] si pe cei născuţi fameni, chiar dacă nu voinţa, ci firea i-a impiedicat să se căsătorească şi i-a pus în această stare. La fel stau lucrurile şi cu cei blânzi şi smeriti prin fire: nu vigoarea vointei libere, ci firea le-a domolit pornirile.

11.  Aceştia nici nu gustă, nici nu simt nimic din dulceata darurilor şi mângâierilor pe care le gustă cei smeriţi pentru Domnul. De aceea ei nu primesc darul minunat al lacrimilor neincetate si mângâietoare a căror prefigurare Părinţii au văzut-o in Pământul Făgăduintei: „O dată intrat în el, nu te vei mai teme de lupte”. Mângâierea e făgăduită inimilor înfrânte si zdrobite (Ps 50, 17]. Dar celor care nu o aşteaptă atunci cand pling, nu li se va trimite mângâiere, iar cei care nu inseteaza cu tanjire după ei nu vor fi răcoriti de băutura Duhului.

12. Daca insă, pe lângă ceea ce au prin fire, au şi discernamantul vointei, atunci socoteşte-i fericiţi, fiindcă s-au invrednicit sa găsească în firea lor un aliat pentru vointa lor de virtute, in asa fel încât să o poată realiza fără lupte. De aceea ei primesc şi mângâierea care urmează folosirii bune [spre virtute] a voinţei.

13. Daca insă insuşirile lor nu sunt decât darul firii, atunci nu-i invidia, aşa cum nu lauzi şi nu numeşti fericite animalele necuvantatoare.

14. Daca insă n-ai umilinta inimii, nici dulcea şi arzătoarea suferinta a iubirii de Dumnezeu, care sunt rădăcina lacrimilor ce revarsa o dulce mângâiere în inimă, nu invoca drept scuză pentru faptul că nu suferi câtuşi de putin pentru lipsurile tale, nici asprimea firii, nici pe oamenii a căror inimă e învârtoşată prin fire, si ale căror mădulare lăuntrice, care ar trebui să pună în mişcare în suflet puterea sănătoasă a raţionalităţii, sunt paralizate.

15. Cei care insă, pe lângă nevinovăţia şi blândeţea firii lor, au dobândit şi mişcări luminate şi pline de discemământ, vor avea negreşit şi lacrimi, pentru că acela în care smerenia inimii e însoţită de discernărnânt nu se poate împiedica să nu  plângă chiar şi daca nu vrea, pentru că fară să vrea inima lui naste si face sa tasneasca neincetat un izvor de lacrimi din pricina suferinţei arzatoare şi de nestavilit din ea şi a strapungerii inimii.

16. Aceste trei lucruri: iubirea de Dumnezeu, uimirea în fata tainelor Lui şi smerenía inimii, se dobândesc din liniştire [isihie]. Nu existã suferinţă mai arzitoare decât iubirea de Dumnezeu. Invredniceşte-mă, Doamne, să gust din acest izvor! De aceea, dacã cineva nu are linistirea nu va putea cunoaşte nici unul din aceste lucruri; chiar dacă poate avea multe alte virtuti, dar nu va sti niciodata ce e iubirea de Dumnezeu, nu va dobândi cunoaşterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii.

17. Cine nu cunoaşte aceste trei lucruri, sau mai degrabă daruri slăvite, se va minuna când va auzi de oameni care plâng neincetat, pentru că îşi va inchipui că plânsul vine din voinţa lor sau că se silesc pe ei înşişi spre aceasta. Din aceastà pricina lucrul li se pare de necrezut.

18. Despre mişcarea de discernămãnt care se pune în mişcare dintr-o dată când omul se minunează de existenţa sa sau de crearea lui de catre Dumnezeu; şi cum în clipa în care e pusă în mişcare in om, acesta tace in uimire şi e umplut de desfãtare din creştet până în vârful unghiilor de la picioare. Oricine a fãcut experienţa acestor clipe de mângãiere va înţelege.
Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Slavă harului Tău, Dumnezeule! Tu ne-ai adus la existenta pe când nu eram şi ne-ai dat o fiinţare fără sfârşit. Ne-ai dat şi viaţă, simţire, ratiune, libertate şi putere, cinci daruri de o maretie neasemanata. În iubirea Ta nu ne-ai dat numai faptul de-a exista, ci şi acela de a fi înzestrati cu ratiune, ca să simţim dulceata cunoaşterii Tale şi desatarea uriaşului dar al intelegerilor Tale, ca să ne bucurăm de ele. Şi pentru că nu era cu putintă să fim asemenea Ţie, fără inceput, ne-ai dat să fim fără sfârşit, asemenea Ţie. Slavă Ţie pentru dulceata darului Tău!

19. Fericiţii Părinti de sfăntă pomenire spun că aceste clipe de uimire fată de intelegeri, atunci când se pun in mişcare stârnirile lor luminoase, vin dintr-o apropiere a ingerilor. Căci atunci e ca şi cum din pricina bucuriei şi a uimirii toate mădularele omului devin râuri repezi de lacrimi. Cei care au primit aceste milostiviri vor recunoaşte aceste semne. Căci multă vreme după ele unul ca acesta e văzut intr-un fel de seninătate şi liniştire. După asemenea intelegeri cine nu te va lăuda pe tine, liniştire, liman al milelor?

20. Aşa trebuie să mă intelegi cu privire la toate intelegerile care ne vin prin har, iar nu prin cercetarea sau vointa omului. Ele se abat dintr-o dată asupra firii la o poruncă a lui Dumnezeu spre mângâierea omului prin intermediul ingerilor trimişi, potrivit cuvântului fericitului Pavel, să fie neîncetat în slujba celor ce moştenesc viaţa [Evr 1, 14].

21. Indicatii ale Părintilor cu privire la asemenea clipe.

In aceste clipe cel căruia i se intâmplă astfel de lucruri trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul lui Evagrie, cel minunat intru sfinţi, despre discernământul intre gândurile care vin de la demoni şi cele care vin de la ingeri, ca să nu le ia pe unele drept celelalte.

22. „In urma gândurilor care vin de la blestematii [demoni] sufletul e intr-o stare de tulburare, adică e numaidecât stârnit de patimi, de mânie, de poftă ş. a. m. d., sau de ingâmfare, trufie şi slavă deşartă. In urma gândurilor care vin de la ingeri, el primeşte o pace şi o linişte negrăită care dăinuie multă vreme, şi o mare smerenie, dar şi inflăcărare, bucurie, lacrimi  neincetate şi dispretuirea lumii[1]


 

[1]– EVAGRIE. Praktikos 80; cf. şi 24.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Despre pacea şi liniştea gândirii, despre iubirea de Dumnezeu si despre curgerea neîncetată a lacrimilor&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s