Osteneala inchinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să ţâşnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel care le indură. Pentru cine simte puţin dulceata ascunsă inăuntrul ostenelilor chiar şi purtarea crucii e dulce din pricina ei.

Nimic nu e atât de iubit de Dumnezeu şi cinstit de ingeri, nimic nu umileşte atât pe satana, nu bagă spaima în demoni, nu ingrozeşte păcatul, nu face să ţâşnească cunoaşterea, nu atrage mila, nu şterge păcatele, nu duce la dobăndirea milei, nu inţelepţeşte inima, nu aduce măngâiere şi nu uneşte mintea ca singuraticul îngenuncheat la pământ în rugăciune neincetată.

Acesta e limanul intoarcerii spre care năzuiesc cu lacrimi mulţimea gândurilor pocăinţei; aceasta e vistieria tăriei, baia inimii, cărarea curăţiei, calea descoperirilor şi scara minţii: face inteligenţa asemenea lui Dumnezeu şi o face să-L primească în mişcările ei aşa cum Îl vom primi în cele viitoare; răscumpără în scurt timp datoriile unei îndelungate nepăsări; cuprinde în ea multe şi felurite osteneli.

Nimic nu e aşa de mare ca rostirea neîncetată şi curată a psalmilor. Dar dacă cineva o nesocoteşte mai mult sau mai puţin timp pentru că e mistuit de dorinţa de a se ruga prăvălit la pământ în inchinăciune, acela să nu fie socotit nepăsător, ci ca unul atras de o treapta mai bună, de un lucru mal mare şi de o făptuire ostenitoare din care va ieşi familiar cu Dumnezeu pentru că a primit un dar mai lăuntric. Dispreţuirea psalmilor e însă obraznică dacă îi oprim din mândrie, sau ne scârbim de ei ca mesalienii eretici, sau dacă nu-i mai rostim din trândăvie. Dar a cuprinde o parte din ei în forma smerită [de rugăciune] a inchinărilor neîntrerupte inseamnă desăvârşirea ostenelii lor, nicidecum încetarea lor; ea zdrobeşte trupul şi povătuieşte gândirea în inţelepciunea unor lucruri noi prin Duhul Care-i dă daruri şi o face sfântă prin sfinţirile Lui.

Osteneala inchinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să ţâşnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel care le indură. Pentru cine simte puţin dulceata ascunsă inăuntrul ostenelilor chiar şi purtarea crucii e dulce din pricina ei.

Curăţia rugăciunii e tăcerea gândurilor obişnuite cu cele trupeşti şi mişcarea năvalnică a celor ce sunt dulci pentru suflet.

Curăţia inimii e gândirea limpede şi fără lupte in care freamătă necontenit şi spontan lucruri ascunse şi ştergerea amintirilor urmelor lăsate în inteligenţă de cele trupeşti.

Nu aştepta să te rogi abia după ce te-ai curăţit de imprăştierea gândurilor, ci împrăştierea lor să fie stârpită de stăruinţa rugăciunii şi de marea osteneală pentru ea. Căci dacă aştepţi să te rogi abia după ce ai văzut gândirea ta ajunsă desăvârşită şi mai presus de orice aducere-aminte a acestei lumi, atunci nu te vei ruga niciodată. Căci tocmai plecând de la rugăciune, se spune, se intâmplă aşa ceva celor ce s-au ostenit multă vreme în rugăciune şi au găsit plecând de la ei înşişi o nobleţe exactă, dar şi aceasta cu anevoie, doar pentru puţine ceasuri şi nu tot timpul. Aceste lucruri, cum spun, se întâmplă doar arareori gândirii şi numai prin prelungirea rugăciunii. N-am auzit vreodată să fi cerut cineva gândirii aşa ceva, şi chiar nepătimirea însăşi, înainte de rugăciune.

Cine nu se roagă, nu se inchină şi nu imploră inainte ca gândirea să fi fost inălţată dincolo de imaginile a tot ce este aici, acela caută desăvârşirea inainte de a fi trecut de făptuire. Dacă ar fi cu putintă ca gândirea să rămână in tăcere la adăpost de imprastierile care vin de la cele de aici şi de la amintirile lor, atunci n-ar mai fi nevoie de rugăciune, fiindcă gândirea ar fi deja desăvârşită şi ajunsă în Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. Spune-mi, deci, tu, care cauţi acest lucru ca pe ceva ce-ţi este la indemână: îl vrei pentru totdeauna sau doar din când în când? Dacă doar din când în când, nu e bine, fiindcă nu ceri decât o parte din ceea ce ar fi cu putintă neîncetat; dacă pentru totdeauna, atunci află că doreşti incă de aici desăvărşirea viitoare, cum cred mesalienii.

A nu consimţi la cele ce se arată gândirii la rugăciune stă în puterea noastră. Dar ca, odată îndepărtate acestea, gândirea să rămână în tăcere, dincolo de luptă şi de imagini, intrece puterea firii.

Dacă vrei ca gândirea ta să se retragă puţin din împrăştiere ca să facă loc rugăciunii curate, retrage-te din cele materiale, din grijile de prisos şi din risipirea simţurilor; căci în măsura în care aceste lucruri se retrag vei găsi un loc lipsit de orice imprăştiere pentru rugăciunea curată. Acest lucru se va face în parte, nu în chip desăvârşit, dar dacă te sârguieşti neobosit vei putea afla puţină odihnă. Nu vom fi osândiţi pentru că se pun în mişcare în noi imagini şi gânduri, dar vom fi osândiţi sau miluiţi pentru faptul de a fi consimţit sau nu cu ele, sau pentru a fi zăbovit în ele ori a ne fi curăţit de ele.

N-am spus asta ca să întind mâna imprăştierilor, pentru a le ingădui gândirii, ori pentru a arăta ingăduinţă pentru rănile care ne vin de la ele, ci pentru ca să nu incetezi rugăciunea din pricina lor. Nu trebuie să incetăm rugăciunea pentru că nu suntem vrednici, nici buni de ea. Dimpotrivă, umiliţi de vederea slăbiciunii firii noastre şi conştienţi de faptul că prin propriile noastre puteri nu suntem în stare de nimic, să ne intristam şi, în acelaşi timp, să ne infăţişăm mereu ca nişte vinovaţi rugăciunile noastre Celui ce poate toate, mărturisind şi strigând împreună cu copiii din cuptor, ei ca nişte nevinovaţi, noi ca nişte vinovaţi:

„Păcătuit-am, fărădelege am făcut inaintea Ta. Că a Ta, Doamne, este dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre. Nu putem deschide gura înaintea Ta din pricina ruşinii şi a nelegiuirii păcatelor noastre” [Dn 9, 5. 7].

Iar impreună cu sfântul [proroc] Ieremia să strigăm şi noi, cei necurati:

„Tu, Doamne, impărăteşti in veci şi scaunul Tau in neam şi în neam! Nu ne părăsi pentru totdeauna şi nu ne fa sa rătăcim pentru lungime de zile! Intoarce-Te către noi si ne vom intoarce!” [Plg 5, 19-21].

 

Făcuti iarăşi vii, să ne rugam; mistuiti, să ne rugăm; nevinovati, să ne rugăm; vinovati, să ne rugăm; intinati de sangele rănilor noastre, să ne rugăm; cazuti, să ne rugăm; în întuneric, să ne rugăm.

Niciodată să nu încetăm să ne rugăm sub pretextul că nu suntem vrednici de rugăciune şi aşa cum se cuvine pentru cele pe care le cerem; căci Domnul a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor”[Mt 9, 12].

Să n-aşteptăm să fim sănătoşi ca să venim la doctor, ci întrucât suntem bolnavi, să ne grăbim şi mai mult spre El şi să ne infătişăm inaintea Lui în rugăciune.

Dacă suntem imprăştiati, dacă am căzut şi cădem, dacă suntem bolnavi, să incredintăm toate lui Dumnezeu in rugăciune.

Incetarea rugăciunii e supunerea fată de cel care ne oprimă.

Sf Isaac Sirul

Anunțuri

Un gând despre &8222;Osteneala inchinării face parte din orice făptuire fiindcă atunci din ele e gata să ţâşnească mângâiere; ea face ostenelile ca un fagure de miere pentru cel care le indură. Pentru cine simte puţin dulceata ascunsă inăuntrul ostenelilor chiar şi purtarea crucii e dulce din pricina ei.&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s